ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4836/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4836/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 8 octombrie 2007

Ș.D.R., a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor, comuna Feldioara, prin Primar și Cooperativa de Consum

Feldioara - să constate că imobilul situat în comuna Feldioara, str. P (fostă

X) înscris în C.F. nr. ..... Feldioara, nr. top 127, compus din construcție,

curte de 1.105,20 mp și grădină în suprafață de 1.234,80 mp a fost preluat de

Statul Român în mod abuziv și fără titlu.

Reclamantul a mai

solicitat totodată ca pârâta Cooperativa de consum Feldioara să fie obligată

a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul, ce a aparținut bunicului

său Ș.M. care a fost ultimul proprietar tabular al nemișcătorului, ce a fost

trecut abuziv în proprietatea statului, fără o justă și prealabilă despăgubire

și ulterior înstrăinat pârâtei.

Învestită în primă

instanță Judecătoria Brașov, prin Sentința civilă nr. 9995 din 22 octombrie

2008, a admis excepția necompetenței sale materiale și în consecință a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Brașov.

Prin Sentința nr.

16/S din 22 ianuarie 2009, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins excepția

lipsei calității de reprezentant a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru

Statul Român.

A respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.

A respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei comuna Feldioara.

A respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului.

A admis în parte

acțiunea și a constatat că reclamantul este unicul moștenitor acceptant al

defunctului Ș.M., decedat la data de 7 martie 1955.

A respins restul

cererilor formulate.

Apelul declarat

împotriva acestei sentințe de reclamantul Ș.D.R. a fost admis de Curtea de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de

muncă și asigurări sociale care, prin Decizia nr. 125/Ap din 28 octombrie 2009

a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe

reținând că prima instanță nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere având ca

obiect constatarea preluării abuzive, fără titlu, a imobilului în litigiu cu

soluționarea căruia a fost învestită prin cererea introductivă.

Mai mult, se arată,

prima instanță a reținut în considerentele sentinței, lipsa de interes a

reclamantului în formularea acestui capăt de cerere, pe care l-a respins în

consecință fără a pune în discuția părților această excepție încălcând astfel

principiul contradictorialității.

Soluția a fost

menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală care prin Decizia nr. 5153 din 12 octombrie 2010, a

respins ca nefondat recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov.

În rejudecare,

Tribunalul Brașov, secția Civilă, prin Sentința nr. 168/S din 22 martie 2011, a

respins excepția lipsei de interes a reclamantului pentru formularea cererii de

chemare în judecată precum și excepția inadmisibilității acesteia.

A respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei comuna Feldioara, prin Primar.

A admis în parte

acțiunea și a constatat că reclamantul este unicul moștenitor acceptant al

defunctului Ș.M., decedat la 7 martie 1955.

A constatat că

imobilul situat în comuna Feldioara, str. P., fostă X, înscris în C.F. nr. ....

Feldioara, nr. top 127, 128/1 a fost preluat abuziv de Statul Român.

A obligat pârâta

Framcom - Societate Cooperativă de Consum să-i lase reclamantului în deplină

proprietate și posesie imobilul înscris în CF ..... Feldioara, nr. top 128/1,

grădină de 1.234,8 mp.

A respins celelalte

pretenții ale reclamantului.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că Statul Român, deși a preluat

abuziv imobilul, a înstrăinat dreptul de proprietate asupra construcțiilor și

dreptul de folosință asupra terenului.

Cum la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în cartea funciară figura ca

proprietar Statul Român, pârâtul Framcom SCC, fostă Cooperativa de

Consum, a fost de bună-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

În legătură cu

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, invocată de către pârâți, s-a reținut

că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 33/2008

pronunțată în calea recursului în interesul legii, în sensul că concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, iar în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea

10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Or, reține prima

instanță, între Legea 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului

există neconcordanțe.

Astfel, potrivit art.

