ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 277/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 277/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III a civilă, la data de 10 noiembrie 2011,

sub nr. 71656/3/2011, reclamanta Ș.R. a solicitat, ca în contradictoriu cu

intimații Școala cu clasele I - VIII nr. 153, Primăria sectorului 6, Ministerul

Educației Naționale, Municipiul București prin Primar general, Statul român

prin Ministerul Finanțelor Publice să se constate caracterul abuziv al

preluării imobilului situat în Drumul Săbăreni, București, nevalabilitatea

titlului statului și să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul teren de la adresa mai sus menționată.

La data de 22 aprilie

2012, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul în care a solicitat

constatarea caracterului abuziv al preluării de către stat a imobilului teren

aflat în litigiu ca un petit distinct iar, în ceea ce privește obiectul

litigiului a arătat că suprafața de teren revendicată este 14.500 mp.

Prin sentința civilă nr.

1928 din 06 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a fost admisă excepția calității procesuale pasive a pârâților Statul român

prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Cercetării, Tineretului și

Sportului invocată din oficiu de către instanță, și în consecință, a fost

respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu intimații mai sus menționați.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a capătului de

cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului

de către stat invocată de intimatul Municipiul București prin Primarul general,

iar pe fond, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că imobilul în litigiu situat în București, Drumul

Săbăreni. Nr. 21-25, sector 6, în suprafață de 500 mp și construcție, figura în

anul 1952 în evidențele fiscale pe numele lui R.T. Ulterior, la data de 18

februarie 1958, M.M. a depus declarație în vederea stabilirii impozitului pentru

imobilul mai sus menționat, iar la 29 august 1961, ca urmare a decesului Mariei

Tudor, a preluării terenului de către Sfatul Popular și a demolării

construcției, R.C. a solicitat scoaterea din evidențele fiscale ale terenului.

Pe baza acestor

probatorii, prima instanță a concluzionat că imobilul a intrat în proprietatea

statului prin organele locale ale municipiului București, astfel că titular

actual al terenului este Municipiul București prin Primarul General, iar

împrejurarea că pe suprafața de teren preluată abuziv a fost edificată o

școală, nu determină concluzia că intimații Ministerul Educației și Cercetării

și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, ar fi titularii actuali ai dreptului

de proprietate.

Pe fondul cererii, instanța

a reținut pe baza înscrisurilor depuse la dosar că recurenta nu a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, acțiunea fiind

introdusă în temeiul art. 480 C. civ.

În acest context,

față de dispozițiile Recursului în interesul Legii nr. 33/2008 și a

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a apreciat ca

neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamantă. Totodată, a

reținut că față de pretinsa încălcare a Protocolului nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, invocată de reclamantă, raportat la scopul

urmărit prin acțiune, nu s-a constatat existența unei creanțe suficient de bine

stabilită în dreptul intern, în sensurile statuate de Curtea Europeană în

deciziile pronunțate în această materie.

Împotriva sentinței

pronunțate de către tribunal a declarat apel reclamanta, dezvoltând următoarele

critici: în mod greșit judecătorul fondului a respins acțiunea în revendicare,

a admis excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, excepția lipsei calității procesual pasive

a pârâtei Școala cu clasele I-VIII nr. 153, excepția lipsei calității procesual

pasive a pârâtei Primăria Sector 6, excepția lipsei calității procesual pasive

a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, și a

respins administrarea cererii de probatorii utile soluționării cauzei. De

asemenea, a criticat soluția din perspectiva încălcării dreptului reclamantei

la un proces echitabil, a accesului la justiție prevăzut de Constituția

României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și nerecunoașterea

existenței în patrimoniul său a unui "bun", ocrotit de art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenție.

Prin decizia civilă nr.

188 din 28 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă

împotriva sentinței pronunțate de tribunal și împotriva încheierilor pronunțate

la data de 19 iunie 2012 și 30 octombrie 2012.

Pentru a hotărî

astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că față de actele și lucrările cauzei,

soluțiile instanței de fond cu privire la respingerea excepțiilor invocate sunt

legale din următoarele considerente.

Solicitarea

reclamantei de constatare a caracterului abuziv al preluării nu poate fi

privită ca un petit propriu-zis, distinct de capătul de cerere care conținea

cererea in revendicare astfel, dacă ar fi privit separat, această solicitare ar

deveni inadmisibila, in raport de prevederile art. 111 C. proc. civ.

