ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 203/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A&C D.F.

SRL a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Comisia pentru Autorizarea Operatorilor Economici din Domenii cu Reglementări Specifice din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, solicitând: - să constate refuzul nejustificat al pârâților de a proceda la eliberarea Autorizației de funcționare aferentă dosarului depus și soluționat prin aprobare în data de 22 ianuarie 2010 în ședința Comisiei pentru autorizarea operatorilor economici din domenii cu reglementări specifice; - să se constate îndeplinirea condițiilor pentru eliberarea Autorizației de funcționare aferentă dosarului depus și soluționat prin aprobare în data de 22 ianuarie 2010 în ședința Comisiei pentru autorizarea operatorilor economici din domenii cu reglementări specifice; - să se dispună obligarea pârâților la eliberarea deîndată și necondiționată a Autorizației de funcționare aferentă dosarului depus și soluționat prin aprobare în data de 22 ianuarie 2010 în ședința Comisiei pentru autorizarea operatorilor economici din domenii cu reglementări specifice;

- să se constate că față de data depunerii și data soluționării dosarului (respectiv data de 22 ianuarie 2010) suma care trebuia achitată cu titlu de taxă de autorizare este în cuantum de 10.000 euro și nu de 100.000 euro astfel cum a fost ea virată în echivalent RON prin ordinul de plată nr. 1 din 1 octombrie 2010 în cuantum de 425.110.00 RON și Ordinul de plată nr. 2 din 6 octombrie 2010 în cuantum de 1.760,00 RON, sens în care solicită să se dispună și cu privire la diferența de sumă de 90.000 euro în sensul restituirii către societate. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a depus întreaga documentație în vederea autorizării magazinului D.F. aflat în aria de competență a biroului vamal Moravița, Județul Timiș.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat, în principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 60 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, precum și acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență, următoarele: În privința excepției inadmisibilității acțiunii, prima instanță a reținut că este neîntemeiată față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, care definesc refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, refuz concretizat prin adresa pârâtului din data de 6 decembrie 2010, asimilat actului administrativ unilateral, conform dispozițiilor art. 2 alin. (2), și pentru care nu este obligatorie plângerea prealabilă, în raport cu dispozițiile exprese ale art. 7 alin. (5) din aceeași lege.

Prevederile menționate asimilează refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii, or, în speță, reclamanta invocă o neexecutare, pretins imputabilă pârâtei, a unui act administrativ emis ca urmare soluționării favorabile a cererii sale, respectiv, aprobarea din data de 22 ianuarie 2010 a documentației depuse în vederea eliberării autorizației solicitate.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamanta contestă refuzul exprimat de pârât la data de 6 decembrie 2010, de eliberare a autorizației solicitate, dată fiind schimbarea legislației în materie și neplata în timp util a taxei aferente, în condițiile în care la data de 22 ianuarie 2010, i s-a aprobat documentația depusă în acest scop, și apreciază ca fiind relevante în speță dispozițiile legale corespunzătoare perioadei în care i s-a aprobat documentația inițială, considerând plata taxei de autorizare ca fiind o simplă formalitate de care depindea eliberarea în fapt a autorizației, caz în care modificarea ulterioară a legislației incidente nu îi este aplicabilă. Din coroborarea dispozițiilor O.U.G.

nr. 104/2002 privind regimul vamal al mărfurilor comercializate în regim duty-free, prima instanță a reținut, în mod cert, că se plătea o taxă anuală de autorizare de 10.000 de euro, în RON, de către societatea comercială care solicita autorizarea, pentru primul an, taxa urmând a fi plătită înainte de eliberarea autorizației de funcționare, aspect ce rezultă în mod implicit și din adresa din 25 ianuarie 2010, emisă de direcția de specialitate a MFP, prin care i se face cunoscut reclamantei necesitatea transmiterii dovezii de achitare a acestei taxe, în vederea întocmirii formularului de autorizație, iar ulterior semnării acestui formular, societatea reclamantă urma să se prezinte la sediul ministerului în vederea ridicării originalului autorizației, însoțit de documentele aferente și de ștampila societății.

Autorizația de funcționare în acest caz, reprezintă un act administrativ complex, potrivit doctrinei în materie, în sensul că emiterea sa presupune îndeplinirea mai multor formalități procedurale prealabile, între care și plata taxei de autorizare, formalități care nu produc prin ele însele efecte juridice ci condiționează numai efectele juridice ale actului administrativ pe care îl fundamentează. Așa fiind, prima instanță a reținut că nu pot fi primite susținerile reclamantei în sensul că legislația în vigoare la momentul achitării taxei „nu poate retroactiva și nu poate desființa o autorizare deja în vigoare și existentă”, atât timp cât nu s-a eliberat o astfel de autorizație, ce era condiționată, ca act administrativ valabil, de sine stătător, tocmai de plata acestei taxe.

Instanța de apel reține că dispozițiile O.U.G. nr. 104/2002, au fost modificate, prin O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri de combatere a evaziunii fiscale, act normativ în vigoare din data de 23 iunie 2010 și care, la art. VIII alin. (2) stipulează că, „după data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, Ministerul Finanțelor Publice nu mai eliberează autorizații de funcționare a magazinelor duty-free/duty-free diplomatice”, în mod corelativ, fiind eliminată dispoziția anterioară a O.U.G.

nr. 104/2002 privind termenul de plată a taxei de autorizare pentru primul an și menținută doar reglementarea privind plata acestea pentru următorii ani, cu 10 zile calendaristice înainte de expirarea anului de funcționare precedent, iar dispozițiile art. 5 din noul act normativ a modificat dispozițiile anterioare cu privire la cuantumul taxei de autorizare, în sensul că, „pentru fiecare an de funcționare a magazinelor duty-free se datorează o taxă anuală de 100.000 euro pentru fiecare magazin …”.

Așa fiind, prima instanță a reținut că reclamanta avea cunoștință despre modificarea legislației în materie, considerând că achitarea sumei de 100.000 euro la momentul 1 octombrie și 6 octombrie 2010, conform ordinelor de plată depuse la dosar, era de natură să o repună în legalitate, apreciere în mod evident eronată atât timp cât, așa cum s-a arătat, taxa majorată de 100.000 de euro a fost prevăzută numai pentru autorizarea anuală a magazinelor duty-free, care obținuseră deja autorizație la momentul intrării în vigoare a noului act normativ, ce a prevăzut în mod expres imposibilitatea obținerii de autorizații de funcționare pentru astfel de magazine, după acest moment.

De altfel, prin art. VIII alin. (4) din același act normativ se instituie dispoziții tranzitorii cu privire la achitarea în continuare a acestei taxe doar pentru operatorii economici care beneficiază de autorizație de funcționare a magazinelor în regim de duty-free și care au achitat până la data intrării în vigoare a ordonanței, taxa anuală pentru eliberarea autorizației de funcționare, ipoteză în care reclamanta nu se circumscrie, or, aceasta nu s-a mai prevalat de noile dispoziții legale, ci dimpotrivă, a solicitat eliberarea autorizației corespunzătoare în raport cu legislația anterioară și cu taxa aferentă de 10.000 de euro, precum și restituirea sumei de 90.000 euro ca fiind o plată nedatorată.

Concluzionând, judecătorul fondului a reținut că refuzul de acordare a autorizației solicitate nu a fost unul nejustificat, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, care să determine obligarea necondiționată pârâților la emiterea autorizației de funcționare solicitate. De asemenea, a reținut că nici cererea acesteia referitoare la legalitatea plății taxei de 10.000 euro nu poate fi primită, iar în ceea ce privește diferența de taxă pretins încasată în plus, aceasta nu se circumscrie noțiunii de despăgubiri, în sensul dispozițiilor art. 18 alin. (2) din lege, putând fi solicitată direct organului fiscal, în măsura în care se constată ca fiind incidente unul din cazurile prevăzute de art. 117 alin. (1) C. proc.

fisc, referitoare la restituirea de sume către debitor. Recursul Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A&C D.F. SRL Timișoara criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în esență pentru următoarele motive: - Prima instanță a dat o interpretarea greșită dispozițiilor legale incidente în speță și probatoriului administrat.

Se arată de recurent că a depus întreaga documentație în vederea autorizării magazinului duty-free în aria de competență a biroului vamal Moravița - Județul Timiș, iar dosarul a fost analizat pe fond și pe formă, fiind avizat favorabil, sens în care s-a transmis comunicarea nr. 645202/710608 din data de 25 ianuarie 2010. - Consideră recurentul că aprobarea dosarului este aferentă anului calendaristic 2010, că suma comunicată drept obligație de plată nu avea nici un termen limită putând fi achitată până la data de 31 decembrie 2010. Se arată că achitarea sumei de 10.000 euro este singura condiție pentru eliberarea fizică, materială a „autorizației” și nu o condiție de fond prealabilă analizării și autorizării activității.

- În mod cu totul eronat instanța de fond a apreciat că nu pot fi primite susținerile reclamantei, în sensul că legislația în vigoare la momentul achitării taxei nu poate retroactiva și nu poate desființa o autorizație deja în vigoare și existentă. Arată recurentul că în speță dispozițiile legale incidente sunt cele corespunzătoare perioadei în care dosarul societății pentru autorizare a fost deja avizat favorabil și urma să se achite doar taxa pentru eliberarea înscrisului material „Autorizație de funcționare”. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004. Procedura în fața instanței de recurs Recurentul a formulat și depus concluzii scrise în care a reiterat motivele și argumentele arătate în cererea de recurs, solicitând să se constate că este vorba de un refuz nejustificat întrucât suntem în prezența unei comunicări exprese a poziției autorității publice.

Totodată se solicită și restituirea diferenței de sumă de 90.000 euro, întrucât față de data depunerii și data soluționării dosarului (22 ianuarie 2010) suma care trebuia achitată era în cuantum de 10.000 euro și nu de 100.000 euro. Considerentele și soluția instanței de recurs Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a solicitat pârâților la data de 22 ianuarie 2010 autorizarea magazinului duty-free și a depus documentele necesare. Prin Adresa nr. 645202/710608/25 ianuarie 2010, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală management al domeniilor reglementate specific a comunicat recurentei că documentația depusă a fost analizată și aprobată iar eliberarea autorizației se face numai după plata taxei de 10.000 euro.

Dovada se va transmite direcției în vederea întocmirii formularului de autorizație, urmând ca ulterior, reprezentantul societății să se prezinte în vederea ridicării originalului autorizației de funcționare în regim duty - free. Recurenta a achitat taxa de autorizare în cuantum de 100.000 euro la data de 1 octombrie 2010 și respectiv 6 octombrie 2010. Începând cu data de 23 iunie 2010 au intrat în vigoare prevederile O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale care la art. VIII alin. (2) prevede: „De la data intrării în vigoare a prezenței ordonanțe de urgență, Ministerul Finanțelor Publice nu mai eliberează autorizații de funcționare a magazinelor duty-free/duty-free diplomatice.

Art. 4, 5, 6, 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 104/2002 Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 104/2002 „Comercializarea mărfurilor cu amănuntul, în valută, în regim duty-free, se face numai în baza autorizației eliberate de Ministerul Finanțelor Publice”. Art. 5 arată „Pentru fiecare an de funcționare a magazinelor duty-free se datorează o taxă anuală de 100.000 euro pentru fiecare magazin. Aceeași taxă se datorează și în cazul comercializării mărfurilor în valută, în regim duty-free, prin magazinele diplomatice sau la bordul aeronavelor care efectuează curse directe având ca destinație un stat terț”. De asemenea, art. 6 prevede „Plata integrală a taxei de autorizare se efectuează în RON de către societățile comerciale care solicită autorizare.

Valoarea în RON a taxei se determină prin transformarea sumei în euro la cursul de schimb stabilit și comunicat de Banca Națională a României în fiecare zi de joi. Acest curs de schimb se utilizează pe toată durata săptămânii următoare pentru taxele plătite în cursul acelei săptămâni”. În conformitate cu art. 8 „(2) În situația în care operatorii economici autorizați renunță la autorizațiile de funcționare a magazinelor în regim duty-free emise în favoarea acestora, înainte de expirarea autorizațiilor respective, taxa anuală de autorizare se reduce în mod corespunzător cu perioada de nefuncționare din anul de funcționare înscris în autorizațiile emise”. Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză și în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată pentru argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează: Nu se poate considera că autorizația de funcționare a societății recurente în regim de duty-free era deja existentă și în vigoare, așa cum susține recurenta, la data plății taxelor de autorizare 1.102010 și 6 octombrie 2010, întrucât, din Adresa nr. 645202/710608 din 25 ianuarie 2010 - pârâtele i-au comunicat acesteia că, autorizația se eliberează numai după plata taxei de autorizare, arătând că după depunerea dovezii, întocmirii și semnării ulterioare a formularului de autorizație, aceasta să fie ridicată în original. Se reține astfel că între formalitățile prealabile eliberării autorizației este și plata taxei de autorizare.

În ceea ce privește termenul de plată a taxei de autorizare, din prevederile art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 104/2002 rezultă că aceasta se stabilește pentru primul an înainte de eliberarea autorizației de funcționare și pentru următorii ani, cu 10 zile calendaristice înainte de expirarea anului de funcționare. Prin urmare nu se poate primi susținerea recurentului în sensul că suma comunicată drept obligație de plată nu avea nici un termen limită putând fi achitată până la data de 31 decembrie 2010. Recurenta nu se afla în ipoteza în care avea deja emisă autorizația de funcționare în regim de duty-free și deci trebuia să achite taxa înainte de eliberarea autorizației, respectiv ca o condiție a eliberării acesteia.

Din dispozitivele legale arătate mai sus, nu rezultă că taxa trebuia plătită doar pentru eliberarea înscrisului material intitulat „autorizație de funcționare” dimpotrivă, numai după plata taxei de autorizare - se va elibera autorizația pentru funcționare în regim duty-free. Dispozițiile în vigoare la data achitării taxei de către recurent, nu mai permiteau eliberarea de autorizații în regim duty-free (O.U.G. nr. 54/2010) fiind eliminată reglementarea privind termenul de plată pentru primul an (înainte de eliberarea autorizației) iar prin art. VIII alin. (4) se precizează expres cu privire la achitarea în continuare a taxei de autorizare (modificată la 100.000 RON) doar pentru operatorii economici care beneficiază de autorizație de funcționare a magazinelor cu regim de duty-free și care au achitat până la data intrării în vigoare a ordonanței, taxa anuală pentru eliberarea autorizației de funcționare.

Recurenta a achitat conform noilor modificări taxa de 100.000 euro, însă nu mai înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 și a solicitat autorizarea cu plata taxei de 10.000 euro conform O.U.G. nr. 104/2002 - modificată la data achitării taxei de către recurentă, așa cum s-a arătat mai sus. Instanța de fond a interpretat corect normele legale incidente în speță prin raportare la situația de fapt, așa încât se constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. În ceea ce privește restituirea sumei de 90.000 euro, invocată de recurent prin notele de concluzii scrise, se reține de asemenea că instanța de fond în mod corect raportându-se la dispozițiile prevăzute de art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 574/2004 și art. 17 alin. (1) C. proc.

fisc., a respins-o ca nefondată. Constatând că în cauză nu sunt incidente motive care să atragă casarea sau modificarea sentinței recurate, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A&C D.F. SRL Timișoara împotriva Sentinței nr. 60 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2012. Procesat de GGC - LM