20 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și

libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu

Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate

la care România este parte iar dacă există neconcordanțe între pactele și

tratatele referitoare la drepturile omului, la care România este parte, și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

În acest sens,

potrivit deciziei pronunțate de Curtea europeana a Drepturilor Omului în cauza

Faimblat împotriva României, la data de 13 ianuarie 2009 (publicată în M. Of.

nr. 141 din 6 martie 2009), respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni în

constatarea nevalabilității titlului statului, promovată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, este de natură să încalce dreptul la liberul acces

la o instanță garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, raționamentul folosit de Curtea Europeană în speța menționată este

aplicabil nu numai în cazul unei acțiuni în constatarea nevalabilității

titlului statului ci și în situația unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun și se fundamentează pe faptul că negarea accesului la instanță pe

calea dreptului comun poate fi acceptată în condițiile în care calea specială

oferită este una efectivă.

Așadar, efectivitatea

pe care o conferă calea specială - în speță Legea nr. 10/2001 - trebuie

raportată la rezultatul căutat prin procedura de drept comun sau, cu alte

cuvinte, întrebarea la care ar trebui să se răspundă ar fi dacă urmând această

cale specială, se putea obține același rezultat ce ar fi fost atins urmând

calea generală.

În cazul acțiunii în

revendicare, rezultatul vizat este restituirea bunului în natură sau, dacă

acest lucru nu mai este posibil, obținerea de despăgubiri la valoarea de piață

a imobilului. Ori conform analizei Curții Europene din cauza menționată,

mecanismul conferit de Legea nr. 10/2001 nu este unul care să funcționeze

efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei

despăgubiri rezonabile, într-un interval suficient de scurt.

În consecință,

rezultă în mod evident că singurul mijloc efectiv de protecție a dreptului de

proprietate pe care îl au la dispoziție reclamanții este acțiunea în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, astfel ca se impune

judecarea cererii de revendicare ca fiind pe deplin admisibilă, apărarea

pârâtului realizată sub acest aspect fiind neîntemeiată.

Față de

neconcordanțele reținute, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun

este admisibilă, însă în limitele impuse prin decizia ÎCCJ.

Astfel, pârâta Famcom

SCC a dobândit prin cumpărare numai construcțiile. Acestea sunt înscrise în

cartea funciară sub nr. top 127, iar suprafața de teren aferentă construcțiilor

este de 1.105,2 mp, înscrisă la același topografic. Terenul înscris sub nr. top

128/1, în suprafață de 1.234,8 mp are destinația de grădină.

Cererea în

revendicare a construcțiilor excede limitelor impuse de ÎCCJ prin decizia mai

sus amintită, deoarece prin admiterea sa s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, cel al pârâtei Framcom SCC, care este cumpărător de bună-credință,

astfel că aceasta se impunea a fi respinsă.

Aceeași soluție se

impune și pentru terenul aferent construcției, de 1.105,5 mp, pentru a se putea

exercita normala folosință a imobilului.

Situația terenului înscris

sub nr. top 128/1, în suprafață de 1.234,8 mp, este însă diferită, în sensul că

acesta nu este afectat de construcții care să fi fost înstrăinate prin vânzare,

iar folosința sa a fost transmisă pârâtului Framcom SCC fără plată.

În aceste condiții, nefiind

afectat un alt drept de proprietate, acțiunea în revendicare a acestui teren

este admisibilă, pe calea dreptului comun.

Comparând titlurile

de proprietate invocate de părțile prezentului litigiu asupra imobilului teren

identificat cu nr. top 128/1 prima instanță a reținut că pârâta Framcom SCC nu

are un drept de proprietate asupra acestuia, ci un drept de folosință cu titlu

gratuit, iar acest drept nu a fost transmis de către reclamant; pârâta Comuna

Feldioara nu a invocat existența unui drept de proprietate asupra imobilului,

calitatea sa procesuală fiind reținută față de înscrierea în cartea funciară a

dreptului său de administrare operativă, iar titlul pârâtului Statul Român a

fost apreciat în considerentele precedente, ca fiind abuziv. Titlul de proprietate

al reclamantului rezultă din moștenirea legală după bunicul său, Ș.M., fiind

prioritar față de cel al pârâtei care se află în posesia imobilului.

Față de aceste

considerente, raportat la prevederile art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr.

213/1998, instanța a admis cererea de revendicare a terenului cu nr. top 128/1.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale care, prin Decizia nr.

89/Ap din 5 iulie 2011, în esență cu aceeași motivare a respins apelurile

formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și comuna

Feldioara, prin Primar.