În mod corect a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român, in

condițiile in care imobilul revendicat era la momentul introducerii acțiunii în

patrimoniul intimatului Municipiul București, orice pretenție de revendicare,

inclusiv analiza inerenta si incidentala a valabilității preluării de către

stat putându-se realiza numai în contradictoriu cu posesorul.

S-a mai reținut că în

raport de dispozițiile art. 112 alin. (2) din Legea educației nr. 1/2011,

terenurile și clădirile unităților gimnaziale fac parte din domeniul public

local. Prin urmare, intimata Școala cu clasele I - VIII nr. 153 nu este

titulara nici a dreptului de proprietate, și nici a unui drept de administrare

sau a unui alt drept real care sa ii confere calitate procesuala pasiva in

cadrul cererii în revendicare, calitatea acesteia de simplu detentor cu drept de

folosință, nefiind de natură să îi confere o astfel de calitate.

În ce

privește pe intimata Primăria sector 6 București, curtea de apel a constatat ca

unitatea administrativ teritorială, titulara de patrimoniu de domeniu public,

nu este sectorul Municipiului București, ci Municipiul București, in raport de

dispozițiile Legii nr. 213/1998 si Legii nr. 215/2001.

A fost apreciată

drept nejustificată și cererea de chemare în judecată a intimatului Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului si Sportului indiferent dacă intimata Școala

cu clasele I-VIII nr. 153 are sau nu personalitate juridică, întrucât nu are

calitatea de posesor, în raport de prevederile art. 112 alin. (2) din Legea

educației nr. 1/2011.

Pe fondul cauzei,

curtea de apel a apreciat ca nefondate criticile formulate de reclamantă în

considerarea următoarele aspecte:

Prin Decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că în concursul dintre legea

specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală, se acordă prioritate legii

speciale. De asemenea, a statuat că o acțiune în revendicare pe calea dreptului

comun poate fi primita, în măsura în care reclamantul se prevalează de un “bun”

în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Reclamanta nu a

susținut și nu a făcut dovada că ar fi beneficiara unei hotărâri judecătorești

irevocabile sau a unui act administrativ care sa îi fi recunoscut dreptul de

proprietate asupra imobilului în contradictoriu cu statul sau cu autoritatea

locală.

De asemenea, reclamanta

nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum în mod expres

a precizat, și nici nu a invocat existența unor piedici obiective în calea

formulării notificării în termenul legal.

Susținerile

reclamantei referitoare la posibilitatea formulării oricând a unei acțiuni în

revendicare, și respingerea unei astfel de acțiuni ca fiind de natură să-i

încalce dreptul la respectarea proprietății si dreptul la un proces echitabil,

sunt în contradicție cu prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Astfel, pentru a se

putea prevala de dispozițiile evocate, reclamanta trebuie să dețină un “bun” în

sensul CEDO. Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa

cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe

legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime

trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute

fie printr-o hotărâre judecătoreasca, fie printr-un act administrativ.

În speță, reclamanta

nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situație in care pe de o

parte, aceasta nu poate apela la dispozițiile dreptului comun pentru recunoașterea

unui „bun” în raport de care să fie atrasă protecția conferita de art. 1 din

Protocolul 1, iar pe de altă parte, in mod esențial, in aplicarea prevederilor art.

22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceasta a pierdut ireversibil dreptul la

masuri reparatorii pentru bunul preluat de statul comunist.

În lipsa notificării

și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul său,

reclamanta nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunului sau

despăgubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun care

rămâne definitiv înlăturat ca efect al existentei legii speciale.

Numai în cazul în

care reclamanta ar fi formulat notificare, iar aceasta ar fi rămas

nesoluționată sau ar fi fost respinsă, instanța ar fi putut proceda, la

examinarea cererii de restituire. Formularea notificării în termenul legal ar

fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire

(în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „un nou drept de

proprietate” sau cel puțin o speranță legitimă în patrimoniul reclamantei,

drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.

Au fost apreciate

total neîntemeiate și criticile referitoare la încălcarea dreptului de acces la

instanța. Instanța europeană a arătat că acest drept nu este absolut, ci este

perfect compatibil cu reglementari ale unor condiții de exercițiu, in realitate

tribunalul nu i-a refuzat reclamantei analiza pretențiilor formulate, ci a

făcut această analiza, respingând însă aceste solicitări, ca neîntemeiate, ceea

ce nu echivalează cu un refuz de judecată. Accesul liber la instanță nu

semnifică admiterea și pe fond a cererilor formulate si nici imposibilitatea

sancționării neîndeplinirii unor proceduri legale cu consecințele pe care legea

le recunoaște. Dreptul de acces la instanță vizează condițiile procedurale de

acces, pe când cererea reclamantei în cauză a fost respinsă pentru motive nu de

ordin procedural, ci pentru motive de fond, de drept substanțial. În acest

sens, instanța de apel a reținut inexistenta în favoarea reclamantei a unui “bun”

si pierderea pentru aceasta a dreptului material de a beneficia de măsuri

reparatorii, în raport de dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/

2001.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta, criticând-o

din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel:

Instanța de apel a

pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor interne,

respectiv a art. 20, art. 21 din Constituția României, a art. 480 C. civ., a art.

