ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4823/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4823/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Judecata în primă

instanță

Prin acțiunea înregistrată la 22 mai 2008,

reclamanții A.S. și C.C. au chemat în judecată pe pârâta SC M.F. SRL solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate încălcarea de către

pârâtă, în calitate de producător al operei cinematografice "X", a

drepturilor patrimoniale conexe drepturilor de autor aparținând reclamanților

și decurgând din interpretarea pieselor muzicale "Te aud mereu" și

"Lasă lumea să vorbească", utilizate în producție; să o oblige pe

pârâtă la plata despăgubirilor pentru utilizarea fără drept și fără acordul

prealabil a pieselor muzicale indicate mai sus; să o oblige pe pârâtă la

răspândirea informațiilor cu privire la hotărârea instanței de judecată,

inclusiv afișarea hotărârii, precum și publicarea sa integrală sau parțială în

mijloacele de comunicare în masă, pe cheltuiala pârâtei.

La data de 3

septembrie 2008 pârâta a depus cerere de chemare în garanție a SC S.M.M. SRL,

solicitând obligarea acesteia la plata despăgubirilor până la repararea

integrală a prejudiciului care i-a fost cauzat pârâtei, ca urmare

achiziționării unor drepturi de care a fost evinsă, precum și la plata

cheltuielilor de judecată.

La termenul de

judecată din data de 9 septembrie 2008, reclamanții și-au modificat acțiunea,

chemând în judecată în calitate de pârâți și SC S.F.P. SRL și Centrul Național

al Cinematografiei, cu motivarea că prima este distribuitoarea în România a

filmului "X", iar cel din urmă este producător alături de SC M.F.

SRL.

Prin Sentința civilă

nr. 1762 din 26 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților invocată de

pârâta SC M.F. SRL și a respins acțiunea reclamanților.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Piesa muzicală

"Lasă lumea să vorbească" a fost produsă în anul 1984 de către

producătorul de înregistrări sonore - SC E. SA, în interpretarea reclamantului

C.C.

Piesa muzicală

"Te aud mereu" a fost produsă în anul 1974 de către producătorul de

înregistrări sonore - Societatea Română de Radiodifuziune, în interpretarea

reclamanților C.C. și A.S.

Conform legii

aplicabile la acea dată, Decretul nr. 321/1956, artiștii interpreți nu se

bucurau de drepturi recunoscute și protejate de lege asupra propriilor

interpretări.

Prin intrarea în

vigoare a Legii nr. 8/1996 li s-a recunoscut artiștilor interpreți, conform

art. 98, dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice

următoarele:

a) fixarea

interpretării sau a execuției;

b) reproducerea

interpretării sau a execuției fixate;

c) distribuirea

interpretării sau a execuției fixate;

d) închirierea

interpretării sau a execuției fixate;

e) împrumutul

interpretării sau al execuției fixate;

f) importul în

vederea comercializării pe piața internă a interpretării sau a execuției

fixate;

g) radiodifuzarea și

comunicarea publică ale interpretării sau ale execuției sale, cu excepția

cazului care interpretarea ori execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată;

h) în situația

specificată la lit. g) au dreptul numai la remunerație echitabilă;

i) punerea la

dispoziția publicului a interpretării sau a execuției sale fixate, astfel încât

să poată fi accesată, în orice loc și în orice moment ales în mod individual de

către public;

j) retransmiterea

prin cablu a interpretării sau a execuției fixate. Art. 101 din Legea nr.

8/1996 instituie o prezumție legală în favoarea producătorilor de înregistrări

sonore, în sensul că:

"În lipsa unei

clauze contrare, artistul interpret sau executant care a participat la

realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări individuale ori a unei

înregistrări sonore se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul

unei remunerații echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestației sale

astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere și

împrumut".

Prin urmare, în lipsa

unei înțelegeri contrare, pentru interpretările fixate pe un port de

înregistrare sonoră, producătorul de înregistrări sonore devine și titularul

drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor asupra interpretării, astfel

cum a fost fixată, putându-le exploata în mod liber prin reproducere,

distribuire, import, închiriere și împrumut, indiferent de modalitatea de

utilizare a interpretării fixate, fără mai fi nevoie de acordul interpretului.

