ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 528/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul V.G.P. a

invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1391/2006, în cauza având ca obiect

anulare proces-verbal de contravenție, în contradictoriu cu intimatul

Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov.

Recurentul V.G.P. a

invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1391/2006 în raport cu disp. art. I

pct. 131 și pct. 129 din Legea nr. 49/2006, art. 108 alin. (2) din Constituția

României, respectiv art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Prin întâmpinare, Guvernul

României a solicitat respingerea excepției, ca neîntemeiată.

În susținerea

poziției sale procesuale, a invocat excepția inadmisibilității excepției de

nelegalitate a actelor administrative normative, în raport cu prevederile art.

4 din Legea nr. 554/2004 care se referă doar la actele administrative

individuale.

Prin Sentința civilă

nr. 770 din 10 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată excepția de

nelegalitate a H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile

publice, formulată în Dosar nr. 2455/94/2007 al Tribunalului București, de

către recurentul V.G.P., în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de

Poliție al Județului Ilfov, și emitentul Guvernul României.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că excepția inadmisibilității

excepției de nelegalitate, este neîntemeiată, în raport cu prevederile art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost interpretat de Înalta Curte de

Casație și Justiție, într-o interpretare sistematică și istorico-teleologică,

prin prisma principiului coerenței legislative.

În analiza excepției

de nelegalitate, în raport cu reglementările legale și constituționale

menționate de petent, Curtea de Apel a reținut că întreaga argumentație a

acestuia se raportează la limitele delegării de atribuții, cuprinse în actul

normativ a cărui punere în aplicare o asigură normele metodologice cuprinse în

regulamentul în discuție.

În aceeași ordine de

idei, instanța de fond a subliniat că textele invocate, art. 118 alin. (2) din

O.U.G. nr. 195/2002 în forma inițială, respectiv art. 135 din O.U.G. nr.

195/2002 în forma republicată urmare a adoptării legii de aprobare, Legea nr.

49/2006, nu constituie delegări de normare din reglementare, pentru a le fi

aplicabil regimul delegării din perspectiva limitelor acesteia.

Astfel, atributul

puterii executive, în speță Guvernul, de a adopta norme secundare de punere în

aplicare a legislației este conferit acestuia prin însăși reglementările

constituționale, tocmai art. 108 alin. (2) prevăzând competența Guvernului de

adoptare de hotărâri de guvern pentru punerea în executare a legilor.

Împrejurarea că Guvernul,

având în vedere atât multitudinea textelor modificate, completate sau introduse

prin legea de aprobare, cât și renumerotarea acestora cu prilejul republicării

O.U.G. nr. 195/2002, coroborată cu împrejurarea că, în vechiul regulament

aprobat prin H.G. nr. 85/2003 existau nenumărate trimiteri la articole din

cuprinsul ordonanței, a considerat utilă înlocuirea vechiului regulament cu

unul nou, nu este de natură să afecteze validitatea noii H.G. nr. 1391/2006,

pentru acest unic considerent.

Împotriva hotărârii

instanței de fond reclamantul P.V.G. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În cadrul cererii de

recurs, recurentul a formulat cerere de repunere în termenul de recurs având în

vedere faptul că recursul a fost formulat la 6 octombrie 2010 iar sentința

recurată a fost comunicată la 24 septembrie 2010.

În motivarea cererii

se arată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 103 C. proc. civ., în

conformitate cu care, decăderea din termenul pentru promovarea căii de atac nu

operează în cazul în care partea dovedește că a fost împiedicată printr-o

împrejurare mai presus de voința ei să efectueze actul de procedură.

Recurentul mai arată

că Sentința civilă nr. 770 nu i-a fost comunicata la adresa de domiciliu, deși

în preambulul excepției de neconstituționalitate a art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, pe care a ridicat-o în fața Curții de Apel București, a indicat

adresa de domiciliu, respectiv Voluntari, str. D., județul Ilfov. În acest

context, a formulat o cerere pentru studierea Dosarului nr. 2434/2/2008, ocazie

cu care a constatat ca Sentința nr. 770, fusese redactată și comunicată la o

alta adresă, decât adresa sa de domiciliu, la care a solicitat în mod expres să

se efectueze comunicarea tuturor actelor de procedură.

Prin completarea

cererii de studiere a dosarului, la aceeași dată, respectiv 24 septembrie 2010,

a solicitat și a primit o copie a Sentinței civile nr. 770, procedând la

formularea, înlăuntrul termenului de 15 zile, a prezentelor cereri de repunere

în termen și de recurs.

În raport cu art. 304

alin. (5) C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului și casarea

Sentinței nr. 770, deoarece, instanța de fond a încălcat dreptul la un proces

echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană privind

Drepturile Omului, art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 129 alin. (4) -

(6) C. proc. civ.

Ignorând argumentele

de drept, formulate pe larg la parag. 6 alin. (2) din excepția de nelegalitate,

privind faptul că, prin art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006, Guvernul

României nu putea nici să abroge și nici să înlocuiască anexa din O.U.G. nr.

195/2002, cu anexa nr. 2 din hotărârea de guvern anterior menționată, instanța

de fond nu a solicitat Guvernului României un răspuns cu privire la acest

aspect esențial al excepției de nelegalitate, nu a discutat, în lumina

principiului contradictorialității, argumentele prezentate, nu a analizat

aspectele de nelegalitate prezentate, relativ la art. 2 alin. (1) din H.G. nr.

1391/2006, deși, în penultimul aliniat din pagina nr. 2 a Sentinței nr. 770, a

observat faptul că a învederat instanței aceste aspecte, nu s-a pronunțat

asupra aspectelor de nelegalitate, prezentate la art. 2 alin. (1) din H.G. nr.

1391/2006.

Considerentele

instanței de fond cu privire la aplicabilitatea art. 59 alin. (2) din Legea nr.

24/2000 privind normele de tehnică juridică, sunt complet nemotivate, deoarece,

în dosarul cauzei nu există nicio probă, sau un argument, care să susțină că au

fost îndeplinite condițiile pentru abrogarea H.G. nr. 85/2003.

Instanța de fond a

ignorat faptul că, Guvernul României era ținut să respecte principiul

legalității actelor administrative, a cărei încălcare provoacă, în mod evident,

vătămări celor afectați de aplicarea unui act normativ adoptat într-un mod

neconform.

Examinând cauza și

sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte

constată că cererea de repunere în termenul de formulare a recursului este

întemeiată motiv pentru care o va admite, iar recursul declarat este nefondat

pentru următoarele considerente.

În cadrul procedurii

reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

cu modificările și completările ulterioare, instanța de contencios

administrativ învestită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate este

abilitată să verifice doar concordanța actului administrativ supus analizei cu

actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea

cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a

actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României, și

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, republicată, cauzele de nelegalitate

urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la

momentul emiterii actului.

Cu alte cuvinte, cu

ocazia soluționării excepției de nelegalitate, instanța trebuie să verifice

dacă actul administrativ sau textul atacat din actul administrativ în analiză

îndeplinește următoarele cerințe de legalitate:

- actul a fost

adoptat sau emis de către autoritatea competentă material și teritorial și în

limitele competenței ce-i revine;

- conținutul actului

este conform cu conținutul legii în baza căreia este emis și cu actele

normative cu forță juridică superioară;

- actul corespunde

scopului urmărit de legea pe care o pune în executare;

- actul a fost

adoptat sau emis în forma specifică actelor administrative și cu respectarea

procedurii și normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege;

- actul administrativ

este actual și oportun.

Recurentul V.G.P. a

invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1391/2006 în raport cu disp. art. I

pct. 131 și pct. 129 din Legea nr. 49/2006, art. 108 alin. (2) din Constituția

României, respectiv art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

H.G. nr. 1391/2006 a

fost adoptată în temeiul prevederilor art. 108 din Constituția României,

republicată, și ale art. 135 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe

drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Hotărârea contestată

a fost adoptată de Ministerul Administrației și Internelor, proiectul actului

fiind avizat de instituțiile interesate și, de asemenea, hotărârea a fost

avizată favorabil de Consiliul Legislativ și Consiliul Economic și Social.

La elaborarea actului

au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cât și cele

cuprinse în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru

elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre

adoptare, aprobat prin H.G. nr. 50/2005, în vigoare la acea dată.

Hotărârea de Guvern

contestată instituie norme generale privind circulația pe drumurile publice.

Referitor la

susținerile recurentului în sensul că prin adoptarea H.G. nr. 1391/2006

emitentul a depășit în mod nelegal puterile conferite prin art. II din  pct.

131 din Legea nr. 49/2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 195/2002, Înalta Curte

constată că H.G. nr. 1391/2006 nu aduce atingere limitelor stabilite prin lege

și respectă principiul enunțat de art. 59 alin. (1) din Legea nr. 24/2000,

republicată.

Deoarece propunerile

de modificare și completare a H.G. nr. 85/2003 pentru aprobarea Regulamentului

de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind

circulația pe drumurile publice au vizat majoritatea prevederilor instituite

prin acest act normativ este evident că promovarea și respectiv emiterea H.G.

nr. 1391/2006 s-a realizat în deplină concordanță cu dispozițiile Legii nr.

24/2000, republicată.

În ceea ce privește

susținerea recurentului că prin H.G. nr. 1391/2006 se înlocuiește fără temei

legal anexa la O.U.G. nr. 195/2002, operând un eveniment legislativ asupra unei

ordonanțe de urgență printr-o hotărâre de Guvern, Înalta Curte are în vedere

art. 133 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, prin care legiuitorul

a delegat expres Guvernului competența de a aduce modificările necesare,

printr-un act al său, pe baza modificărilor și completărilor aduse convențiilor

și acordurilor internaționale în domeniu, la care România este parte.

Înalta Curte

apreciază că instanța de fond, în mod temeinic a dispus, prin hotărârea

atacată, respingerea ca nefondată a excepției de nelegalitate invocată de

recurent.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de

repunere în termenul de declarare a recursului.

Respinge recursul

declarat de P.V.G. împotriva Sentinței civile nr. 770 din 10 februarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 3 februarie 2012.

Procesat

de GGC - NN