111 C. proc. civ., a art. 2 alin. (2), și a art. 22 alin. (5) din legea nr. 10/2001

și a art. 6 din Legea nr. 213/1998.Totodată, a fost încălcat dreptul

reclamantei la un proces echitabil și accesul la justiție prevăzut de art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dreptul său la un bun

ocrotit de art. 1 la Protocolul 1 adițional la Convenție. Invocă greșita

apreciere a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul

civil, ca lege generală, precum și raportul dintre legea internă și Convenția

Europeană a drepturilor Omului, acordându-se preferință totală Legii nr. 10/2001,

prin metoda comparării de titluri.

În dezvoltarea

criticilor, recurenta a arătat următoarele:

În mod greșit

instanța a considerat că petitul privind constarea caracterului abuziv al

preluării și nevalabilității titlului statului nu poate fi privit separat, ca

un capăt de cerere distinct.

Excepția

inadmisibilității primului capăt de cerere în raport de dispozițiile art. 111 C.

proc. civ., nu a fost ridicată de nicio parte din proces și nici de către

instanță din oficiu, apreciind drept nelegală invocarea ca argument a acestui

text de lege.

În mod greșit

instanța de apel a respins excepția calității procesual pasive a Statului român

prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că acesta este cel care a

preluat abuziv imobilul. De asemenea, în mod nelegal instanța anterioară a

apreciat că reclamanta nu se bucură de un “bun actual” în sensul art. 1

Protocolul 1 adițional al Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Invocă în

acest sens recunoașterea pe plan legislativ a caracterului abuziv al preluării

imobilelor în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, ceea ce conduce la

concluzia că persoanele cărora le-au fost preluate abuziv imobilele nu au

pierdut niciodată dreptul de proprietate, fiind astfel îndreptățite să invoce

în beneficiul lor protecția conferită de dispozițiile art. 1 Protocolul 1 la

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Î.C.C.J. a reținut

prin Decizia nr. 33/2008, dată în soluționarea problemei admisibilității

revendicărilor de drept comun în materia imobilelor naționalizate că, „în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate.

Curtea a statuat că

această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Dezlegarea dată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, ignorată de instanțele de fond, nu face

decât să confirme teza potrivit căreia o acțiune în revendicare fundamentată pe

dreptul comun este admisibilă, dacă sunt întrunite cumulativ două condiții,

respectiv să nu afecteze dreptul de proprietate al unui terț subdobânditor și

să nu determine prin ea însăși o încălcare a principiului securității

raporturilor juridice.

A mai susținut că

prin decizia dată în apel au fost eludate prevederile art. 20 din Constituția României,

care instituie principiul aplicării prioritare a Convenției europene a dreptului,

instrument normativ cu forță juridică obligatorie pentru instanțele

judecătorești române. În acest sens a arătat că prevalența normelor Convenției

asupra prevederilor din dreptul intern decurge din art. 20 din Constituția

României, care trebuia corelat cu aspectele reținute de Înalta Curte în

privința admisibilității acestui gen de acțiuni.

Pentru soluționarea

concursului dintre reglementările Legii nr. 10/2001 și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, instanțele puteau și trebuiau să aprecieze care este legea

mai favorabilă si să o aplice pe aceasta.

Respingându-se

acțiunea în revendicare pe considerentul existenței Legii nr. 10/2001, instanța

de apel a comis o denegare de dreptate, sancționabilă potrivit prevederilor art.

3 C. civ. român.

Din compararea

reglementării interne cu reglementarea internațională, instanțele ar fi trebuit

să se observe faptul că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului

sunt mai favorabile decât dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea 10/2001, a

căror incidență a fost reținută în cauză.

Legea nr. 10/2001 - art.

22 alin. (5) - conține o normă mai puțin favorabilă protecției dreptului de

proprietate, a cărei încălcare se invocă și, ca atare, au poate fi aplicat în

cauză.

