ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 528/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul V.G.P. a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1391/2006, în cauza având ca obiect anulare proces-verbal de contravenție, în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov. Recurentul V.G.P. a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1391/2006 în raport cu disp. art. I pct. 131 și pct. 129 din Legea nr. 49/2006, art. 108 alin. (2) din Constituția României, respectiv art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Prin întâmpinare, Guvernul României a solicitat respingerea excepției, ca neîntemeiată. În susținerea poziției sale procesuale, a invocat excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a actelor administrative normative, în raport cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 care se referă doar la actele administrative individuale.

Prin Sentința civilă nr. 770 din 10 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, formulată în Dosar nr. 2455/94/2007 al Tribunalului București, de către recurentul V.G.P., în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov, și emitentul Guvernul României. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, este neîntemeiată, în raport cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost interpretat de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o interpretare sistematică și istorico-teleologică, prin prisma principiului coerenței legislative.

În analiza excepției de nelegalitate, în raport cu reglementările legale și constituționale menționate de petent, Curtea de Apel a reținut că întreaga argumentație a acestuia se raportează la limitele delegării de atribuții, cuprinse în actul normativ a cărui punere în aplicare o asigură normele metodologice cuprinse în regulamentul în discuție. În aceeași ordine de idei, instanța de fond a subliniat că textele invocate, art. 118 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 în forma inițială, respectiv art. 135 din O.U.G. nr. 195/2002 în forma republicată urmare a adoptării legii de aprobare, Legea nr. 49/2006, nu constituie delegări de normare din reglementare, pentru a le fi aplicabil regimul delegării din perspectiva limitelor acesteia.

Astfel, atributul puterii executive, în speță Guvernul, de a adopta norme secundare de punere în aplicare a legislației este conferit acestuia prin însăși reglementările constituționale, tocmai art. 108 alin. (2) prevăzând competența Guvernului de adoptare de hotărâri de guvern pentru punerea în executare a legilor. Împrejurarea că Guvernul, având în vedere atât multitudinea textelor modificate, completate sau introduse prin legea de aprobare, cât și renumerotarea acestora cu prilejul republicării O.U.G. nr. 195/2002, coroborată cu împrejurarea că, în vechiul regulament aprobat prin H.G. nr. 85/2003 existau nenumărate trimiteri la articole din cuprinsul ordonanței, a considerat utilă înlocuirea vechiului regulament cu unul nou, nu este de natură să afecteze validitatea noii H.G.

nr. 1391/2006, pentru acest unic considerent. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul P.V.G. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În cadrul cererii de recurs, recurentul a formulat cerere de repunere în termenul de recurs având în vedere faptul că recursul a fost formulat la 6 octombrie 2010 iar sentința recurată a fost comunicată la 24 septembrie 2010. În motivarea cererii se arată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 103 C. proc. civ., în conformitate cu care, decăderea din termenul pentru promovarea căii de atac nu operează în cazul în care partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei să efectueze actul de procedură.

Recurentul mai arată că Sentința civilă nr. 770 nu i-a fost comunicata la adresa de domiciliu, deși în preambulul excepției de neconstituționalitate a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe care a ridicat-o în fața Curții de Apel București, a indicat adresa de domiciliu, respectiv Voluntari, str. D., județul Ilfov. În acest context, a formulat o cerere pentru studierea Dosarului nr. 2434/2/2008, ocazie cu care a constatat ca Sentința nr. 770, fusese redactată și comunicată la o alta adresă, decât adresa sa de domiciliu, la care a solicitat în mod expres să se efectueze comunicarea tuturor actelor de procedură. Prin completarea cererii de studiere a dosarului, la aceeași dată, respectiv 24 septembrie 2010, a solicitat și a primit o copie a Sentinței civile nr. 770, procedând la formularea, înlăuntrul termenului de 15 zile, a prezentelor cereri de repunere în termen și de recurs.