Art. 101 din Legea

nr. 8/1996, recunoaște interpreților a căror interpretare a fost fixată pe o

înregistrare audio doar dreptul la o remunerație echitabilă, drept pe care și-l

pot exercita numai împotriva producătorilor de înregistrări sonore.

În lipsa unei clauze

contrare, în baza prezumției legale instituite de art. 101 din Legea nr.

8/1996, drepturile patrimoniale conexe dreptului de autor asupra interpretării

din piesele muzicale "Lasă lumea să vorbească" și "Te aud

mereu" aparțin producătorilor înregistrărilor acestor piese, și anume SC

E. SA, respectiv, Societatea Română de Radiodifuziune, singurele care au

calitate procesuală activă pentru a solicita constatarea încălcării drepturilor

de interpret în prezenta cauză.

Cum reclamanții nu au

făcut în vreun fel dovada contrarie prezumției instituite prin art. 101 din

Legea nr. 8/1996, acțiunea acestora apare ca fiind formulată de persoane

lipsite de calitate procesuală activă, excepție admisă în temeiul dispozițiilor

art. 137 C. proc. civ.

Judecata în apel

Prin Decizia civilă

nr. 124/A din 11 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondate

apelurile declarate de reclamanți împotriva sentinței.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut aceeași situație de fapt și de drept ca și

tribunalul, în sensul că:

Problema de drept în

discuție este dată de îndreptățirea reclamanților - artiști interpreți de a-și

formula solicitările privitoare la drepturile lor conexe drepturilor de autor,

direct către utilizator.

Urmărind evoluția

legislației în materie, reclamanții invocă păstrarea în propriul patrimoniu a

dreptului exclusiv de utilizare a interpretărilor înregistrate, susținând că nu

există o transmitere a acestuia către producători. Afirmă că, în lipsa unei

cesionări, dreptul conex celui de autor născut sub imperiul vechii legislații -

Decretul nr. 321/1956 - datorită înregistrărilor realizate în 1974 și 1984, ar

fi preluat noua protecție, conform art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996,

într-un regim diferit de cel actual, fiind necesară existența unui contract de

cesiune de drepturi de autor pentru utilizarea interpretării de către

producător.

În realitate, după

lipsa oricărei protecții a drepturilor artistului interpret, consacrată în

legislația sub care s-a efectuat înregistrarea, actuala reglementare din Legea

nr. 8/1996 instituie prin art. 101 o prezumție în favoarea producătorului, care

este aplicabilă atât înregistrărilor anterioare, cât și celor ulterioare

apariției legii.

Această reglementare

consacră principiul centralizării dreptului la remunerație unică echitabilă,

prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, care ulterior stabilesc

repartizarea către categoriile de titulari de drepturi.

În lipsa unei

convenții încheiate între reclamanți și cei doi producători de înregistrări

sonore, anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 cu

privire la dreptul de utilizare a celor două piese muzicale, nu se poate reține

că artiștii interpreți și-au rezervat un drept exclusiv de exploatare.

Prin urmare, titulari

ai drepturilor conexe asupra interpretării fixate sunt producătorii,

reclamanții având posibilitatea obținerii de la aceștia a beneficiilor

decurgând din utilizarea înregistrării.

Judecata în recurs

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții, invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 9 din C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs invocat, recurenții susțin că instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit prevederile art. 101 coroborate cu cele ale art.

149 din Legea nr. 8/1996.

Odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 8/1996, artiștii interpreți se bucură de recunoașterea

drepturilor de autor cu privire la prestațiile fixate pe orice tip de suport,

conform art. 95 - 102 din lege.

Potrivit art. 101, în

lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat

la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a

unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în

schimbul unei remunerații echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a

prestației sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import,

închiriere și împrumut.

Folosirea de către

legiuitor a expresiei "în lipsa unei clauze contrare" conduce la

concluzia logică a existenței unui contract scris de cesiune a drepturilor de

autor, încheiat între artistul interpret și producătorul de fonograme, prin

care acesta din urmă dobândește, în schimbul unui preț, dreptul de a utiliza

opera muzicală interpretată de către artistul interpret.