Recurenta solicită

admiterea recursului iar pe capătul de cerere privind constatarea caracterului

abuziv al preluării și nevalabilității titlului statului, respingerea excepției

lipsei calității procesual pasive a intimatului Statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la

tribunal, și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În termen legal,

intimata Școala cu clasele I - VIII nr. 153, a formulat întâmpinare prin care a

solicitat admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a sa. Pe fondul

cauzei, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analizând criticile

de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat,

având în vedere cele ce urmează:

Curtea de apel, ca și

tribunalul, au reținut următoarea situație de fapt:

Imobilul în litigiu a

aparținut autorilor reclamantei și a fost preluat abuziv de către de statul

român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. De asemenea s-a reținut că

reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale în vederea

restituirii imobilului.

Cererea de constatare

a nevalabilității preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate

autonomă, ci tinde la scopul final al stabilirii încălcării dreptului de

proprietate, constituind un pas intermediar în vederea obținerii rezultatului

final a unei reparații în natură sau prin echivalent pentru bunul preluat de

către statul comunist.

Tocmai de aceea,

contextul în care trebuie să fie soluționat acest capăt de cerere este comun

cererii în revendicare pe care urmărește să o sprijine, astfel încât el nu

poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său, respectiv

față de acțiunea în revendicare, prin care reclamanta a înțeles să își

valorifice pretențiile.

Sub acest aspect, în

mod corect instanțele anterioare au statuat că petitul privind constatarea

caracterului abuziv al preluării și nevalabilitatea titlului statului este

accesorie acțiunii în revendicare, aprecierea acestuia ca un capăt de cerere

distinct, disociat și independent de cererea în revendicare, în raport de

prevederile art. 111 C. proc. civ., fiind inadmisibil. În acest sens și

potrivit considerentelor anterior expuse, împrejurarea că instanța nu a

analizat în mod distinct cele două capete de cerere, nu poate fi asimilată unei

nepronunțări, cu atât mai mult cu cât acest capăt de cerere a făcut obiectul

unei cereri de completare a dispozitivului formulate de reclamantă și

soluționată în sensul respingerii, ca neîntemeiate. Față de cele arătate,

susținerile reclamantei nu sunt justificate.

Privitor la critica

respingerii excepției calității procesuale pasive a intimatului Statului român

prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea în

revendicare r

eprezintă acțiunea reală, prin care orice

proprietar deposedat de lucrul său îl cere înapoi de la cel care îl deține.

Pornind de la

definiția de mai sus, rezultă că acțiunea în revendicare se îndreaptă împotriva

celui care deține materialmente lucrul respectiv. Din înscrisurile aflate la

dosarul cauzei, reiese că imobilul cu privire la care se solicită revendicarea

se află în posesia intimatului Municipiul București, prin Primarul general iar

nu în cea a intimatului, Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice. Împrejurarea

că la momentul la care a avut loc preluarea abuzivă imobilul, acesta a trecut

în patrimoniul Statului român, nu îl legitimează procesual pasiv pe acesta din

urmă, devreme ce posesia actuală este exercitată de Primăria Municipiului

București.

Înalta Curte mai

reține că recurenta nu a formulat acțiune în revendicare sau notificare în

temeiul legii speciale, situație în care nu se poate prevala de dispozițiile art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

nefiind titulara asupra unui “bun” sau a unei speranțe legitime în sensul

Convenției. Aceasta întrucât, contrar susținerilor reclamantei și a

trimiterilor pe care aceasta le-a făcut la practica și jurisprudența Curții

Europene de Justiție, pentru a fi titularul unui “bun”este necesar ca printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut

părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în

mod expres restituirea bunului. Noțiunea de bun în sensul Convenției Europene nu

acoperă orice interes patrimonial ci doar anumite drepturi recunoscute printr-o

hotărâre judecătorească sau un alt act al autorității publice sau speranțe

legitime deduse din dispozițiile legale.

Cu referire la acest

aspect, Înalta Curte reține ca relevantă hotărârea pilot pronunțată în cauza

Athanasiu și alții împotriva României, în care Curtea Europeană a reținut că un

reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolului nr. 1 la

Convenție decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la

bunuri în sensul acestei prevederi.”Noțiunea de “bunuri” poate cuprinde atât

bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate, existența unui ”bun” actual în

patrimonial unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acestuia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ale au dispus în mod

expres restituirea bunului.