În raport cu art. 304 alin. (5) C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului și casarea Sentinței nr. 770, deoarece, instanța de fond a încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 129 alin. (4) - (6) C. proc. civ. Ignorând argumentele de drept, formulate pe larg la parag. 6 alin. (2) din excepția de nelegalitate, privind faptul că, prin art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006, Guvernul României nu putea nici să abroge și nici să înlocuiască anexa din O.U.G. nr. 195/2002, cu anexa nr. 2 din hotărârea de guvern anterior menționată, instanța de fond nu a solicitat Guvernului României un răspuns cu privire la acest aspect esențial al excepției de nelegalitate, nu a discutat, în lumina principiului contradictorialității, argumentele prezentate, nu a analizat aspectele de nelegalitate prezentate, relativ la art. 2 alin. (1) din H.G.

nr. 1391/2006, deși, în penultimul aliniat din pagina nr. 2 a Sentinței nr. 770, a observat faptul că a învederat instanței aceste aspecte, nu s-a pronunțat asupra aspectelor de nelegalitate, prezentate la art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006. Considerentele instanței de fond cu privire la aplicabilitatea art. 59 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică juridică, sunt complet nemotivate, deoarece, în dosarul cauzei nu există nicio probă, sau un argument, care să susțină că au fost îndeplinite condițiile pentru abrogarea H.G. nr. 85/2003. Instanța de fond a ignorat faptul că, Guvernul României era ținut să respecte principiul legalității actelor administrative, a cărei încălcare provoacă, în mod evident, vătămări celor afectați de aplicarea unui act normativ adoptat într-un mod neconform.

Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că cererea de repunere în termenul de formulare a recursului este întemeiată motiv pentru care o va admite, iar recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente.

În cadrul procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanța actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României, și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului.

Cu alte cuvinte, cu ocazia soluționării excepției de nelegalitate, instanța trebuie să verifice dacă actul administrativ sau textul atacat din actul administrativ în analiză îndeplinește următoarele cerințe de legalitate: - actul a fost adoptat sau emis de către autoritatea competentă material și teritorial și în limitele competenței ce-i revine; - conținutul actului este conform cu conținutul legii în baza căreia este emis și cu actele normative cu forță juridică superioară; - actul corespunde scopului urmărit de legea pe care o pune în executare; - actul a fost adoptat sau emis în forma specifică actelor administrative și cu respectarea procedurii și normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege; - actul administrativ este actual și oportun.

Recurentul V.G.P. a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1391/2006 în raport cu disp. art. I pct. 131 și pct. 129 din Legea nr. 49/2006, art. 108 alin. (2) din Constituția României, respectiv art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. H.G. nr. 1391/2006 a fost adoptată în temeiul prevederilor art. 108 din Constituția României, republicată, și ale art. 135 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Hotărârea contestată a fost adoptată de Ministerul Administrației și Internelor, proiectul actului fiind avizat de instituțiile interesate și, de asemenea, hotărârea a fost avizată favorabil de Consiliul Legislativ și Consiliul Economic și Social.

La elaborarea actului au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cât și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 50/2005, în vigoare la acea dată. Hotărârea de Guvern contestată instituie norme generale privind circulația pe drumurile publice. Referitor la susținerile recurentului în sensul că prin adoptarea H.G. nr. 1391/2006 emitentul a depășit în mod nelegal puterile conferite prin art. II din pct. 131 din Legea nr. 49/2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 195/2002, Înalta Curte constată că H.G.

nr. 1391/2006 nu aduce atingere limitelor stabilite prin lege și respectă principiul enunțat de art. 59 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată. Deoarece propunerile de modificare și completare a H.G. nr. 85/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice au vizat majoritatea prevederilor instituite prin acest act normativ este evident că promovarea și respectiv emiterea H.G. nr. 1391/2006 s-a realizat în deplină concordanță cu dispozițiile Legii nr. 24/2000, republicată. În ceea ce privește susținerea recurentului că prin H.G. nr. 1391/2006 se înlocuiește fără temei legal anexa la O.U.G. nr. 195/2002, operând un eveniment legislativ asupra unei ordonanțe de urgență printr-o hotărâre de Guvern, Înalta Curte are în vedere art. 133 alin. (2) din O.U.G.

nr. 195/2002, republicată, prin care legiuitorul a delegat expres Guvernului competența de a aduce modificările necesare, printr-un act al său, pe baza modificărilor și completărilor aduse convențiilor și acordurilor internaționale în domeniu, la care România este parte. Înalta Curte apreciază că instanța de fond, în mod temeinic a dispus, prin hotărârea atacată, respingerea ca nefondată a excepției de nelegalitate invocată de recurent. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite cererea de repunere în termenul de declarare a recursului. Respinge recursul declarat de P.V.G. împotriva Sentinței civile nr. 770 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 februarie 2012. Procesat de GGC - NN