Cât privește

gestiunea colectivă a drepturilor interpreților, aceasta are mai multe aspecte

independente și separate de cesiunea drepturilor interpreților, cum ar fi

colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerației echitabile

dacă s-au cesionat drepturile producătorului, conform art. 111

1

din

lege, colectarea remunerației compensatorii pentru copia privată, conform art.

107 din lege și dreptul de a autoriza sau interzice retransmisia prin cablu

conform art. 121 din lege, precum și altele similare.

Conform dispozițiilor

în vigoare la data fixării celor două piese în discuție - Decretul nr. 321/1956

- artiștii interpreți nu se bucurau de drepturi recunoscute și protejate asupra

propriilor interpretări.

Așadar, la momentul

respectiv, nu putea fi vorba de existența unor convenții prin care artiștii să

fi cesionat drepturile celor doi producători și nici de o remunerație

echitabilă acordată de producătorii de fonograme artiștilor, deoarece aceștia

din urmă nu erau titularii vreunui drept de autor patrimonial.

Conform art. 149

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, beneficiază de protecția noii legi și

interpretările sau execuțiile realizate anterior intrării în vigoare a legii.

Potrivit

dispozițiilor legale menționate anterior, artiștii-interpreți se bucură de

drepturile patrimoniale de autor prevăzute de art. 95 din lege în ceea ce

privește interpretările realizate anterior intrării în vigoare a legii noi.

Aceasta înseamnă că

orice utilizare a interpretărilor lor, realizate anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 8/1996, cu privire la reproducerea distribuirea, importul,

închirierea sau împrumutul operelor muzicale, se va face numai cu

consimțământul artiștilor-interpreți și în schimbul unei remunerații.

O interpretare

contrarie, cum ar fi cea dată de instanțele de fond, ar duce la lipsirea de

efecte juridice a dispozițiilor legale menționate la art. 149 alin. (2)

coroborat cu art. 95 din Legea nr. 8/1996, ceea ce cu siguranță nu a fost în

intenția legiuitorului.

Numai în cazul în

care ar fi existat o convenție de cesiune a drepturilor de interpret, prin care

cei doi producători ar fi dobândit dreptul de reproducere, distribuire, import,

închiriere sau împrumut asupra celor două piese muzicale, producătorii de

fonograme ar fi putut, la rândul lor, să încheie legal un contract valabil cu

pârâta SC M.F. SRL.

Dreptul

producătorului de înregistrări sonore de a utiliza o interpretare fixată pe un

suport, în sensul prevăzut de art. 101 din Legea nr. 8/1996, nu se naște prin

simpla înregistrare a piesei muzicale respective, ci ia naștere prin

transmiterea acestui drept de la artistul interpret la producător.

Cum în speța de față

nu există o transmitere a drepturilor de autor de la reclamanți la producătorii

de înregistrări sonore, cu privire la piesele utilizate pe coloana sonoră a

operei cinematografice "X ", SC E. SA și Societatea de Radiodifuziune

Română nu au calitatea de titulari ai drepturilor conexe drepturilor de autor

cu privire la piesele menționate.

Drepturile noi,

recunoscute în persoana artiștilor interpreți de către legiuitor prin Legea nr.

8/1996, nu puteau fi cedate până la apariția sa, or, nu poate exista clauză

contrară fără să existe contract.

Întreaga legislație a

drepturilor de autor dă preferință titularilor drepturilor, pentru a proteja

autorii, astfel că și interpretarea dispozițiilor legale se face în acest sens

și nu din contră. Acest principiu este reflectat și de dispozițiile art. 43

alin. (3) și (4) din lege, care prevăd situația autorului care a cedat drepturile

sale ca având posibilitatea să ceară instanței revizuirea contractului sau

mărirea convențională a remunerației.

Recurenții nu sunt de

acord nici cu existența regulii privind gestiunea comună a drepturilor de autor

și a drepturilor conexe, întrucât chiar textul de lege prevăzut la art. 101 îi

obligă să probeze inexistența convenției scrise, adică să facă proba unui fapt

negativ.

Recurenții solicită

admiterea recursului, casarea deciziei, admiterea apelului și trimiterea cauzei

spre rejudecare la prima instanță.

Printr-o cerere

separată, formulată tot în termenul legal de motivare a recursului, recurenții

au mai invocat, tot în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., omisiunea

instanțelor anterioare de a observa că, în speță, cu ocazia realizării filmului

de lung metraj în care s-au încorporat și prestațiile lor artistice, a avut loc

o nouă fixare a interpretării.

Fixarea prestațiilor

artistice se raportează la produsul în sine: fonograma, pelicula de film sau

alt suport magnetic ori digital. Atunci când se realizează o fonogramă există o

fixare sonoră (denumită fonogramă), iar când se realizează un film există o

altă fixare, distinctă de fonogramă, chiar dacă fixarea prestației artistice în

cazul realizării unui film (opera audiovizuală) vizează o prestație artistică

deja fixată pe o fonogramă.

Potrivit art. 106

1

alin. (1) din Legea nr. 8/1996, se consideră înregistrare audiovizuală sau

videogramă (...) orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvențe de

imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda sau suportul

utilizate pentru această fixare.

Potrivit art. 103

alin. (1) din Legea nr. 8/1996, se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă,

în sensul legii, fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuție

sau a altor sunete ori a prezentării digitale ale acestor sunete, alta decât

sub forma unei fixări încorporate într-o operă cinematografică sau în altă

operă audiovizuală.

Fixarea unei opere se

distinge de reproducerea operei prin faptul că prin fixare se realizează un produs

original, distinct prin ideea sa creativă, în comparație cu reproducerea care

presupune realizarea unei copii a unei opere preexistente, fără a se putea

reține vreun aport creativ în actul de reproducere.

Noțiunea de fixare

este definită de art. 98 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și reprezintă

încorporarea sunetelor, imaginilor ori a sunetelor și imaginilor sau a

reprezentării digitale a acestora pe suport care permite perceperea,

reproducerea ori comunicarea publică a lor, cu ajutorul unui dispozitiv.

Pentru utilizarea

prestațiilor artistice în discuție pârâta trebuia să obțină acordul pentru

fixarea acestora în opera sa audiovizuală, în virtutea dreptului recunoscut de

art. 98 alin. (1) lit. a) din lege: dreptul de fixare a interpretării sau

execuției.

Prezumția legală de

cesionare a drepturilor conexe prevăzută de art. 101 din lege vizează doar

dreptul exclusiv de utilizare a prestației artistice astfel fixate doar prin

reproducere, distribuire, import, închiriere și împrumut.

Prezumția nu poate fi

extinsă și asupra dreptului de a autoriza o nouă fixare a prestației artistice,

de această dată într-o operă audiovizuală, astfel că artistul interpret își

păstrează dreptul de a autoriza fixarea propriilor sale prestații. Acest drept

nu poate face obiectul unei gestiuni colective, după cum sugerează instanța de

apel și nici nu poate fi substituit de eventualul acord al celor doi

producători de fonograme.

Intimata SC M.F. SRL

a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului, în principal

ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat.

Intimata susține că

motivele de recurs vizează hotărârea primei instanțe și că nu au fost formulate

prin cererea de apel, ci direct în recurs, omisso medio.

Pe fond, arată că nu

poate fi vorba despre o nouă fixare a interpretării celor două piese muzicale,

ci de utilizarea unor înregistrări din anii 1974 și 1984, cărora li s-au

aplicat în mod corect prevederile art. 101 din Legea nr. 8/1996.

Intimații SC S.F.P.

SRL și Centrul Național al Cinematografiei au solicitat, cu ocazia

dezbaterilor, respingerea recursului ca nefondat și au depus la dosar concluzii

scrise în același sens.

Recursul este

admisibil, deoarece nu toate criticile pe care le conține au fost formulate

omisso medio, dar este, într-adevăr, nefondat, și va fi respins pentru

următoarele considerente:

reținută de cele două instanțe anterioare este următoarea:

Reclamanții sunt

interpreții operelor muzicale "Lasă lumea să vorbească" și " Te

aud mereu", care au fost fixate în anul 1984 de către producătorul SC E.