Cu privire la aceeași

critică, instanța reține că prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,

invocate de reclamantă ca fiind aplicate în mod greșit de către instanța de

apel, trebuie interpretate coroborat cu dispozițiile alin. (2) ale aceluiași

articol. Astfel, potrivit art. evocat, imobilele preluate de stat fără titlu valabil,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unei legi speciale de reparație. De altfel, Înalta Curte în

considerentele Deciziei nr. 33/2008 a reținut că prevederile din actul normativ

mai sus enunțat sunt clare și având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează

măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil,

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

de drept pentru revendicarea unor imobile aflat în această situație după

intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Cum recurenta nu a

făcut dovada că a uzat de prevederile legii speciale și că deci nu se poate

prevala de existența unui bun actual în urma îndeplinirii cerințelor legale în

cadrul procedurilor administrative și a epuizării căilor de atac prevăzute de

legi speciale de reparație, soluția cu privire la acțiunea în revendicare

formulată în cauză nu putea fi decât în sensul respingerii pentru considerentele

menționate mai sus.

În ceea ce privește

critica greșitei soluționări a acțiunii în revendicare prin acordarea

priorității Legii nr. 10/2001 în raport de prevederile dreptului comun în

materie, a reglementărilor europene și a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008,

Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită și va fi înlăturată pentru

considerentele ce urmează.

Din probele

administrate în cauză, a rezultat că imobilul revendicat situat în Drumul

Săbăreni, sector 6, București, a aparținut mamei reclamantei, B.M. (născută R.),

care la rândul său a dobândit dreptul de proprietate de la tatăl său R.T. în

calitate de succesor al M.M. și a fost preluat de stat în anul 1961.

Este necontestat

faptul că acțiunea reclamantei are ca obiect revendicarea unui imobil, care a

fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și că a fost

introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi.

Față de cele mai sus

reține, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada

de referință a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că în mod corect

instanțele anterioare au apreciat că sunt incidente dispozițiile acestei legi

speciale de reparație, dispoziții care se aplică prioritar în raport cu dreptul

comun, conform principiului specialia generalibus derogant.

În atare situație,

chestiunea admisibilității acțiunii a fost corect analizată prin prisma

deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Î.C.C.J., secțiile unite.

Prin această decizie

s-a stabilit, în primul rând că, în concursul dintre legea specială și dreptul

comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut

expres în legea specială.

În explicitarea

acestei părți din dispozitiv, Înalta Curte arată în considerentele deciziei că

nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au

urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o

astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut

restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile Codului civil, deoarece un asemenea punct de vedere

ignoră principiul de drept generalia specialibus derogant.

Reclamanta se află în

prima din cele trei situații enumerate, adică nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001,

în sensul că nu a depus o notificare unității deținătoare a imobilului.

Deși nu a urmat

procedura Legii nr. 10/2001, a formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., considerând astfel că are un drept de opțiune

între legea specială și dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare

obligatorie pentru viitor prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Pentru a demonstra

admisibilitatea acestei acțiuni reclamanta a invocat drept critică de recurs neconcordanța

dispozițiilor legale speciale privitoare la procedura prealabilă reglementată

de Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar susținerilor

recurentei instanța de apel nu a negat principiul constituțional al priorității

reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, consacrat de art. 20 din Constituția României, ci dimpotrivă, tocmai

datorită recunoașterii puterii acestei norme constituționale a procedat la

verificarea îndeplinirii de către reclamantă a condițiilor art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport

de circumstanțele particulare ale speței, instanța a ajuns la concluzia că

reclamanta nu este titulara unui „bun” și că, așa fiind, nu beneficiază de

protecția prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce

le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei

proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în

posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se

înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind reglementată

prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse,

respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea

promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Împrejurarea că Legea

nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în

instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin decizia

nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența

instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa

cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09

iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii

Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Î

n aplicarea

art.

6 din Convenție, analizarea condițiilor privind exercițiul

unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în

conformitate cu procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care,

sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile.

Așa fiind, având în vedere considerentele expuse,

criticile vizând

greșita

soluționare a acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001

în raport cu dispozițiile dreptului comun în materie, interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, a art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. referitor la decizia în interesul legii nr. 33/2008

a Î.C.C.J., a art. 20 din Constituția României, a art. 6 și art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a Protocolului nr. 1 adițional la

convenție, a art. 1 din Protocolul nr. 12 la convenție și a jurisprudenței CEDO

în materie nu pot fi primite.

Înalta Curte, având

în vedere temeiurile arătate, constată că criticile de nelegalitate formulate

de reclamată cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt

nefondate recursul urmând a fi respins ca atare, în raport de art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Ș.R. împotriva deciziei civile nr. 188/

A din 28 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 ianuarie 2014.