ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3006/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3006/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

dosarului constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 224 din data de 24

aprilie 2012 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în Dosarul nr. 148/100/2012,

în temeiul art. 522

1

alin. (1) C. proc. pen., s-a respins cererea

formulată de condamnatul T.I., deținut, aflat în prezent la Penitenciarul

Gherla, privind rejudecarea după extrădare a Dosarului nr. 4131/2003 a

Tribunalului Maramureș.

S-a respins cererea

condamnatului de suspendare a executării pedepsei aplicate prin Sentința penală

nr. 46 din 11 martie 2004 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosarul mai

sus menționat și de punere de îndată în libertate a acestuia.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea formulată în

prezenta cauză condamnatul T.I. a solicitat rejudecarea după extrădare a

Dosarului nr. 4131/2003 a Tribunalului Maramureș, motivând că prin Sentința

penală nr. 46 din 11 martie 2004 a fost condamnat în lipsă pentru tentativă la

infracțiunea de omor. La data pronunțării sentinței se afla la muncă în Canada,

de unde a fost extrădat în baza unui mandat european, astfel că nu a avut parte

de un proces echitabil. Acesta a solicitat rejudecarea cauzei conform art. 521

1

C. proc. pen. pentru a beneficia de un proces echitabil, arătând că este

nevinovat.

Examinând cererea

condamnatului, tribunalul a reținut că prin Sentința penală nr. 46 din 11

martie 2004 a Tribunalului Maramureș, condamnatului T.I. i s-au aplicat

pedepsele de 1 an închisoare pentru infracțiunea de lovire prevăzută de art.

180 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. și de 9 ani

închisoare cu interzicerea pe o perioadă de 4 ani a drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru complicitate la tentativă la infracțiunea de

omor calificat prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen., art.

175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. ca urmare a

schimbării încadrării juridice în sensul completării cu aceste ultime

dispoziții legale. S-a aplicat art. 37 lit. b) C. pen. față de fiecare faptă.

În baza art. 33 lit.

a), 34 lit. b) C. pen., s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele, de 9

ani închisoare și a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani, cu consecințele

prevăzute de art. 71, 64 C. pen.

S-a revocat Mandatul

de arestare preventivă nr. 60 din 4 iunie 2003 emis de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Maramureș pe numele acestuia.

Condamnatul T.I. a

fost obligat în solidar cu ceilalți inculpați din acel dosar (T.I.A. și D.D.)

la plata următoarelor despăgubiri civile:

- de 30.000.000 RON -

despăgubiri pentru daune morale către partea civilă C.G.;

- de 15.000.000 RON -

despăgubiri pentru daune materiale către aceeași parte civilă, fiind respinse

restul pretențiilor civile formulate de aceasta;

- de 3.000.000 RON -

despăgubiri pentru daune materiale către partea civilă N.S.P. și s-au respins

restul pretențiilor formulate de aceasta.

Condamnatul T.I. și

ceilalți doi inculpați din acel dosar au fost obligați în solidar la plata

către partea civilă C.A.S. Maramureș a sumelor de 4.251.695 RON cu dobânda

legală (cheltuieli cu internarea părții vătămate C.G. la Spitalul Județean Baia

Mare) și de 2.985.032 RON cu dobânda legală (cheltuieli cu internarea părții

vătămate N.S.P. la Spitalul de Recuperare Borșa).

Prin Decizia penală

nr. 179/2004 a Curții de Apel Cluj (în apelurile parchetului și ale

inculpatului T.I.A.) s-a menținut măsura arestării preventive a condamnatului

T.I., măsură dispusă prin Mandatul nr. 60/2003 în lipsa acestuia. S-au

înlăturat dispozițiile art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. iar, în baza art. 10

lit. h) C. proc. pen. și art. 284 C. proc. pen., s-a încetat procesul penal

pornit împotriva acestuia pentru infracțiunea de lovire (parte vătămată N.S.P.)

și s-a respins cererea părții civile de acordare de despăgubiri civile.

