ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 426/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 426/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 542/2010 a

Tribunalului Alba a fost condamnat inculpatul C.C.V. la:

- 3 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 13

2

din Legea nr.

78/2000 modificată raportat la art. 246 C. pen.;

- 6 luni închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen.

În baza art. 33, 34

C. pen. a contopit pedepsele în cea mai grea de 3 ani închisoare.

Au fost interzise

inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen.

În baza art. 86

1

C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o

perioadă de 5 ani ce constituie termen de încercare.

În baza art. 86

3

C. pen. s-a dispus ca pe durata termenului de încercare de 5 ani, inculpatul să

se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la

datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Alba;

b) să anunțe, în

prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice

deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să

justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice

informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

A fost atras atenția

inculpatului asupra prevederilor art. 86

4

C. pen.

În baza art. 71 alin.

(5) C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere s-a suspendat și executarea

pedepselor accesorii.

S-a constat că s-a

restituit suma de 500 RON către denunțătorul B.P., aspect consemnat în

procesul-verbal încheiat de organul de urmărire penală la data de 9 iunie 2010,

depus la dosarul cauzei.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut următoarele considerente:

În aprilie 2007,

denunțătorul B.P. a sesizat Postul de Poliție Ceru-Băcăinți cu privire la

faptul că din locuința sa din localitatea Ceru-Băcăinți au fost sustrase bunuri

și suma de 380 dolari de către chiriași, când au plecat din spațiul respectiv.

Sesizarea a fost comunicată de denunțător prin poștă, cu tichet recomandat.

Inculpatul, în

calitate de șef de post la Postul de Poliție Ceru-Băcăinți, nu a înregistrat

această sesizare nici ca plângere penală și nici în registrul de corespondență.

Inculpatul a căutat-o

pe numita M.A. aducându-i la cunoștință conținutul sesizării, încercând astfel

să rezolve amiabil reclamația.

Denunțătorul a scris

reclamația de mână, a făcut copie după ea și a trimis copia la poliție,

păstrând originalul.

Inculpatul a arătat

că nu a înregistrat sesizarea primită, întrucât era copie și nu originalul.

Ca atare, sesizarea

denunțătorului nu a primit niciun număr de înregistrare.

După câtva timp de la

sesizare, în toamna anului 2007, denunțătorul l-a contactat telefonic pe

inculpat și i-a cerut să vină acasă pentru a discuta despre sesizare.

Cu acea ocazie,

inculpatul i-a solicitat denunțătorului suma de 1.000 RON, cu titlu împrumut,

fără ca nimeni altcineva să fi fost de față.

De la această

întâmplare și până în ziua organizării flagrantului, părțile nu s-au mai

întâlnit.

Tot în anul 2007,

denunțătorul a trimis sesizare și la Poliția Alba Iulia. Ca atare denunțătorul,

deși a făcut sesizare la Postul de Poliție Ceru-Băcăinți, nu a așteptat

rezolvarea acesteia și a făcut sesizare și la Poliția Alba Iulia.

În acest context, s-a

procedat la organizarea flagrantului. Astfel, denunțătorul l-a contactat

telefonic pe inculpat, care era în gara Alba Iulia cu un prieten și, a acceptat

invitația denunțătorului de a merge acasă la el.

La acest moment,

inculpatul nu mai lucra la Postul de Poliție Ceru-Băcăinți, ci la Cugir.

Acasă la denunțător,

inculpatul nu i-a cerut acestuia o sumă de bani. Discuția a debutat cu probleme

de sănătate, cheltuieli ale inculpatului și apoi s-a discutat că inculpatul nu

mai lucrează la Postul de Poliție Ceru-Băcăinți. Inculpatul i-a cerut

denunțătorului să scrie pe un bilet ,,la cât se ridică’’ paguba și a arătat că

nu știe la cine este dosarul repartizat. A fost întrebat expres de denunțător:

,,deci la dumneata a fost tot timpul dosarul’’?, iar răspunsul inculpatului a

fost clar: ,,la mine și după aia, la un coleg de-al meu ce e plecat, dar o

rezolv eu’’.

