ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2684/2012

Asupra recursului de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 133 din 21 martie 2012, Tribunalul Constanța l-a condamnat pe inculpatul H.I. la pedeapsa de 15 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu executare în regim de detenție și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale, menținând starea de arest și deducând prevenția de la 09 septembrie 2011 la zi. În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. a menținut măsura sechestrului asigurător instituită asupra bunurilor inculpatului prin ordonanța nr. 1800/P/2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanta.

În baza art. 14 C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen., art. 998 C. civ. și art. 999 C. civ. l-a obligat pe inculpatul H.I. la plata sumei de 30.000 RON daune morale către partea vătămată C.O. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanța a reținut, în esență, că inculpatul H.I., începând din anul 2006, când partea vătămată C.O. avea 10 ani, a întreținut acte sexuale normale anale și orale cu aceasta, în schimbul cărora îi remite 3/4 RON pentru „prestație”, atrăgându-i atenția și amenințând-o să nu spună nimănui cele întâmplate. Î n anul 2009, martora T.S., bunica părții vătămate și fosta concubină a inculpatului, a observat anumite manifestări necorespunzătoare între cei doi, ocazie cu care minora i-a povestit că întreține de mai mulți ani relații sexuale cu inculpatul.

Fiindu-i teamă să nu fie descoperiți și să nu suporte rigorile legii, inculpatul a determinat-o pe minoră să noteze nume de băieți pe diferite foi de hârtie, ce au fost ridicate de poliție cu ocazia cercetării la fața locului, și despre care trebuia să pretindă că sunt iubiții săi. De asemenea, fratele părții vătămate, martorul C.V., a observat când aceasta întreținea, în grădină, un raport sexual oral cu inculpatul H.I. Situația de fapt a fost reținut de instanță în baza declarațiilor constante ale părții vătămate C.O., ale martorilor T.S. și C.V., a actului medical din 23 septembrie 2011 al S.M.L. Constanța, precum și a raportului medical din 23 septembrie 2011, potrivit căruia inculpatul este apt din punct de vedere funcțional să întrețină raporturi sexuale.

Relevante au fost considerate și declarațiile martorilor V.N. și B.G. care au evidențiat manifestările de gelozie ale inculpatului față de minoră. În plus, inițial, inculpatul a recunoscut faptele, revenind ulterior sens în care a afirmat că este impotent sau homosexual, pentru ca în cursul judecății să acrediteze ideea unei înscenări din partea bunicii minorei. Împotriva sentinței penal, în termen legal, inculpatul H.I. a formulat apel, criticând-o sub aspectul greșitei încadrări juridice a faptei sens în care a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de act sexual cu un minor, infracțiune pentru care se impune achitarea, în temeiul dispozițiilor art. 10 lit.c) C. proc. pen., iar în subsidiar, a cerut reindividualizarea pedepsei, întrucât instanța de fond a ignorat circumstanțele atenuante existente in cauză.

Prin decizia penală nr. 11/MP din 19 iunie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul inculpatului menținând starea de arest a acestuia și deducând prevenția la zi. S-a reținut că în mod corect inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea de viol în formă calificată și continuată, întrucât, în perioada 2006-2011, în mod repetat, a întreținut acte sexuale cu minora C.O., relevante la stabilirea situație de fapt fiind declarațiile martorilor A.M., C.V., B.G., G.T., S.N., G.N., G.L., B.A., T.E., M.E. și T.S. S-a constatat că inculpatul H.I.

a avut o poziție oscilantă, cu ocazia declarației olografe date la urmărire penală, recunoscând parțial comiterea faptei, sens în care a arătat că a întreținut relații sexuale normale de 7/10 ori cu minora, dar la rugămintea acesteia, pentru ca ulterior să revină și să afirme că cele relatate inițial au fost rezultatul presiunilor exercitate de ofițerul de poliție. Raportul de evaluare psihologică a minorei C.O. a stabilit că aceasta prezintă afectări cu caracter ireversibil în sfera afectiv emoțională de tip traumatic, tulburări de imagine de sine și percepție în sfera relațional-socială, datorată experienței traumatizante de privare de libertate și supunere de acte de violență fizică și sexuală, împrejurare ce a dus la recomandarea includerii părții vătămate într-un program personalizat de consiliere în vederea stabilizării și asigurării conformului psihic și în vederea depășirii situației de criză.

S-a concluzionat, prin raportare la probele administrate, că inculpatul, profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința, acesta fiind minoră, a întreținut, în mod repetat, actele sexuale cu ea, motiv pentru care nu se impune schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de act sexual cu un minor și achitarea pentru activitatea infracțională desfășurată. S-a mai constatat și că pedeapsa a fost corect individualizată atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen, inculpatul H.I. criticând-o sub aspectul greșitei încadrării juridice dată faptei, întrucât din probele administrate în cauză nu rezultă că întreținerea raporturilor sexuale s-a făcut fără acordul părții vătămate, motiv pentru care se impune schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de act sexual cu un minor, iar în subsidiar a solicitat redozarea pedepsei.