SA și, respectiv, în anul 1974 de către producătoarea Societatea Română de

Radiodifuziune; interpretările astfel fixate au fost incluse pe coloana sonoră

a operei audiovizuale reprezentată de filmul de lung metraj "X".

La realizarea operei

audiovizuale producătorii nu au solicitat acordul celor doi artiști interpreți

pentru utilizarea fonogramelor conținând fixarea prestației lor artistice și nu

i-au remunerat.

Cu toate acestea,

concluzia în drept la care au ajuns cele două instanțe, potrivit căreia

reclamanții nu au calitatea de a solicita de la producătorii și, respectiv, de

la distribuitorul operei audiovizuale plata de despăgubiri este legală.

Înalta Curte constată că analiza s-a realizat în fazele procesuale anterioare,

în limitele sesizării, adică referitor la legalitatea pretențiilor

reclamanților decurgând din utilizarea unor fixări ale interpretărilor lor

preexistente realizării operei audiovizuale și anterioare Legii nr. 8/1996.

Pentru prima dată în

recurs reclamanții încearcă să acrediteze ideea că, în realitate, ar fi avut

loc o nouă fixare a interpretărilor, pentru care nu operează prezumția din art.

101 al Legii nr. 8/1996.

Cu toate că

formularea unei atare critici direct în recurs este inadmisibilă - așa cum

corect a sesizat intimata SC M.F. SRL - se impune clarificarea noțiunii de

fixare, cu care operează și textul art. 101 al legii, în temeiul căruia s-a

respins acțiunea.

Conform art. 98 alin.

(2), în înțelesul Legii nr. 8/1996 se consideră fixare încorporarea sunetelor,

imaginilor ori a sunetelor și imaginilor sau a reprezentării digitale a

acestora pe suport care permite perceperea, reproducerea ori comunicarea

publică a lor, cu ajutorul unui dispozitiv.

În speță, în anii

1974 și 1984 a avut loc o fixare a sunetelor - constând în înregistrarea

interpretării a două cântece de muzică ușoară - din care au rezultat fonograme,

ce au fost utilizate pentru realizarea coloanei sonore a filmului.

Nu s-a pus problema

ca artiștii A.S. și C.C. să fi participat la o nouă fixare, adică la o nouă

înregistrare a interpretării celor două melodii cu ocazia realizării filmului.

Includerea celor două

interpretări, astfel cum au fost fixate în anii 1974 și 1984, în opera

audiovizuală nu reprezintă fixare în înțelesul art. 98 alin. (2) din lege, ci

reproducere în înțelesul art. 98 alin. (1) lit. b).

în cauză că la momentele celor două fixări era în vigoare Decretul nr.

321/1956, care nu conferea protecție drepturilor conexe aparținând artiștilor

interpreți sau executanți, ci numai autorilor de opere.

O atare protecție a

fost instituită în dreptul românesc prin Legea nr. 9 din 1996, care

reglementează în Capitolul II drepturile artiștilor interpreți sau executanți.

s-a contestat că, potrivit art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, beneficiază

de protecția acestei legi și interpretările și execuțiile, înregistrările

sonore și audiovizuale realizate anterior intrării în vigoare a prezentei legi.

Prin urmare, și cele

două interpretări fixate ale operelor muzicale "Lasă lumea să

vorbească" și "Te aud mereu" beneficiază de protecția Legii nr.

8/1996.

privește protecția, reclamanții susțin aplicabilitatea art. 98, care prevede

dreptul exclusiv al artistului interpret sau executant de a autoriza sau de a

interzice folosirea interpretării sau execuției și a fixării acesteia, dar

contestă aplicabilitatea art. 101 al aceleiași legi.

Dacă art. 98 se

referă în general la drepturile conexe ale artiștilor interpreți sau

executanți, art. 101 conține reglementarea unor cazuri particulare, și anume

cele în care nu s-a realizat o simplă interpretare și, respectiv, fixare a unei

interpretări a operei, ci artistul a participat la realizarea unei opere

audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore.