Denunțătorul a scris

pe un bilet suma de 340 dolari, bilet pe care inculpatul l-a luat și apoi

denunțătorul a numărat banii pregătiți de organul de poliție, spunându-i ,,cu

ăștia în plus, cât trebuie să dai la … unde trebuie să dai … la unul plus la

doi la câți trebuie să dai, nu-mi spune numele’’.

Răspunsul

inculpatului a fost: ,,îmi e rușine’’ ,,păi ce să zic? cât zici dumneata’’.

Denunțătorul a replicat ,,suma de 500 RON dintâi și apoi mai dăm’’, după care a

urmat confirmarea inculpatului: e bine …, iar denunțătorul a mai întărit odată,

clar că se va ,,mai primi o sumă ulterior’’ și a făcut vorbire de Poliția de la

Alba Iulia.

În final, potrivit

interceptării convorbirii, denunțătorul a spus ,,ți-am dat ăștia 10 ca să te

descurci acum, dacă vrei îți mai dau … iar inculpatul a replicat ,,nu, destul’’

și după saluturile de rigoare a dat să părăsească camera, conform

procesului-verbal încheiat la data realizării flagrantului - 2 aprilie 2010.

Inculpatul a deschis ușa imobilului cu intenția de a părăsi acest spațiu,

moment în care au intervenit organele de poliție pentru identificarea și

reținerea acestuia. În acel moment inculpatul a scos din buzunarul stâng al

hainei cu care era îmbrăcat, mai multe bancnote de 50 RON pe care le-a aruncat

pe lângă el, pe un corp de mobilier, precum și un bilet pe care era scris ,,340

$’’.

La acel moment au

fost prezenți martori asistenți care au semnat acest proces verbal fără

mențiuni sau obiecțiuni.

Cu acea ocazie, cât

și ulterior, în toate declarațiile sale, inculpatul a precizat că nu a avut

asupra sa suma de bani și că denunțătorul a încercat să i-o introducă în

interiorul hainei, când a intenționat să părăsească imobilul.

Procesul-verbal din 2

aprilie 2010 menționat mai sus nu a fost desființat producând efecte. De

asemenea, înregistrările convorbirilor autorizate, dintre inculpat și

denunțător nu au fost contestate.

Tribunalul a reținut

că în conturarea stării de fapt au relevanță juridică penală următoarele

aspecte:

primit o sesizare și nu a înregistrat-o în niciun registru;

anterioară realizării flagrantului l-a lăsat pe denunțător să creadă că este

înregistrat un dosar și este în derulare;

realizării flagrantului inculpatul a avut aceeași poziție, arătând că dosarul

(care nici nu exista de fapt) a fost la el, apoi la un coleg și că îl va

rezolva el;

nicio competență i-a promis că se rezolvă sesizarea.

S-a arătat că

acțiunile inculpatului de inducere în eroare a denunțătorului sunt evidente:

inducerea ideii că există un dosar, lăsat în soluționare și că va interveni

pentru soluționarea lui și că ele reprezintă elementele constitutive ale

infracțiunii de înșelăciune, în condițiile art. 215 alin. (1) C. pen., motiv

pentru care instanța a admis cererea de schimbare a încadrării juridice din

infracțiunea prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și 7 alin.

(3) din Legea nr. 78/2000 modificată, în infracțiunea prev. de art. 215 alin.

(1) C. pen.

Fapta inculpatului

care la data de 17 iulie 2007 în calitate de șef de Post în cadrul Postului de

Poliție Ceru-Băcăinți, nu a înregistrat o plângere penală depusă de

denunțătorul B.P., prin tichet recomandat, pentru săvârșirea unor infracțiuni

de furt calificat și abuz de încredere de către M.Gh. și M.A., cauzându-i o

vătămare intereselor legale ale denunțătorului și obținerea unui avantaj

patrimonial pentru soții M.Gh. și M.A., întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de

art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 modificată raportat la art. 246 C.

pen.

Apărările

inculpatului au fost înlăturate de instanță ca fiind de circumstanță și

nedovedite de materialul probator.