În cauză, a declarat

recurs în termen legal Direcția Generală a Finanțelor Publice pentru Ministerul

Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român care, invocând temeiul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia dată în apel după

cum urmează:

- în mod greșit a

fost respinsă excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, excepție reiterată de

recurent pe considerentul lipsei sale „de implicare" în raporturile

juridice deduse judecății.

- acțiunea a fost

greșit admisă chiar și în parte, în condițiile în care reclamantul, neuzitând

de legea specială, a revendicat imobilul direct în instanță, pe calea dreptului

comun.

- în considerarea

procedurii speciale, instanța nu poate analiza chestiuni legate de

valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce fac

obiectul Legii nr. 10/2001, procedura administrativă reglementată prin art. 20

și 21 din acest act normativ, fiind obligatorie.

Se invocă prevederile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății

publice, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație.

Recursul se privește

ca fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed.

În soluționarea unor

cereri în care atât reclamantul cât și pârâtul invocă existența unui titlu

preferabil, trebuie să se țină seama de particularitățile fiecărui caz în parte,

necesitate afirmată atât prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție - la care instanțele fac trimitere, dându-i însă o interpretare

proprie - cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la a cărei practică

se face referire.

În consecință, cauza

de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente

particulare ale speței:

- reclamantul, ca

succesor în drepturi al fostului proprietar al imobilului, nu a formulat o

acțiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariției legii

speciale ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, consacră existența unui „bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de

existența unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamantul nu a obținut-o mai

înainte de apariția legii speciale.

Potrivit acestei

jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla

speranță de restituire" chiar îndreptățită din punct de vedere moral și

„speranța legitimă" bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie

judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern,

pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1,

adițional la Convenție.

- intimatul

reclamant, nu a urmat procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr.

10/2001, ieșind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut

autorilor săi, abia la 8 octombrie 2007, prin formularea unei acțiuni

întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480, 481 și 969 C.

civ.

Ca atare, după

apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a urmat singura cale legală pentru

obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii,

respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act

normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială, fiind

aceea a soluționării centralizate și cu celeritate a cererilor vizând

restituirea proprietăților preluate în mod abuziv - cu sau fără titlu -, sau

acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica instanțelor

a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da

curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte

acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv

când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ iar

persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii

speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este

deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din lege, sau, în situația

particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior

anului 1994.

- În vederea

aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca

pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii

speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea -

din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum

acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el

pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o

reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o

anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, în

practica sa recentă (a se vedea și Decizia-pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza

Atanasiu și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că

respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de

reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de

acces la o instanță" garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept

efectiv.

Prin aceeași decizie,

CEDO a stabilit că în analizarea noțiunii de „utilitate publică", amplă

prin natura sa, legiuitorul național dispune de o mare latitudine pentru a duce

o politică economică, socială și respectiv de a concepe imperativele acestei

utilități publice.

În consecință, din

parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod greșit instanțele

au primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamant direct

instanței, cu ignorarea dispozițiilor legii speciale de reparație, neputându-se

reține că imposibilitatea acestuia de a-și exercita dreptul de proprietate

asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun" chiar după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 (a se vederea din nou, în acest sens, Decizia-pilot

nr. 12 din octombrie 2010 - Cauza Atanasiu și alții împotriva României).

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, aceasta a

fost corect soluționată de instanțe, în considerarea faptului că dreptul de

proprietate asupra imobilului revendicat este intabulat în favoarea Statului,

ceea ce-i conferă, în legătură cu nemișcătorul, calitatea de titular al unor

drepturi și obligații civile iar în ceea ce privește calitatea de reprezentant

a recurentului, aceasta exhibă, fără echivoc, din lege.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite cu consecința

casării ambelor hotărâri pronunțate în cauză iar pe fond, a respingerii

acțiunii formulată de intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov în

numele Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român împotriva Deciziei

nr. 89/Ap din 5 iulie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia

atacată cât și Sentința nr. 168/S din 22 martie 2011 a Tribunalului Brașov,

secția civilă, iar în fond, respinge acțiunea formulată de reclamantul Ș.D.R.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM