ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4836/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 8 octombrie 2007 Ș.D.R., a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, comuna Feldioara, prin Primar și Cooperativa de Consum Feldioara - să constate că imobilul situat în comuna Feldioara, str. P (fostă X) înscris în C.F. nr… Feldioara, nr. top 127, compus din construcție, curte de 1.105,20 mp și grădină în suprafață de 1.234,80 mp a fost preluat de Statul Român în mod abuziv și fără titlu. Reclamantul a mai solicitat totodată ca pârâta Cooperativa de consum Feldioara să fie obligată a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul, ce a aparținut bunicului său Ș.M. care a fost ultimul proprietar tabular al nemișcătorului, ce a fost trecut abuziv în proprietatea statului, fără o justă și prealabilă despăgubire și ulterior înstrăinat pârâtei.

Învestită în primă instanță Judecătoria Brașov, prin Sentința civilă nr. 9995 din 22 octombrie 2008, a admis excepția necompetenței sale materiale și în consecință a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Brașov. Prin Sentința nr. 16/S din 22 ianuarie 2009, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru Statul Român. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei comuna Feldioara. A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului. A admis în parte acțiunea și a constatat că reclamantul este unicul moștenitor acceptant al defunctului Ș.M., decedat la data de 7 martie 1955. A respins restul cererilor formulate.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamantul Ș.D.R. a fost admis de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale care, prin Decizia nr. 125/Ap din 28 octombrie 2009 a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe reținând că prima instanță nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea preluării abuzive, fără titlu, a imobilului în litigiu cu soluționarea căruia a fost învestită prin cererea introductivă. Mai mult, se arată, prima instanță a reținut în considerentele sentinței, lipsa de interes a reclamantului în formularea acestui capăt de cerere, pe care l-a respins în consecință fără a pune în discuția părților această excepție încălcând astfel principiul contradictorialității.

Soluția a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală care prin Decizia nr. 5153 din 12 octombrie 2010, a respins ca nefondat recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov. În rejudecare, Tribunalul Brașov, secția Civilă, prin Sentința nr. 168/S din 22 martie 2011, a respins excepția lipsei de interes a reclamantului pentru formularea cererii de chemare în judecată precum și excepția inadmisibilității acesteia. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei comuna Feldioara, prin Primar. A admis în parte acțiunea și a constatat că reclamantul este unicul moștenitor acceptant al defunctului Ș.M., decedat la 7 martie 1955. A constatat că imobilul situat în comuna Feldioara, str. P., fostă X, înscris în C.F.

nr… Feldioara, nr. top 127, 128/1 a fost preluat abuziv de Statul Român. A obligat pârâta Framcom - Societate Cooperativă de Consum să-i lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în CF … Feldioara, nr. top 128/1, grădină de 1.234,8 mp. A respins celelalte pretenții ale reclamantului. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că Statul Român, deși a preluat abuziv imobilul, a înstrăinat dreptul de proprietate asupra construcțiilor și dreptul de folosință asupra terenului. Cum la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în cartea funciară figura ca proprietar Statul Român, pârâtul Framcom SCC, fostă Cooperativa de Consum, a fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În legătură cu inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, invocată de către pârâți, s-a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în calea recursului în interesul legii, în sensul că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, reține prima instanță, între Legea 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului există neconcordanțe. Astfel, potrivit art. 20 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele referitoare la drepturile omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. În acest sens, potrivit deciziei pronunțate de Curtea europeana a Drepturilor Omului în cauza Faimblat împotriva României, la data de 13 ianuarie 2009 (publicată în M. Of.

nr. 141 din 6 martie 2009), respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni în constatarea nevalabilității titlului statului, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este de natură să încalce dreptul la liberul acces la o instanță garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, raționamentul folosit de Curtea Europeană în speța menționată este aplicabil nu numai în cazul unei acțiuni în constatarea nevalabilității titlului statului ci și în situația unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun și se fundamentează pe faptul că negarea accesului la instanță pe calea dreptului comun poate fi acceptată în condițiile în care calea specială oferită este una efectivă.

Așadar, efectivitatea pe care o conferă calea specială - în speță Legea nr. 10/2001 - trebuie raportată la rezultatul căutat prin procedura de drept comun sau, cu alte cuvinte, întrebarea la care ar trebui să se răspundă ar fi dacă urmând această cale specială, se putea obține același rezultat ce ar fi fost atins urmând calea generală. În cazul acțiunii în revendicare, rezultatul vizat este restituirea bunului în natură sau, dacă acest lucru nu mai este posibil, obținerea de despăgubiri la valoarea de piață a imobilului. Ori conform analizei Curții Europene din cauza menționată, mecanismul conferit de Legea nr. 10/2001 nu este unul care să funcționeze efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri rezonabile, într-un interval suficient de scurt.

În consecință, rezultă în mod evident că singurul mijloc efectiv de protecție a dreptului de proprietate pe care îl au la dispoziție reclamanții este acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, astfel ca se impune judecarea cererii de revendicare ca fiind pe deplin admisibilă, apărarea pârâtului realizată sub acest aspect fiind neîntemeiată. Față de neconcordanțele reținute, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, însă în limitele impuse prin decizia ÎCCJ. Astfel, pârâta Famcom SCC a dobândit prin cumpărare numai construcțiile. Acestea sunt înscrise în cartea funciară sub nr. top 127, iar suprafața de teren aferentă construcțiilor este de 1.105,2 mp, înscrisă la același topografic.

Terenul înscris sub nr. top 128/1, în suprafață de 1.234,8 mp are destinația de grădină. Cererea în revendicare a construcțiilor excede limitelor impuse de ÎCCJ prin decizia mai sus amintită, deoarece prin admiterea sa s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, cel al pârâtei Framcom SCC, care este cumpărător de bună-credință, astfel că aceasta se impunea a fi respinsă. Aceeași soluție se impune și pentru terenul aferent construcției, de 1.105,5 mp, pentru a se putea exercita normala folosință a imobilului. Situația terenului înscris sub nr. top 128/1, în suprafață de 1.234,8 mp, este însă diferită, în sensul că acesta nu este afectat de construcții care să fi fost înstrăinate prin vânzare, iar folosința sa a fost transmisă pârâtului Framcom SCC fără plată.

În aceste condiții, nefiind afectat un alt drept de proprietate, acțiunea în revendicare a acestui teren este admisibilă, pe calea dreptului comun. Comparând titlurile de proprietate invocate de părțile prezentului litigiu asupra imobilului teren identificat cu nr. top 128/1 prima instanță a reținut că pârâta Framcom SCC nu are un drept de proprietate asupra acestuia, ci un drept de folosință cu titlu gratuit, iar acest drept nu a fost transmis de către reclamant; pârâta Comuna Feldioara nu a invocat existența unui drept de proprietate asupra imobilului, calitatea sa procesuală fiind reținută față de înscrierea în cartea funciară a dreptului său de administrare operativă, iar titlul pârâtului Statul Român a fost apreciat în considerentele precedente, ca fiind abuziv.

Titlul de proprietate al reclamantului rezultă din moștenirea legală după bunicul său, Ș.M., fiind prioritar față de cel al pârâtei care se află în posesia imobilului. Față de aceste considerente, raportat la prevederile art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța a admis cererea de revendicare a terenului cu nr. top 128/1. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale care, prin Decizia nr. 89/Ap din 5 iulie 2011, în esență cu aceeași motivare a respins apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și comuna Feldioara, prin Primar. În cauză, a declarat recurs în termen legal Direcția Generală a Finanțelor Publice pentru Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică decizia dată în apel după cum urmează: - în mod greșit a fost respinsă excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, excepție reiterată de recurent pe considerentul lipsei sale „de implicare" în raporturile juridice deduse judecății. - acțiunea a fost greșit admisă chiar și în parte, în condițiile în care reclamantul, neuzitând de legea specială, a revendicat imobilul direct în instanță, pe calea dreptului comun. - în considerarea procedurii speciale, instanța nu poate analiza chestiuni legate de valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, procedura administrativă reglementată prin art. 20 și 21 din acest act normativ, fiind obligatorie.

Se invocă prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed. În soluționarea unor cereri în care atât reclamantul cât și pârâtul invocă existența unui titlu preferabil, trebuie să se țină seama de particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată atât prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - la care instanțele fac trimitere, dându-i însă o interpretare proprie - cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la a cărei practică se face referire.

În consecință, cauza de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speței: - reclamantul, ca succesor în drepturi al fostului proprietar al imobilului, nu a formulat o acțiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariției legii speciale ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, consacră existența unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existența unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamantul nu a obținut-o mai înainte de apariția legii speciale.

Potrivit acestei jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla speranță de restituire" chiar îndreptățită din punct de vedere moral și „speranța legitimă" bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. - intimatul reclamant, nu a urmat procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, ieșind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut autorilor săi, abia la 8 octombrie 2007, prin formularea unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480, 481 și 969 C. civ.

Ca atare, după apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a urmat singura cale legală pentru obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii, respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială, fiind aceea a soluționării centralizate și cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate în mod abuziv - cu sau fără titlu -, sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica instanțelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ iar persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din lege, sau, în situația particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994. - În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea - din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, în practica sa recentă (a se vedea și Decizia-pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza Atanasiu și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță" garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv. Prin aceeași decizie, CEDO a stabilit că în analizarea noțiunii de „utilitate publică", amplă prin natura sa, legiuitorul național dispune de o mare latitudine pentru a duce o politică economică, socială și respectiv de a concepe imperativele acestei utilități publice.

În consecință, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod greșit instanțele au primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamant direct instanței, cu ignorarea dispozițiilor legii speciale de reparație, neputându-se reține că imposibilitatea acestuia de a-și exercita dreptul de proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun" chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (a se vederea din nou, în acest sens, Decizia-pilot nr. 12 din octombrie 2010 - Cauza Atanasiu și alții împotriva României).

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, aceasta a fost corect soluționată de instanțe, în considerarea faptului că dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat este intabulat în favoarea Statului, ceea ce-i conferă, în legătură cu nemișcătorul, calitatea de titular al unor drepturi și obligații civile iar în ceea ce privește calitatea de reprezentant a recurentului, aceasta exhibă, fără echivoc, din lege. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite cu consecința casării ambelor hotărâri pronunțate în cauză iar pe fond, a respingerii acțiunii formulată de intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov în numele Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român împotriva Deciziei nr. 89/Ap din 5 iulie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată cât și Sentința nr. 168/S din 22 martie 2011 a Tribunalului Brașov, secția civilă, iar în fond, respinge acțiunea formulată de reclamantul Ș.D.R. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2012. Procesat de GGC - LM