Astfel, s-a arătat că

denunțătorul i-a solicitat să nu înregistreze sesizarea. Or, acest aspect nu

s-a dovedit și chiar dacă s-ar fi dovedit, inculpatul nu putea să țină cont, în

raport de calitatea și atribuțiile pe care și le cunoștea, de o solicitare a

unui cetățean, câtă vreme orice act trebuie înregistrat, fie în registru de

plângeri, fie într-un registru de corespondență.

Este fără relevanță

că inculpatul a intenționat rezolvarea amiabilă a sesizării, fără a respecta

demersul legal și procedura legală.

Lipsa intenției în

săvârșirea faptelor, cu relevanță penală, nu poate fi probată.

Instanța a arătat că

acțiunile de inducere în eroare a denunțătorului efectuate de inculpat, trebuie

raportate de la momentul anului 2007, prin înlăturare și apoi momentul

flagrantului.

Inducerea în eroare a

fost de la momentul la care l-a lăsat să creadă că există un dosar și nu are

relevanță că denunțătorul ,,fiind instruit de către organul de poliție,

anterior flagrantului cunoștea la acel moment că nu există sesizare

înregistrată la Ceru-Băcăinți.’’

Inculpatul a primit o

sumă de bani pentru analizarea, soluționarea unui dosar ce nu exista, astfel

încât această sumă are caracterul prejudiciului cauzat denunțătorului.

În individualizarea

judiciară a pedepsei instanța a reținut că este relevantă cauzei caracterizarea

făcută de Inspectoratul de Poliție Alba - Resurse Umane cu privire la abaterile

săvârșite de agentul de poliție C.C.V., un număr de 7 abateri din care 6

abateri pentru neglijență sau lipsă de preocupare în îndatoririle de serviciu,

iar ultima abatere din 2009, pentru împrumuturi de sume de bani de la diverși

cetățeni din Ceru-Băcăinți și alte localități, precum și determinarea unor

cetățeni să contacteze împrumuturi în beneficiul inculpatului fără a restitui

sumele și întârziind achitarea ratelor.

Împotriva acestei

soluții a declarat apel inculpatul solicitând desființarea hotărârii și, în

rejudecare achitarea sa în temeiul art. 10 alin. (1) raportat la art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen., ori în subsidiari temeiul art. 10 lit. d), pentru

faptele reținute în sarcina sa. În un al doilea subsidiar s-a solicitat

reducerea pedepsei și dispunerea suspendării ei condiționate.

Prin Decizia penală

nr. 52 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de

inculpatul C.C.V. împotriva Sentinței penale nr. 542 din 6 decembrie 2010

pronunțată de Tribunalul Alba în Dosar penal nr. 5977/107/2010.

A desființat sentința

penală atacată numai sub soluției de condamnare a inculpatului pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen.

și procedând la o nouă judecată, în aceste limite:

A descontopit

pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului C.C.V. în elementele ei

componente, de 3 ani și respectiv 6 luni închisoare.

În baza art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul

C.C.V. de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 215 alin.

(1) C. pen.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței penale atacate.

Instanța de prim

control judiciar a reținut că starea de fapt stabilită de tribunal este

corectă, realizându-se și o încadrare juridică legală în ceea ce privește

infracțiunea de abuz în serviciu.

Din probele

administrate (plângerea formulată de B.P., procesul-verbal de verificare a

înregistrării plângerii, declarațiile inculpatului în care recunoaște că nu a

înregistrat această plângere) a rezultat fără dubiu că partea vătămată a trimis

poliției Ceru-Băcăinți o plângere prin care reclama săvârșirea unor fapte

penale în dauna sa care nu a fost înregistrată de inculpat deși acesta,

potrivit atribuțiilor de serviciu era dator să o înregistreze.

În mod corect

instanța de fond a reținut că această faptă întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de

art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen.

Susținerea

inculpatului în sensul că această faptă nu există ori că nu a existat intenția

de a o săvârși nu poate fi primită. În mod corect au fost înlăturate de către

instanța de fond, ca fiind circumstanțiale și lipsite de relevanță, raportat la

obligațiile profesionale, apărările inculpatului potrivit cărora nu a

înregistrat plângerea deoarece a urmărit rezolvarea ei amiabilă, ori pentru că

petentul nu a dorit aceasta sau deoarece era depusă în copie.

În ceea ce privește

cealaltă faptă reținută în sarcina inculpatului Curtea a arătat următoarele:

La data de 2 aprilie

2010 inculpatul a fost contactat telefonic de către denunțător care i-a

solicitat să se deplaseze la domiciliul său pentru a discuta despre plângerea

formulată. În urma discuției inculpatul a fost de acord să se deplaseze acasă

la denunțător. În acel moment la domiciliul denunțătorului se aflau organele de

poliție pregătite pentru realizarea unui flagrant, care au și pus la dispoziția

denunțătorului suma de 500 RON pentru a fi înmânată inculpatului.

În cadrul discuțiilor

purtate la domiciliul denunțătorului inculpatul nu a pretins acestuia nici o

sumă de bani și i-a adus la cunoștință că nu mai lucrează la Ceru-Băcăinți și

că nu cunoaște care este stadiul dosarului. În acest context inculpatul a

susținut mincinos că dosarul a fost în lucru la el și apoi a fost repartizat

unui coleg însă se va interesa de cursul său. Denunțătorul a oferit

inculpatului suma de 500 de RON, pentru rezolvarea problemei, sumă a cărei

primire inculpatul a acceptat-o.

Instanța de fond a

calificat această faptă ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii

de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) C. pen.

Potrivit

dispozițiilor codului penal:

„Inducerea în eroare

a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca

mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru

altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu

închisoare de la 6 luni la 12 ani.”

Potrivit definiției

legale a infracțiunii pentru existența acesteia este necesar să existe o

inducere în eroare.

În speță această

inducere în eroare nu a existat deoarece denunțătorul cunoștea la momentul

discuțiilor că inculpatul nu a înregistrat plângerea sa, discuția dintre părți

fiind purtată în contextul în care cu știința denunțătorului în locuința sa se

organiza un flagrant. De asemenea suma de bani oferită de denunțător, ce ar

reprezenta pretinsa pagubă a acestuia nu îi aparținea fiind pusă la dispoziție

de către organele de cercetare penală. Chiar dacă susținerile inculpatului în

cadrul discuției purtate cu denunțătorul au fost mincinoase nu se poate reține

că s-a realizat conținutului infracțiunii de înșelăciune atâta vreme cât nu a

avut și nici nu putea avea loc, în contextul menționat, inducerea în eroare a

denunțătorului. De asemenea remiterea sumei de bani nu s-a realizat urmare a

susținerilor neadevărate ale inculpatului ci în cadrul planului de organizare a

flagrantului astfel cum fusese conceput. Important în acest sens este că inculpatul

nu-l contactase pe denunțător - potrivit susținerilor acestuia din anul 2007

când a primit de la acesta suma de 1.000 RON împrumut, și că întâlnirea din 2

aprilie 2010 a fost realizată din inițiativa exclusivă a denunțătorului și

organelor de urmărire penală.

În consecință Curtea

a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale

infracțiunii prev. de art. 215 C. pen., astfel că sub acest aspect se impune

adoptarea unei soluții de achitare a inculpatului.

În condițiile în care

în cauză nu numai inculpatul a declarat apel, punerea în discuție a unei alte

încadrări juridice a faptei pentru a atrage o soluție de condamnare a

inculpatului nu este posibilă deoarece ar presupune încălcarea principiului non

reformatio in pejus consacrat de art. 372 C. proc. pen.

În ceea ce privește

individualizarea judiciară a pedepsei Curtea a reținut că aceasta s-a realizat

în mod judicios prin luarea în considerare a tuturor criteriilor prev. de art.

72 C. pen. și urmărindu-se realizarea scopului educativ și preventiv a pedepsei

astfel cum este el reglementat de art. 52 C. pen.

Împotriva Deciziei

penale nr. 52 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, în termen legal

au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și

inculpatul C.C.V.

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Alba Iulia critică decizia recurată pentru netemeinicie sub

aspectul achitării inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune

prev. de art. 215 alin. (1) C. pen.