Cheltuielile în apel au rămas în sarcina statului.

Prin Decizia penală

nr. 277/A/2005 a Curții de Apel Cluj s-a respins ca nefondat apelul peste termen

declarat de condamnatul T.I. împotriva aceleiași sentințe, acesta fiind obligat

la plata cheltuielilor judiciare către stat, decizie care a fost menținută de

instanța de recurs.

Condamnatul T.I. a

fost arestat în Canada în vederea extrădării la data de 7 iunie 2011, fiind

preluat la data de 9 decembrie 2011 din Toronto și încarcerat la Centrul de

Reținere și Arest Preventiv - D.G.P.M. București.

Potrivit art. 522

1

alin. (1) C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în

baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în

lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă

instanță la cererea condamnatului.

Tribunalul a

constatat că acesta a lipsit la toate termenele de judecată în toate instanțele

(la prima instanță a fost asistat de un avocat din oficiu, la fel și în apel cu

ocazia judecării dosarului pentru prima dată în această cale de atac, apoi

apelul peste termen l-a declarat prin avocat ales, care s-a prezentat la

instanța de apel, recursul a fost apoi declarat prin același apărător ales, în

recurs fiind apoi asistat de un avocat desemnat din oficiu). Prin urmare,

acesta a fost judecat și condamnat în lipsă.

Chiar dacă această

cerință este îndeplinită, cererea de rejudecare după extrădare nu poate fi

admisă în mod automat în condițiile în care legiuitorul a folosit în cuprinsul

textului legal mai sus menționat sintagma "cauza va putea fi

rejudecată", astfel că instanțele de judecată au obligația de a aprecia,

de la caz la caz, dacă cel judecat și condamnat în lipsă are dreptul la a i se

rejudeca dosarul. În speță, condamnatul T.I. a dat dovadă de rea-credință, s-a

sustras de la urmărirea penală și de la judecată, astfel că nu mai are dreptul

să i se rejudece cauza.

Reaua-credință a

acestuia rezultă din împrejurarea că de la data la care se reține în

rechizitoriu și în sentință că ar fi comis faptele (15/16 august 2002), acesta

a plecat de la domiciliu fără a se mai reîntoarce decât odată cu extrădarea sa

în România, astfel că s-a sustras de la ambele faze ale procesului penal. În

acest sens sunt procesele-verbale de căutare la domiciliu întocmite în faza de

urmărire penală (potrivit Procesului-verbal întocmit la 17 august 2002, tatăl

acestuia a arătat că este plecat de la domiciliu de două zile, dar nu știe

unde; conform Procesului-verbal încheiat la 20 august 2002, soția sa a refuzat

primirea citației; din Procesul-verbal din 23 august 2002 de la dosar urmărire

penală rezultă că acesta, potrivit spuselor părinților săi, este plecat de la

domiciliu de circa o săptămână și nu cunosc locul în care se află; conform

Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002, potrivit susținerilor părinților săi,

după data la care se susține că s-ar fi comis fapta nu a mai revenit la

domiciliu și se află în Italia; la data de 2 decembrie 2002 soția condamnatului

a arătat că acesta se află la Milano din luna august 2002, nu îi cunoaște

adresa) și declarația tatălui acestuia potrivit căreia condamnatul a plecat în

Italia la sfârșitul lunii august 2002, de teama pedepsei a "fugit" în

Italia.

Chiar dacă acesta a

făcut dovada faptului că la data de 28 august 2002 a primit viză pentru statele

din spațiul Schengen pentru perioada 1 septembrie 2002 - 30 noiembrie 2002 și

nu se poate contesta faptul că cererea în acest scop s-a depus anterior datei

de 15/16 august 2002, aceste împrejurări nu îi probează acestuia buna-credință.

Condamnatul nu a plecat de la domiciliu doar la data la care a intrat în

spațiul Schengen, ci anterior - chiar la data de 15/16 august 2002 (când se

susține în rechizitoriu și sentință că ar fi comis faptele) și nu a înțeles să

revină în țară timp de circa 9 ani (și doar când a fost extrădat) - ceea ce

denotă intenția sa de a se sustrage de la urmărirea penală și de la judecată.

Apărările formulate

de condamnat în sensul că față de acesta nu s-a dispus începerea urmăririi

penale, că toate actele de urmărire penală ar fi fost întocmite de un polițist

nedelegat de procuror și că e nevinovat nu au putut fi avute în vedere în

această fază a procesului penal.

Pentru toate aceste

considerente, cererea condamnatului T.I. a fost respinsă.

Neavând dreptul la

rejudecarea cauzei și fiind în executarea unei pedepse la care a fost condamnat

definitiv prin hotărârile judecătorești mai sus menționate, s-a respins cererea

acestuia de suspendare a executării pedepsei aplicate prin sentința penală

amintită și de punere de îndată în libertate a acestuia.

În temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen., condamnatul a fost obligat la plata către stat a sumei

de 280 RON - cheltuieli judiciare, din care suma de 100 RON reprezintă

onorariul parțial al avocatului numit din oficiu.

Împotriva acestei

sentințe, inculpatul T.I. a declarat apel, fără a indica motivele de

nelegalitate ori netemeinicie.

În ședința publică

din data de 25 iunie 2012, prin apărător ales, inculpatul a solicitat admiterea

apelului, suspendarea executării sentinței de condamnare și trimiterea cauzei

spre rejudecare în vederea punerii în discuție a soluției de trimitere a cauzei

la procuror.

S-a arătat că la termenul

din 6 martie 2012 s-a admis în principiu cererea de rejudecare a cauzei după

extrădare, cu consecința citării părților din dosarul de fond, iar la termenul

din 20 aprilie 2012 s-a pus din nou în discuție admisibilitatea în principiu a

cererii, instanța de fond procedând greșit sub acest aspect.

Condamnatul a

considerat că trebuia ca instanța de fond să pună în discuție solicitarea de

trimitere a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, raportat

la împrejurarea că în această cauză nu a fost începută niciodată urmărirea

penală, astfel că toate actele ulterioare sunt lovite de nulitate absolută.

S-a arătat că s-a

făcut dovada că inculpatul nu s-a sustras urmăririi penale și au existat vicii

grave de citare și de procedură în cursul acesteia.

Prin Decizia penală

nr. 123/A din 25 iunie 2012 Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul

declarat de inculpatul T.I. împotriva Sentinței penale nr. 224 din 24 aprilie

2012 a Tribunalului Maramureș.

Pentru a decide

astfel instanța de apel a constatat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală, respingând justificat cererea condamnatului T.I. de

rejudecare după extrădare.

Analizând actele

dosarului a cărui rejudecare s-a cerut, instanța de apel a reținut că în mod

corect instanța de fond a stabilit că cererea condamnatului de rejudecare după

extrădare este nefondată, câtă vreme judecarea cauzei în lipsa acestuia a avut

loc din culpa sa, deoarece s-a sustras de la urmărirea penală și de la

judecată.

Susținerea

condamnatului că a plecat din țară întrucât deținea viză pentru statele din

spațiul Schengen nu poate fi primită ca și scuză pentru lipsa sa de la proces,

câtă vreme, pe de o parte, nu s-a făcut dovada că a plecat într-o țară din

spațiul Schengen, condamnatul fiind depistat și extrădat din Canada, stat care

nu este în spațiul Schengen, iar pe de altă parte din actele dosarului

(Proces-verbal de căutare din 17 august 2002, Proces-verbal din 20 august 2002

de constatare a refuzului soției condamnatului de primire a citației și

Proces-verbal din 23 august 2002, din care reiese că potrivit susținerilor

părinților săi, era plecat de la domiciliu de o săptămână, fără a cunoaște

locul unde se află) rezultă că a plecat din țară la data comiterii faptelor -

15/16 august 2002, iar viza pentru state din spațiul Schengen a fost primită în

28 august 2002, pentru perioada 1 septembrie 2002 - 30 noiembrie 2002.

În ce privește

susținerea că, în cauză, nu a fost începută niciodată urmărirea penală,

situație în care toate actele ulterioare sunt lovite de nulitate absolută,

Curtea a constatat că lipsa rezoluției sau ordonanței de punere în mișcare a

acțiunii penale nu este prevăzută sub sancțiunea nulității absolute, astfel că

se putea invoca cel mult nulitatea relativă prevăzută de art. 197 alin. (1),

(4) C. proc. pen., la primul termen de judecată cu procedura completă în fața

primei instanțe și cu condiția de a se dovedi că i s-a adus o vătămare care nu

poate fi altfel înlăturată.

O astfel de nulitate

relativă nu a fost invocată în condițiile legii cu toate că inculpatului i s-a

desemnat apărător din oficiu în cauza ce a făcut obiectul dosarului a cărui

rejudecare se cere, iar ulterior a exercitat căile de atac ale apelului și

recursului prin apărător ales.

Pronunțându-se în

cauza Mitrea vs. România, 26105/03, la 29 iulie 2008, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat referitor la căile extraordinare de atac că o

cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului,

nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este

atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui

"defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.

Curtea a reamintit că

principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului

res indicata, conform căruia nicio parte nu este îndreptățită să solicite o

revizuire a unei hotărâri definitive și irevocabile, obligatorii, și, mai ales,

nu în scopul de a obține o rejudecare și o nouă analiză a cauzei. Puterea de

control a instanțelor ierarhic superioare trebuie exercitată pentru a corecta

erorile justiției, iar nu pentru a se efectua o nouă analiză a cauzei. Calea de

atac extraordinară nu trebuie să constituie un apel deghizat, iar posibilitatea

de a exista două opinii diferite asupra obiectului cauzei nu constituie un

temei pentru reexaminare. O excepție de la această regulă se admite numai

atunci când este justificată de circumstanțe riguroase și de substanță (cauza

Ryabikh c. Rusiei).

Conform

jurisprudenței Curții, doar erorile de fapt ce nu au devenit vizibile decât la

finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul

securității juridice pe motivul că ele nu au putut fi îndreptate prin

exercitarea căilor ordinare de atac (Pchenitchny contra Rusiei, Hotărârea nr.

30422/03, parag. 26, din 14 februarie 2008). Curtea a reiterat în această

privință că simplul fapt că există două puncte de vedere asupra acestui subiect

nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză.

În prezenta cauză

instanța de apel a constatat că practic condamnatul T.I. dorește rejudecarea și

o nouă analiză a cauzei, cu toate că motivul principal pe care se sprijină

cererea sa - faptul că în cauză nu a fost începută urmărirea penală - putea și

trebuia invocat în căile ordinare de atac exercitate, iar lipsa sa de la proces

s-a datorat propriei conduite, condamnatul plecând din țară imediat după

implicarea sa în agresarea părții vătămate C.G.

În ce privește

solicitarea condamnatului din memoriul depus în fața instanței de apel de a i se

deduce perioada de detenție din Canada, Curtea a reținut că pentru aceasta se

impune formularea unei cereri separate, având ca obiect contestație la

executare, în cadrul căreia se vor efectua verificările necesare cu privire la

perioada exactă a detenției.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs condamnatul, solicitând admiterea lui, casarea

hotărârilor pronunțate și, rejudecând, admiterea cererii de rejudecare după

extrădare.

Examinând recursul

prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat pentru

următoarele considerente:

În conformitate cu

dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen., modificat prin Legea nr.

202/2010, în cazul în care se solicită extrădarea sau predarea în baza unui

mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă,

cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă

instanță, la cererea condamnatului.

Scopul reglementării

procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului

persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare la un

proces echitabil, cu respectarea dreptului său la apărare.

Aceasta presupune

posibilitatea persoanei condamnate în lipsă de a fi audiată, de a interoga

martorii sau părțile din proces, de a administra probe în apărarea sa atât cu

privire la situația de fapt, cât și în circumstanțiere.

Rejudecarea în caz de

extrădare nu se limitează la înlăturarea unei grave erori de fapt, constând în

eventuala condamnare a unei persoane nevinovate, ci are efecte inclusiv în

privința individualizării pedepsei, însă numai în măsura în care probatoriul

administrat cu ocazia rejudecării va conduce la o altă concluzie decât cea

stabilită în această privință în primul ciclu procesual.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin Încheierea din data de 6

martie 2012 Tribunalul Maramureș a admis în principiu cererea de rejudecare

după extrădare, apreciind că în cauză condamnatul a fost judecat și condamnat

în lipsă, pentru ca prin Încheierea din 20 aprilie 2012, aceeași instanță, față

de noile probe depuse la dosar, respectiv copii ale pașaportului condamnatului

din care rezultă că a părăsit teritoriul României la data de 3 septembrie 2002,

adică la 3 săptămâni după comiterea faptei, să repună în discuția părților

admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare, respingând

cererea.

În acord cu

instanțele anterioare, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen. nu impun obligația pentru instanțele de judecată de rejudecare a

cauzei în toate situațiile în care inculpatul a lipsit la toate termenele de

judecată și la pronunțare.

Instanța competentă

optează în sensul admiterii sau respingerii cererii de rejudecare a cauzei după

extrădare în funcție de necesitatea reluării ciclurilor procesuale în vederea

asigurării respectării dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, în

principal a dreptului la apărare.

Luând în calcul

faptul că dreptul persoanei inculpate de a fi prezentă la judecată este

recunoscut în Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice și

că dispozițiile art. 6 parag. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale recunosc celui acuzat "dreptul de a

se apăra el însuși" și "dreptul de a interoga martorii", Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prezența inculpatului este în

principiu obligatorie la soluționarea cauzei.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului este constantă în a afirma că în cazul procedurii în apel

sau în recurs, art. 6 din Convenție se aplică cu mai puțină strictețe,

admițându-se chiar regularitatea unor asemenea proceduri în care audiența se

desfășoară fără prezența celui acuzat (Hotărârea Ekbatani).

Se admit excepții de

la regula prezenței inculpatului atunci când asigurarea acestei condiții ar

conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă această situație

a fost verificată, constatată și dacă inculpatul are o culpă în absența sa

(Hotărârea Colozza și Rubinat).

Însă, dreptul

persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea unei cauze poate fi

restricționat nu numai în situația în care persoana condamnată a fost prezentă

la unul din termenele de judecată sau la pronunțarea hotărârilor, ci și când

rezultă că a avut cunoștință, în alt mod, despre desfășurarea judecății.

Or, este dincolo de

orice îndoială că inculpatul T.I., actualmente condamnat, a cunoscut existența

procesului penal, aspect ce rezultă cu certitudine din declarația tatălui său,

existentă la dosarul de urmărire penală potrivit căreia condamnatul, de teama

pedepsei, a "fugit" în Italia la sfârșitul lunii august 2002,

sustrăgându-se așadar, în mod conștient, voit, de la judecată, unde a fost

reprezentat de apărător pe tot parcursul procesului penal și, apoi, de la

executarea pedepsei, conduita procesuală culpabilă neputând fi invocată în

susținerea cererii de rejudecare astfel că, în mod corect a fost respinsă

cererea de rejudecare a cauzei după extrădare.

În consecință, Înalta

Curte constată că instanțele de fond și apel au făcut o corectă aplicare a legii

penale.

Constatând pe cale de

consecință că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art.

385

9

pct. 17

2

și 20 C. proc. pen., Înalta Curte, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge,

ca nefondat, recursul declarat de condamnatul T.I.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnatul T.I. împotriva Deciziei penale nr.

123/A din data de 25 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de

minori.

Obligă

recurentul-condamnat la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 25 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