Examinând hotărârile atacate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 și 17 C. proc. pen., precum și din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul H.I., ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 198 alin. (1) C. pen., infracțiunea de act sexual cu un minor presupune sub aspectul laturii obiective ca actul sexual să fie realizat cu consimțământul victimei care însă nu a împlinit vârsta de 14 ani. Astfel, cel ce realizează un act sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 14 ani prin profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-și exprima voința, săvârșește infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

În deplin acord cu instanțele inferioare, Înalta Curte constată că, în cauză, probele administrate dovedesc dincolo de orice dubiu că inculpatul H.I. a întreținut, în mod repetat, acie sexuale cu o minoră, încă de când aceasta avea vârsta de 10 ani, profitând de imposibilitatea părții vătămate C.O. de a se apăra și de a-și exprima voința. Fiind în neputință de a-și manifesta voința datorată vârstei, partea vătămată neavând reprezentarea acțiunilor desfășurate de inculpatul, nu și-a putut exprima liber acordul sau dezacordul în legătură cu actele sexuale realizate de acesta. Astfel vârsta fragedă a minorei, i-a permis inculpatului care avea un ascendent asupra acesteia atât din punct de vedere al dezvoltării psihico-fizice, cât și al relațiilor de familie (fostul concubin al bunicii materne) să întrețină relații sexuale cu partea vătămată, profitând de naivitatea sa și de imposibilitatea de a-și exprima voința.

De altfel, așa cum rezultă din probatoriul administrat, inculpatul a făcut tot posibilul să-i câștige încredere și afecțiunea părții vătămate prin oferirea de cadouri, treptat ajungând s-o izoleze de prieteni, aceștia petrecându-și tot mai mult timp împreună, împrejurare în care a profitat de starea sa emoțională și de ascendentul adultului asupra unui minor și a întreținut relații sexuale cu C.O. Ca atare, în mod corect a fost înlăturată apărarea inculpatului că a întreținut relații sexuale cu acordul victimei minore, în condițiile în care din probele administrate rezultă contrariul. Având în vedere aspectele prezentate, Înalta Curte apreciază că infracțiunea comisă de inculpatul H.I. este cea de viol în formă calificată și continuată, motiv pentru care nu va reține cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc.

pen. Referitor la critica privind greșita individualizarea a pedepsei aplicate inculpatului H.I. se constată că instanțele inferioare au luat în considerare toate criteriilor generale reglementate de art.72 alin. (1) C. pen., stabilind o sancțiune penală judicios individualizată în raport cu împrejurările în care s-a comis activitatea infracțională și datele care caracterizează persoana inculpatului. Astfel, a fost avută în vedere natura și importanța valorilor sociale ocrotite de lege și puse în pericol prin acțiunile ilicite (libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale), caracterul și gravitatea urmărilor ce s-au produs (vătămarea dezvoltării psihice a minorei C.O.

care potrivit referatului de evaluare psihologică trebuie să urmeze un program personalizat de consiliere în vederea stabilizării și asigurării conformului psihic, dar și a depășirii situației de criză), amploarea activității infracționale concretizată în acte repetate comise de-a lungul mai multor ani în baza unei rezoluții infracționale unice, vârsta fragedă a părții vătămate, precum și conduita inculpatului înainte și după comiterea faptelor, care deși este la primul conflict cu legea penală și a recunoscut inițial că a întreținut raporturi sexuale cu minora, dar cu acordul acesteia, a revenit, însă, ulterior asupra declarațiilor negând în mod constant comiterea faptelor. În acest context, Înalta Curte consideră că lipsa antecedentelor penale ale inculpatului H.I.

nu se înfățișează ca o împrejurare suficient de relevantă pentru a justifica reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru săvârșirea infracțiunii de viol în formă calificată și continuată, având în vedere poziția sa psihică față de faptă, acesta încercând pe tot parcursul procesului penal să inducă ideea că nu a întreținut acte sexuale cu minora, cât și gravitatea deosebită a acțiunilor comise întrucât a profitat de neputința victimei, în vârstă de 10 ani, de a se apăra și a-și exprima voința pentru a întreține relații sexuale. Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului H.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen.

cu aplicarea art.41 alin. (2) C. pen. a fost corect individualizată, astfel încât nu se justifică stabilirea unei sancțiuni penale mai ușoare, care ar fi insuficientă pentru a asigura reeducarea acestuia și realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen. În consecință, având în vedere, că în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 și 17 C. proc. pen. și nici nu se regăsește vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 385 15 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.I., deducând prevenția la zi.

Având în vedere că recurentul este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.I. împotriva deciziei penale nr. 11/MP din 19 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reținerii și a arestării preventive, de la 09 septembrie 2011 la 06 septembrie 2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 06 septembrie 2012.