În motivarea

recursului se arată că inculpatul a avut intenția de a induce în eroare partea

vătămată, aspect ce rezultă din împrejurarea că acesta cunoștea faptul că nu

înregistrase în cursul anului 2007 plângerea denunțătorului și prin urmare nici

nu exista pe rolul poliției din Ceru-Băcăinți un dosar penal având drept obiect

plângerea acestuia, a acceptat primirea unei sume de bani de la denunțător

pentru a interveni pe lângă colegii săi în vederea rezolvării favorabile a unui

dosar fictiv.

Inculpatul a acționat

în scopul obținerii pentru sine a unui folos material injust, iar faptul că

prejudiciul a fost recuperat prin restituirea sumei, urmare a surprinderii în

flagrant a inculpatului, nu înseamnă că nu a existat o pagubă.

Inculpatul C.C.V.

critică decizia recurată pentru netemeinicie sub aspectul condamnării sale

pentru infracțiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art.

246 C. pen., arătând în motivarea recursului că nu a avut intenția de a-l

împiedica pe denunțător să-și exercite drepturile procesuale și, în plus, nici

nu a existat o vătămare a intereselor legale ale acestuia.

Inculpatul solicită

achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.

proc. pen., iar în subsidiar, art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen.

În drept, recursurile

au fost întemeiate disp. art. 385

9

pct. 12, 18 C. proc. pen.

Examinând recursurile

declarate în cauză prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține că

acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:

Probele administrate

în ambele faze ale procesului penal au demonstrat fără dubiu că inculpatul a

săvârșit infracțiunea prev.de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art.

236 C. pen.

În fapt, la data de

17 iulie 2007, inculpatul, în calitate de șef de post în cadrul Postului de

Poliție Ceru-Băcăinți, nu a înregistrat o plângere penală trimisă prin poștă de

către martorul B.P. pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat și abuz

de încredere de către numiții M.Gh. și M.A., cauzând astfel o vătămare

intereselor legale ale martorului și obținerea unui avantaj patrimonial pentru

soții M.

Martorul denunțător

B.P. a arătat constant pe parcursul procesului penal că la data de 17 aprilie

2007 a formulat o plângere penală împotriva făptuitorilor M.Gh. și M.A. pentru

săvârșirea infracțiunilor de furt calificat și abuz de încredere, plângere ce a

fost trimisă Postului de Poliție comuna Băcăinți prin tichet recomandat.

Declarația martorului

B.P. se coroborează de declarațiile inculpatului, prin care recunoaște că nu a

înregistrat plângerea, motivând că aceasta era în fotocopie și nu era lizibilă,

precum și cu procesul-verbal aflat la dosar urmărire penală din care reiese că

în urma verificărilor efectuate la Postul de Poliție comuna Băcăinți nu a fost

identificată în registrul de evidență a lucrărilor penale și în registrul de

corespondență ordinară plângerea formulată de către martor.

Inculpatul a susținut

în apărarea sa că nu a înregistrat plângerea la cererea denunțătorului, care nu

a dorit acest lucru urmărind o soluționare amiabilă cu soții M., aspect

contrazis de către martor în declarațiile sale.

Pe de altă parte, și

într-o astfel de ipoteză, inculpatul avea obligația legală de a înregistra o

astfel de plângere, față de calitatea pe care o avea și atribuțiile ce-i

reveneau.

Este reală susținerea

inculpatului că acesta a invocat soluționarea amiabilă a litigiului dintre

martor și soții M., aspect confirmat și de către martora M.A.

Astfel, aceasta arată

că în cursul anului 2007, inculpatul a contactat-o și i-a relatat că împotriva

sa există o plângere penală formulată de B.P., întrebând-o dacă a locuit în

apartamentul acestuia și dacă trebuie să-i remită vreo sumă de bani.

Inculpatul avea

asupra sa plângerea penală într-un plic. I-a dat de înțeles că a fost trimisă

de către denunțător prin scrisoare recomandată și i-a cerut acesteia să

plătească martorului suma respectivă, dar a refuzat pentru că nu se considera

datoare.

Încercarea de a

soluționa pe cale amiabilă solicitarea denunțătorului nu îl exonerează însă pe

inculpat de răspunderea penală, din moment ce acesta avea obligația

înregistrării plângerii și efectuării demersurilor legale pentru soluționarea

acesteia.