În speță, ambii

reclamanți au participat la realizarea unor înregistrări sonore, în anul 1974

și, respectiv, în anul 1984, care au fost realizate de doi producători

diferiți: SC E. SA și Societatea Română de Radiodifuziune (având la vremea

respectivă alte titulaturi).

Pentru o atare

ipoteză art. 101 prevede că, în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret

sau executant se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei

remunerații echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestației sale astfel

fixate, prin reproducere, distribuire, închiriere și împrumut.

Cum în cauză nu s-a

făcut dovada existenței unei clauze contrare, corect s-a reținut că operează

prezumția instituită de text, în favoarea producătorilor celor două fonograme,

cărora le aparține dreptul exclusiv de a utiliza prestațiile celor doi

reclamanți astfel cum au fost fixate.

Reclamanții - despre

care prin lege se presupune că au cedat drepturile de utilizare producătorului

- nu se pot îndrepta, așadar, împotriva terților care au folosit prestațiile

fixate cu o acțiune în despăgubiri pentru folosirea fără consimțământul lor a

fonogramelor.

Faptul că inexistența

clauzei contrare s-ar datora inexistenței unui contract nu schimbă situația.

Așa cum înșiși reclamanții

au arătat, la data realizării înregistrărilor sonore legislația în vigoare nici

nu recunoștea drepturi conexe artiștilor interpreți sau executanți, aceasta

putând constitui o explicație pentru inexistența contractului.

Dacă totuși un astfel

de contract s-ar fi încheiat, i s-ar fi dat eficiență, conform art. 149 alin.

(1) din Legea nr. 8/1996, care prevede că actele juridice încheiate sub regimul

legislației anterioare își produc toate efectele conform aceleia.

Pe de altă parte,

este firesc ca, prin efectul art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care

extinde protecția și la interpretările fixate sub imperiul legii vechi,

artiștii interpreți sau executanți să se bucure atât de drepturile recunoscute

de legea nouă, dar să suporte și limitările impuse de aceasta.

Or, art. 101 conține

tocmai o astfel de limitare - nu în ceea ce privește dreptul artiștilor la

plata unei remunerații - ci dreptul de utilizare a înregistrărilor sonore, care

se prezumă cedat producătorului, tocmai în schimbul remunerației.

Includerea unei

asemenea prevederi legale în dreptul intern este, de altfel, conformă cu

Directiva 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de

împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății

intelectuale.

Faptul că această

Directivă a fost transpusă în Legea nr. 8/1996 este menționat expres în art.

151

2

lit. b) al legii.

Art. 13 (7) al

Directivei prevede că:

Statele membre pot

prevedea, sub rezerva alin. (8) și (9) - care se referă la dreptul la remunerație

echitabilă - că, atunci când titularii care dobândesc noi drepturi în temeiul

dispozițiilor naționale adoptate pentru punerea în aplicare a prezentei

directive, au consimțit, înainte de 1 iulie 1994, la exploatare, sunt prezumați

a fi cedat noile drepturi exclusive.

Or, nu s-a contestat

în speță că reclamanții au consimțit în anul 1974 și, respectiv, 1984 la

fixarea interpretării lor și implicit la utilizarea înregistrărilor sonore

astfel produse, sub regimul unei alte legislații care nu le prevedea drepturi

conexe exclusive asupra interpretării ori fixării acesteia.

Prin urmare,

prezumția cesionării dreptului conex nou dobândit începând cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 8/1996 - de utilizare a interpretării fixate - este

conformă atât dreptului intern, cât și celui comunitar.

Pentru aceste

considerente, decizia curții de apel, care confirmă sentința tribunalului este

legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În ceea ce privește

considerațiile legate de dreptul reclamanților la remunerație, respectiv la

felul gestiunii ori la cadrul procesual în care s-ar putea cere valorificarea

lui, acestea exced obiectului litigiului de față, care privește dreptul

exclusiv la utilizarea interpretărilor fixate, în legătură cu care s-a decis în

mod corect că aparține nu reclamanților, ci producătorilor.

În baza art. 312 C.

proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții A.S. și C.C. împotriva Deciziei nr. 124/A din

11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 septembrie 2010.

Procesat

de GGC - NN