ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 203/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 203/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

A&C D.F. SRL a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice

și Comisia pentru Autorizarea Operatorilor Economici din Domenii cu

Reglementări Specifice din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, solicitând:

- să constate refuzul

nejustificat al pârâților de a proceda la eliberarea Autorizației de

funcționare aferentă dosarului depus și soluționat prin aprobare în data de 22

ianuarie 2010 în ședința Comisiei pentru autorizarea operatorilor economici din

domenii cu reglementări specifice;

- să se constate

îndeplinirea condițiilor pentru eliberarea Autorizației de funcționare aferentă

dosarului depus și soluționat prin aprobare în data de 22 ianuarie 2010 în

ședința Comisiei pentru autorizarea operatorilor economici din domenii cu

reglementări specifice;

- să se dispună

obligarea pârâților la eliberarea deîndată și necondiționată a Autorizației de

funcționare aferentă dosarului depus și soluționat prin aprobare în data de 22

ianuarie 2010 în ședința Comisiei pentru autorizarea operatorilor economici din

domenii cu reglementări specifice;

- să se constate că

față de data depunerii și data soluționării dosarului (respectiv data de 22

ianuarie 2010) suma care trebuia achitată cu titlu de taxă de autorizare este

în cuantum de 10.000 euro și nu de 100.000 euro astfel cum a fost ea virată în

echivalent RON prin ordinul de plată nr. 1 din 1 octombrie 2010 în cuantum de

425.110.00 RON și Ordinul de plată nr. 2 din 6 octombrie 2010 în cuantum de

1.760,00 RON, sens în care solicită să se dispună și cu privire la diferența de

sumă de 90.000 euro în sensul restituirii către societate.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că a depus întreaga documentație în vederea

autorizării magazinului D.F. aflat în aria de competență a biroului vamal

Moravița, Județul Timiș.

Prin întâmpinare,

pârâta a solicitat, în principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar în

subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Soluția instanței de

fond

Prin Sentința nr. 60

din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, precum și

acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut în esență, următoarele:

În privința excepției

inadmisibilității acțiunii, prima instanță a reținut că este neîntemeiată față

de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, care definesc

refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, refuz concretizat prin adresa

pârâtului din data de 6 decembrie 2010, asimilat actului administrativ

unilateral, conform dispozițiilor art. 2 alin. (2), și pentru care nu este

obligatorie plângerea prealabilă, în raport cu dispozițiile exprese ale art. 7

alin. (5) din aceeași lege.

Prevederile

menționate asimilează refuzului nejustificat și nepunerea în executare a

actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii, or,

în speță, reclamanta invocă o neexecutare, pretins imputabilă pârâtei, a unui

act administrativ emis ca urmare soluționării favorabile a cererii sale,

respectiv, aprobarea din data de 22 ianuarie 2010 a documentației depuse în

vederea eliberării autorizației solicitate.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că reclamanta contestă refuzul exprimat de pârât la

data de 6 decembrie 2010, de eliberare a autorizației solicitate, dată fiind

schimbarea legislației în materie și neplata în timp util a taxei aferente, în

condițiile în care la data de 22 ianuarie 2010, i s-a aprobat documentația

depusă în acest scop, și apreciază ca fiind relevante în speță dispozițiile

legale corespunzătoare perioadei în care i s-a aprobat documentația inițială,

considerând plata taxei de autorizare ca fiind o simplă formalitate de care

depindea eliberarea în fapt a autorizației, caz în care modificarea ulterioară

a legislației incidente nu îi este aplicabilă.

Din coroborarea

dispozițiilor O.U.G. nr. 104/2002 privind regimul vamal al mărfurilor

comercializate în regim duty-free, prima instanță a reținut, în mod cert, că se

plătea o taxă anuală de autorizare de 10.000 de euro, în RON, de către

societatea comercială care solicita autorizarea, pentru primul an, taxa urmând

a fi plătită înainte de eliberarea autorizației de funcționare, aspect ce

rezultă în mod implicit și din adresa din 25 ianuarie 2010, emisă de direcția

de specialitate a MFP, prin care i se face cunoscut reclamantei necesitatea

transmiterii dovezii de achitare a acestei taxe, în vederea întocmirii

formularului de autorizație, iar ulterior semnării acestui formular, societatea

reclamantă urma să se prezinte la sediul ministerului în vederea ridicării

originalului autorizației, însoțit de documentele aferente și de ștampila

societății.

Autorizația de

funcționare în acest caz, reprezintă un act administrativ complex, potrivit

doctrinei în materie, în sensul că emiterea sa presupune îndeplinirea mai

multor formalități procedurale prealabile, între care și plata taxei de

autorizare, formalități care nu produc prin ele însele efecte juridice ci

condiționează numai efectele juridice ale actului administrativ pe care îl

fundamentează.

Așa fiind, prima

instanță a reținut că nu pot fi primite susținerile reclamantei în sensul că

legislația în vigoare la momentul achitării taxei „nu poate retroactiva și nu

poate desființa o autorizare deja în vigoare și existentă”, atât timp cât nu

s-a eliberat o astfel de autorizație, ce era condiționată, ca act administrativ

valabil, de sine stătător, tocmai de plata acestei taxe.

Instanța de apel

reține că dispozițiile O.U.G. nr. 104/2002, au fost modificate, prin O.U.G. nr.

54/2010 privind unele măsuri de combatere a evaziunii fiscale, act normativ în

vigoare din data de 23 iunie 2010 și care, la art. VIII alin. (2) stipulează

că, „după data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, Ministerul

Finanțelor Publice nu mai eliberează autorizații de funcționare a magazinelor

duty-free/duty-free diplomatice”, în mod corelativ, fiind eliminată dispoziția

anterioară a O.U.G. nr. 104/2002 privind termenul de plată a taxei de

autorizare pentru primul an și menținută doar reglementarea privind plata

acestea pentru următorii ani, cu 10 zile calendaristice înainte de expirarea anului

de funcționare precedent, iar dispozițiile art. 5 din noul act normativ a

modificat dispozițiile anterioare cu privire la cuantumul taxei de autorizare,

în sensul că, „pentru fiecare an de funcționare a magazinelor duty-free se

datorează o taxă anuală de 100.000 euro pentru fiecare magazin …”.

Așa fiind, prima

instanță a reținut că reclamanta avea cunoștință despre modificarea legislației

în materie, considerând că achitarea sumei de 100.000 euro la momentul 1

octombrie și 6 octombrie 2010, conform ordinelor de plată depuse la dosar, era

de natură să o repună în legalitate, apreciere în mod evident eronată atât timp

cât, așa cum s-a arătat, taxa majorată de 100.000 de euro a fost prevăzută

numai pentru autorizarea anuală a magazinelor duty-free, care obținuseră deja

autorizație la momentul intrării în vigoare a noului act normativ, ce a

prevăzut în mod expres imposibilitatea obținerii de autorizații de funcționare

pentru astfel de magazine, după acest moment.

De altfel, prin art.

VIII alin. (4) din același act normativ se instituie dispoziții tranzitorii cu

privire la achitarea în continuare a acestei taxe doar pentru operatorii

economici care beneficiază de autorizație de funcționare a magazinelor în regim

de duty-free și care au achitat până la data intrării în vigoare a ordonanței,

taxa anuală pentru eliberarea autorizației de funcționare, ipoteză în care

reclamanta nu se circumscrie, or, aceasta nu s-a mai prevalat de noile

dispoziții legale, ci dimpotrivă, a solicitat eliberarea autorizației corespunzătoare

în raport cu legislația anterioară și cu taxa aferentă de 10.000 de euro,

precum și restituirea sumei de 90.000 euro ca fiind o plată nedatorată.

Concluzionând,

judecătorul fondului a reținut că refuzul de acordare a autorizației solicitate

nu a fost unul nejustificat, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, care

să determine obligarea necondiționată pârâților la emiterea autorizației de

funcționare solicitate.

De asemenea, a

reținut că nici cererea acesteia referitoare la legalitatea plății taxei de

10.000 euro nu poate fi primită, iar în ceea ce privește diferența de taxă

pretins încasată în plus, aceasta nu se circumscrie noțiunii de despăgubiri, în

sensul dispozițiilor art. 18 alin. (2) din lege, putând fi solicitată direct

organului fiscal, în măsura în care se constată ca fiind incidente unul din

cazurile prevăzute de art. 117 alin. (1) C. proc. fisc, referitoare la

restituirea de sume către debitor.

Recursul

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A&C D.F. SRL Timișoara criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, în esență pentru următoarele motive:

- Prima instanță a

dat o interpretarea greșită dispozițiilor legale incidente în speță și

probatoriului administrat.

Se arată de recurent

că a depus întreaga documentație în vederea autorizării magazinului duty-free

în aria de competență a biroului vamal Moravița - Județul Timiș, iar dosarul a

fost analizat pe fond și pe formă, fiind avizat favorabil, sens în care s-a

transmis comunicarea nr. 645202/710608 din data de 25 ianuarie 2010.

- Consideră

recurentul că aprobarea dosarului este aferentă anului calendaristic 2010, că

suma comunicată drept obligație de plată nu avea nici un termen limită putând

fi achitată până la data de 31 decembrie 2010.

Se arată că achitarea

sumei de 10.000 euro este singura condiție pentru eliberarea fizică, materială

a „autorizației” și nu o condiție de fond prealabilă analizării și autorizării

activității.

- În mod cu totul

eronat instanța de fond a apreciat că nu pot fi primite susținerile reclamantei,

în sensul că legislația în vigoare la momentul achitării taxei nu poate

retroactiva și nu poate desființa o autorizație deja în vigoare și existentă.

Arată recurentul că

în speță dispozițiile legale incidente sunt cele corespunzătoare perioadei în

care dosarul societății pentru autorizare a fost deja avizat favorabil și urma

să se achite doar taxa pentru eliberarea înscrisului material „Autorizație de

funcționare”.

În drept, cererea de

recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., art.

20 din Legea nr. 554/2004.

Procedura în fața

instanței de recurs

Recurentul a formulat

și depus concluzii scrise în care a reiterat motivele și argumentele arătate în

cererea de recurs, solicitând să se constate că este vorba de un refuz

nejustificat întrucât suntem în prezența unei comunicări exprese a poziției

autorității publice. Totodată se solicită și restituirea diferenței de sumă de

90.000 euro, întrucât față de data depunerii și data soluționării dosarului (22

ianuarie 2010) suma care trebuia achitată era în cuantum de 10.000 euro și nu

de 100.000 euro.

Considerentele și

soluția instanței de recurs

Argumente de fapt și

de drept relevante

Recurenta-reclamantă

a solicitat pârâților la data de 22 ianuarie 2010 autorizarea magazinului

duty-free și a depus documentele necesare.

Prin Adresa nr.

645202/710608/25 ianuarie 2010, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

generală management al domeniilor reglementate specific a comunicat recurentei

că documentația depusă a fost analizată și aprobată iar eliberarea autorizației

se face numai după plata taxei de 10.000 euro. Dovada se va transmite direcției

în vederea întocmirii formularului de autorizație, urmând ca ulterior,

reprezentantul societății să se prezinte în vederea ridicării originalului

autorizației de funcționare în regim duty - free.

Recurenta a achitat

taxa de autorizare în cuantum de 100.000 euro la data de 1 octombrie 2010 și

respectiv 6 octombrie 2010.

Începând cu data de

23 iunie 2010 au intrat în vigoare prevederile O.U.G. nr. 54/2010 privind unele

măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale care la art. VIII alin. (2) prevede:

„De la data intrării în vigoare a prezenței ordonanțe de urgență, Ministerul

Finanțelor Publice nu mai eliberează autorizații de funcționare a magazinelor

duty-free/duty-free diplomatice.

Art. 4, 5, 6, 8 alin.

(2) din O.U.G. nr. 104/2002

Potrivit art. 4 din

O.U.G. nr. 104/2002 „Comercializarea mărfurilor cu amănuntul, în valută, în

regim duty-free, se face numai în baza autorizației eliberate de Ministerul

Finanțelor Publice”.

Art. 5 arată „Pentru

fiecare an de funcționare a magazinelor duty-free se datorează o taxă anuală de

100.000 euro pentru fiecare magazin. Aceeași taxă se datorează și în cazul

comercializării mărfurilor în valută, în regim duty-free, prin magazinele

diplomatice sau la bordul aeronavelor care efectuează curse directe având ca

destinație un stat terț”.

De asemenea, art. 6

prevede „Plata integrală a taxei de autorizare se efectuează în RON de către

societățile comerciale care solicită autorizare. Valoarea în RON a taxei se

determină prin transformarea sumei în euro la cursul de schimb stabilit și

comunicat de Banca Națională a României în fiecare zi de joi. Acest curs de

schimb se utilizează pe toată durata săptămânii următoare pentru taxele plătite

în cursul acelei săptămâni”.

În conformitate cu

art. 8 „(2) În situația în care operatorii economici autorizați renunță la

autorizațiile de funcționare a magazinelor în regim duty-free emise în favoarea

acestora, înainte de expirarea autorizațiilor respective, taxa anuală de

autorizare se reduce în mod corespunzător cu perioada de nefuncționare din anul

de funcționare înscris în autorizațiile emise”.

Analizând cererea de

recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză și în conformitate

cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

aceasta nu este fondată pentru argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:

Nu se poate considera

că autorizația de funcționare a societății recurente în regim de duty-free era

deja existentă și în vigoare, așa cum susține recurenta, la data plății taxelor

de autorizare 1.102010 și 6 octombrie 2010, întrucât, din Adresa nr.

645202/710608 din 25 ianuarie 2010 - pârâtele i-au comunicat acesteia că,

autorizația se eliberează numai după plata taxei de autorizare, arătând că după

depunerea dovezii, întocmirii și semnării ulterioare a formularului de

autorizație, aceasta să fie ridicată în original.

Se reține astfel că

între formalitățile prealabile eliberării autorizației este și plata taxei de

autorizare.

În ceea ce privește

termenul de plată a taxei de autorizare, din prevederile art. 8 alin. (2) din

O.U.G. nr. 104/2002 rezultă că aceasta se stabilește pentru primul an înainte

de eliberarea autorizației de funcționare și pentru următorii ani, cu 10 zile

calendaristice înainte de expirarea anului de funcționare.

Prin urmare nu se

poate primi susținerea recurentului în sensul că suma comunicată drept

obligație de plată nu avea nici un termen limită putând fi achitată până la

data de 31 decembrie 2010. Recurenta nu se afla în ipoteza în care avea deja

emisă autorizația de funcționare în regim de duty-free și deci trebuia să

achite taxa înainte de eliberarea autorizației, respectiv ca o condiție a

eliberării acesteia.

Din dispozitivele

legale arătate mai sus, nu rezultă că taxa trebuia plătită doar pentru

eliberarea înscrisului material intitulat „autorizație de funcționare”

dimpotrivă, numai după plata taxei de autorizare - se va elibera autorizația

pentru funcționare în regim duty-free.

Dispozițiile în vigoare

la data achitării taxei de către recurent, nu mai permiteau eliberarea de

autorizații în regim duty-free (O.U.G. nr. 54/2010) fiind eliminată

reglementarea privind termenul de plată pentru primul an (înainte de eliberarea

autorizației) iar prin art. VIII alin. (4) se precizează expres cu privire la

achitarea în continuare a taxei de autorizare (modificată la 100.000 RON) doar

pentru operatorii economici care beneficiază de autorizație de funcționare a

magazinelor cu regim de duty-free și care au achitat până la data intrării în

vigoare a ordonanței, taxa anuală pentru eliberarea autorizației de

funcționare.

Recurenta a achitat

conform noilor modificări taxa de 100.000 euro, însă nu mai înainte de intrarea

în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 și a solicitat autorizarea cu plata taxei de

10.000 euro conform O.U.G. nr. 104/2002 - modificată la data achitării taxei de

către recurentă, așa cum s-a arătat mai sus.

Instanța de fond a

interpretat corect normele legale incidente în speță prin raportare la situația

de fapt, așa încât se constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi

primit.

În ceea ce privește

restituirea sumei de 90.000 euro, invocată de recurent prin notele de concluzii

scrise, se reține de asemenea că instanța de fond în mod corect raportându-se la

dispozițiile prevăzute de art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 574/2004 și

art. 17 alin. (1) C. proc. fisc., a respins-o ca nefondată.

Constatând că în

cauză nu sunt incidente motive care să atragă casarea sau modificarea sentinței

recurate, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC A&C D.F. SRL Timișoara împotriva Sentinței nr. 60 din 17

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 ianuarie 2012.

Procesat de GGC - LM