Procedând în acest

mod, inculpatul a cauzat o vătămare intereselor legale ale denunțătorului, cu

consecința obținerii pentru soții M. a unui avantaj patrimonial.

De asemenea, Înalta

Curte nu poate primi nici susținerea recurentului inculpatul în sensul că

această faptă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, în

raport de criteriile prev. de art. 18

1

alin. (2) C. pen.

Astfel, inculpatul

ocupa funcția de șef al Postului de Poliție comuna Băcăinți, calitate în care

trebuia să respecte dispozițiile legale și să-și exercite atribuțiile de

serviciu în conformitate cu acestea.

Înalta Curte, în ceea

ce privește persoana inculpatului, are în vedere faptul că acesta a avut o

atitudine procesuală parțial sinceră, încercând să motiveze prin conduita

denunțătorului, omisiunea înregistrării plângerii iar în perioada 1996 - 2009

acesta a fost sancționat în mai multe rânduri pentru neglijență sau lipsa de

preocupare în îndeplinirea sarcinilor de serviciu și comportare

necorespunzătoare.

De asemenea, nu poate

fi omisă nici urmarea produsă prin fapta inculpatului, astfel că nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 18

1

C. pen.

În ceea ce privește

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Înalta

Curte reține că și acesta este nefondat.

Inculpatul a fost

trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev.

de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și 7 alin. (3) din Legea nr.

78/2000, reținându-se în fapt că la data de 2 aprilie 2010, inculpatul, în

calitate de agent de poliție în cadrul Poliției Cugir - Compartimentul de

Siguranță Publică și Patrulare - a primit de la B.P. suma de 500 RON, lăsând să

se creadă că au influență asupra unui alt coleg polițist, pentru a-l determina

să propună o soluție favorabilă în dosarul în care denunțătorul avea calitatea

de parte vătămată.

Prima instanță a

reținut că inculpatul i-a condus în eroare pe denunțător, creându-i convingerea

că există un dosar penal și că va interveni pentru soluționarea favorabilă a

acestuia în schimbul unei sume de bani, motiv pentru care a schimbat încadrarea

juridică a faptei în infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) C.

pen.

Potrivit art. 215

alin. (1) C. pen. infracțiunea de înșelăciune constă în inducerea în eroare a

unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca

mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru

altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.

Sub aspectul laturii

obiective, infracțiunea de înșelăciune presupune o acțiune de inducere în

eroare, acțiune ce poate fi săvârșită prin prezentarea ca adevărată a unei

fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.

Prin prezentarea ca

adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, i

se creează celui indus în eroare o falsă reprezentare a realității.

Din modalitatea în

care s-au derulat faptele nu se poate reține că a existat o inducere în eroare

a martorului B.P. de către inculpați, iar ca urmare a acestei induceri în

eroare acesta să-i dea inculpatului suma de 500 RON.

Așa cum a reținut și

instanța de apel, la data de 2 aprilie 2010 când a fost organizat flagrantul, martorul

l-a contractat telefonic pe inculpat și i-a cerut acestuia să se prezinte la

locuința sa pentru a discuta despre plângerea formulată.

Martorul este cel

care i-a oferit inculpatului suma de 500 RON pentru a rezolvarea favorabilă a

plângerii sale, inculpatul acceptând suma oferită.

Din probele

administrate nu se poate reține că martorul a remis suma de bani inculpatului

ca urmare a unei acțiuni de inducere a sa în eroare de către inculpat, ci

dimpotrivă a fost cel care s-a oferit să dea bani inculpatului, situație în

care nu suntem în prezența elementului material al laturii obiective a

infracțiunii de înșelăciune.

Nici în cadrul

discuției telefonice purtate în ziua de 2 aprilie 2010, inculpatul nu i-a cerut

martorului B.P. vreo sumă de bani, aspect ce rezultă din chiar declarațiile

martorului.

Având în vedere că

procurorul nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe prin care s-a

dispus schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de înșelăciune,

Înalta Curte apreciază că la acest moment nu mai poate fi pusă în discuție o

altă încadrare juridică a faptei, motiv pentru care, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate ambele recursuri.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba

Iulia și de inculpatul C.C.V. împotriva Deciziei penale nr. 52/A din 24 martie

2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 15 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM