ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4823/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Judecata în primă instanță Prin acțiunea înregistrată la 22 mai 2008, reclamanții A.S. și C.C. au chemat în judecată pe pârâta SC M.F. SRL solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate încălcarea de către pârâtă, în calitate de producător al operei cinematografice "X", a drepturilor patrimoniale conexe drepturilor de autor aparținând reclamanților și decurgând din interpretarea pieselor muzicale "Te aud mereu" și "Lasă lumea să vorbească", utilizate în producție; să o oblige pe pârâtă la plata despăgubirilor pentru utilizarea fără drept și fără acordul prealabil a pieselor muzicale indicate mai sus; să o oblige pe pârâtă la răspândirea informațiilor cu privire la hotărârea instanței de judecată, inclusiv afișarea hotărârii, precum și publicarea sa integrală sau parțială în mijloacele de comunicare în masă, pe cheltuiala pârâtei.

La data de 3 septembrie 2008 pârâta a depus cerere de chemare în garanție a SC S.M.M. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata despăgubirilor până la repararea integrală a prejudiciului care i-a fost cauzat pârâtei, ca urmare achiziționării unor drepturi de care a fost evinsă, precum și la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din data de 9 septembrie 2008, reclamanții și-au modificat acțiunea, chemând în judecată în calitate de pârâți și SC S.F.P. SRL și Centrul Național al Cinematografiei, cu motivarea că prima este distribuitoarea în România a filmului "X", iar cel din urmă este producător alături de SC M.F. SRL. Prin Sentința civilă nr. 1762 din 26 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților invocată de pârâta SC M.F.

SRL și a respins acțiunea reclamanților. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Piesa muzicală "Lasă lumea să vorbească" a fost produsă în anul 1984 de către producătorul de înregistrări sonore - SC E. SA, în interpretarea reclamantului C.C. Piesa muzicală "Te aud mereu" a fost produsă în anul 1974 de către producătorul de înregistrări sonore - Societatea Română de Radiodifuziune, în interpretarea reclamanților C.C. și A.S. Conform legii aplicabile la acea dată, Decretul nr. 321/1956, artiștii interpreți nu se bucurau de drepturi recunoscute și protejate de lege asupra propriilor interpretări.

Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996 li s-a recunoscut artiștilor interpreți, conform art. 98, dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice următoarele: a) fixarea interpretării sau a execuției; b) reproducerea interpretării sau a execuției fixate; c) distribuirea interpretării sau a execuției fixate; d) închirierea interpretării sau a execuției fixate; e) împrumutul interpretării sau al execuției fixate; f) importul în vederea comercializării pe piața internă a interpretării sau a execuției fixate; g) radiodifuzarea și comunicarea publică ale interpretării sau ale execuției sale, cu excepția cazului care interpretarea ori execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată; h) în situația specificată la lit. g) au dreptul numai la remunerație echitabilă; i) punerea la dispoziția publicului a interpretării sau a execuției sale fixate, astfel încât să poată fi accesată, în orice loc și în orice moment ales în mod individual de către public; j) retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuției fixate.

Art. 101 din Legea nr. 8/1996 instituie o prezumție legală în favoarea producătorilor de înregistrări sonore, în sensul că: "În lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări individuale ori a unei înregistrări sonore se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remunerații echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestației sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere și împrumut". Prin urmare, în lipsa unei înțelegeri contrare, pentru interpretările fixate pe un port de înregistrare sonoră, producătorul de înregistrări sonore devine și titularul drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor asupra interpretării, astfel cum a fost fixată, putându-le exploata în mod liber prin reproducere, distribuire, import, închiriere și împrumut, indiferent de modalitatea de utilizare a interpretării fixate, fără mai fi nevoie de acordul interpretului.

Art. 101 din Legea nr. 8/1996, recunoaște interpreților a căror interpretare a fost fixată pe o înregistrare audio doar dreptul la o remunerație echitabilă, drept pe care și-l pot exercita numai împotriva producătorilor de înregistrări sonore. În lipsa unei clauze contrare, în baza prezumției legale instituite de art. 101 din Legea nr. 8/1996, drepturile patrimoniale conexe dreptului de autor asupra interpretării din piesele muzicale "Lasă lumea să vorbească" și "Te aud mereu" aparțin producătorilor înregistrărilor acestor piese, și anume SC E. SA, respectiv, Societatea Română de Radiodifuziune, singurele care au calitate procesuală activă pentru a solicita constatarea încălcării drepturilor de interpret în prezenta cauză.

Cum reclamanții nu au făcut în vreun fel dovada contrarie prezumției instituite prin art. 101 din Legea nr. 8/1996, acțiunea acestora apare ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă, excepție admisă în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. Judecata în apel Prin Decizia civilă nr. 124/A din 11 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanți împotriva sentinței. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut aceeași situație de fapt și de drept ca și tribunalul, în sensul că: Problema de drept în discuție este dată de îndreptățirea reclamanților - artiști interpreți de a-și formula solicitările privitoare la drepturile lor conexe drepturilor de autor, direct către utilizator.

Urmărind evoluția legislației în materie, reclamanții invocă păstrarea în propriul patrimoniu a dreptului exclusiv de utilizare a interpretărilor înregistrate, susținând că nu există o transmitere a acestuia către producători. Afirmă că, în lipsa unei cesionări, dreptul conex celui de autor născut sub imperiul vechii legislații - Decretul nr. 321/1956 - datorită înregistrărilor realizate în 1974 și 1984, ar fi preluat noua protecție, conform art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, într-un regim diferit de cel actual, fiind necesară existența unui contract de cesiune de drepturi de autor pentru utilizarea interpretării de către producător.

În realitate, după lipsa oricărei protecții a drepturilor artistului interpret, consacrată în legislația sub care s-a efectuat înregistrarea, actuala reglementare din Legea nr. 8/1996 instituie prin art. 101 o prezumție în favoarea producătorului, care este aplicabilă atât înregistrărilor anterioare, cât și celor ulterioare apariției legii. Această reglementare consacră principiul centralizării dreptului la remunerație unică echitabilă, prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, care ulterior stabilesc repartizarea către categoriile de titulari de drepturi. În lipsa unei convenții încheiate între reclamanți și cei doi producători de înregistrări sonore, anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 cu privire la dreptul de utilizare a celor două piese muzicale, nu se poate reține că artiștii interpreți și-au rezervat un drept exclusiv de exploatare.

Prin urmare, titulari ai drepturilor conexe asupra interpretării fixate sunt producătorii, reclamanții având posibilitatea obținerii de la aceștia a beneficiilor decurgând din utilizarea înregistrării. Judecata în recurs Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenții susțin că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 101 coroborate cu cele ale art. 149 din Legea nr. 8/1996. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996, artiștii interpreți se bucură de recunoașterea drepturilor de autor cu privire la prestațiile fixate pe orice tip de suport, conform art. 95 - 102 din lege.

Potrivit art. 101, în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remunerații echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestației sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere și împrumut. Folosirea de către legiuitor a expresiei "în lipsa unei clauze contrare" conduce la concluzia logică a existenței unui contract scris de cesiune a drepturilor de autor, încheiat între artistul interpret și producătorul de fonograme, prin care acesta din urmă dobândește, în schimbul unui preț, dreptul de a utiliza opera muzicală interpretată de către artistul interpret.

Cât privește gestiunea colectivă a drepturilor interpreților, aceasta are mai multe aspecte independente și separate de cesiunea drepturilor interpreților, cum ar fi colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerației echitabile dacă s-au cesionat drepturile producătorului, conform art. 111 1 din lege, colectarea remunerației compensatorii pentru copia privată, conform art. 107 din lege și dreptul de a autoriza sau interzice retransmisia prin cablu conform art. 121 din lege, precum și altele similare. Conform dispozițiilor în vigoare la data fixării celor două piese în discuție - Decretul nr. 321/1956 - artiștii interpreți nu se bucurau de drepturi recunoscute și protejate asupra propriilor interpretări.

Așadar, la momentul respectiv, nu putea fi vorba de existența unor convenții prin care artiștii să fi cesionat drepturile celor doi producători și nici de o remunerație echitabilă acordată de producătorii de fonograme artiștilor, deoarece aceștia din urmă nu erau titularii vreunui drept de autor patrimonial. Conform art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, beneficiază de protecția noii legi și interpretările sau execuțiile realizate anterior intrării în vigoare a legii. Potrivit dispozițiilor legale menționate anterior, artiștii-interpreți se bucură de drepturile patrimoniale de autor prevăzute de art. 95 din lege în ceea ce privește interpretările realizate anterior intrării în vigoare a legii noi.

Aceasta înseamnă că orice utilizare a interpretărilor lor, realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, cu privire la reproducerea distribuirea, importul, închirierea sau împrumutul operelor muzicale, se va face numai cu consimțământul artiștilor-interpreți și în schimbul unei remunerații. O interpretare contrarie, cum ar fi cea dată de instanțele de fond, ar duce la lipsirea de efecte juridice a dispozițiilor legale menționate la art. 149 alin. (2) coroborat cu art. 95 din Legea nr. 8/1996, ceea ce cu siguranță nu a fost în intenția legiuitorului. Numai în cazul în care ar fi existat o convenție de cesiune a drepturilor de interpret, prin care cei doi producători ar fi dobândit dreptul de reproducere, distribuire, import, închiriere sau împrumut asupra celor două piese muzicale, producătorii de fonograme ar fi putut, la rândul lor, să încheie legal un contract valabil cu pârâta SC M.F.

SRL. Dreptul producătorului de înregistrări sonore de a utiliza o interpretare fixată pe un suport, în sensul prevăzut de art. 101 din Legea nr. 8/1996, nu se naște prin simpla înregistrare a piesei muzicale respective, ci ia naștere prin transmiterea acestui drept de la artistul interpret la producător. Cum în speța de față nu există o transmitere a drepturilor de autor de la reclamanți la producătorii de înregistrări sonore, cu privire la piesele utilizate pe coloana sonoră a operei cinematografice "X ", SC E. SA și Societatea de Radiodifuziune Română nu au calitatea de titulari ai drepturilor conexe drepturilor de autor cu privire la piesele menționate. Drepturile noi, recunoscute în persoana artiștilor interpreți de către legiuitor prin Legea nr. 8/1996, nu puteau fi cedate până la apariția sa, or, nu poate exista clauză contrară fără să existe contract.

Întreaga legislație a drepturilor de autor dă preferință titularilor drepturilor, pentru a proteja autorii, astfel că și interpretarea dispozițiilor legale se face în acest sens și nu din contră. Acest principiu este reflectat și de dispozițiile art. 43 alin. (3) și (4) din lege, care prevăd situația autorului care a cedat drepturile sale ca având posibilitatea să ceară instanței revizuirea contractului sau mărirea convențională a remunerației. Recurenții nu sunt de acord nici cu existența regulii privind gestiunea comună a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, întrucât chiar textul de lege prevăzut la art. 101 îi obligă să probeze inexistența convenției scrise, adică să facă proba unui fapt negativ.

Recurenții solicită admiterea recursului, casarea deciziei, admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Printr-o cerere separată, formulată tot în termenul legal de motivare a recursului, recurenții au mai invocat, tot în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., omisiunea instanțelor anterioare de a observa că, în speță, cu ocazia realizării filmului de lung metraj în care s-au încorporat și prestațiile lor artistice, a avut loc o nouă fixare a interpretării. Fixarea prestațiilor artistice se raportează la produsul în sine: fonograma, pelicula de film sau alt suport magnetic ori digital. Atunci când se realizează o fonogramă există o fixare sonoră (denumită fonogramă), iar când se realizează un film există o altă fixare, distinctă de fonogramă, chiar dacă fixarea prestației artistice în cazul realizării unui film (opera audiovizuală) vizează o prestație artistică deja fixată pe o fonogramă.

Potrivit art. 106 1 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, se consideră înregistrare audiovizuală sau videogramă (...) orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvențe de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda sau suportul utilizate pentru această fixare. Potrivit art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul legii, fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuție sau a altor sunete ori a prezentării digitale ale acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări încorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală. Fixarea unei opere se distinge de reproducerea operei prin faptul că prin fixare se realizează un produs original, distinct prin ideea sa creativă, în comparație cu reproducerea care presupune realizarea unei copii a unei opere preexistente, fără a se putea reține vreun aport creativ în actul de reproducere.

Noțiunea de fixare este definită de art. 98 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și reprezintă încorporarea sunetelor, imaginilor ori a sunetelor și imaginilor sau a reprezentării digitale a acestora pe suport care permite perceperea, reproducerea ori comunicarea publică a lor, cu ajutorul unui dispozitiv. Pentru utilizarea prestațiilor artistice în discuție pârâta trebuia să obțină acordul pentru fixarea acestora în opera sa audiovizuală, în virtutea dreptului recunoscut de art. 98 alin. (1) lit. a) din lege: dreptul de fixare a interpretării sau execuției. Prezumția legală de cesionare a drepturilor conexe prevăzută de art. 101 din lege vizează doar dreptul exclusiv de utilizare a prestației artistice astfel fixate doar prin reproducere, distribuire, import, închiriere și împrumut.

Prezumția nu poate fi extinsă și asupra dreptului de a autoriza o nouă fixare a prestației artistice, de această dată într-o operă audiovizuală, astfel că artistul interpret își păstrează dreptul de a autoriza fixarea propriilor sale prestații. Acest drept nu poate face obiectul unei gestiuni colective, după cum sugerează instanța de apel și nici nu poate fi substituit de eventualul acord al celor doi producători de fonograme. Intimata SC M.F. SRL a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat. Intimata susține că motivele de recurs vizează hotărârea primei instanțe și că nu au fost formulate prin cererea de apel, ci direct în recurs, omisso medio.

Pe fond, arată că nu poate fi vorba despre o nouă fixare a interpretării celor două piese muzicale, ci de utilizarea unor înregistrări din anii 1974 și 1984, cărora li s-au aplicat în mod corect prevederile art. 101 din Legea nr. 8/1996. Intimații SC S.F.P. SRL și Centrul Național al Cinematografiei au solicitat, cu ocazia dezbaterilor, respingerea recursului ca nefondat și au depus la dosar concluzii scrise în același sens.

Recursul este admisibil, deoarece nu toate criticile pe care le conține au fost formulate omisso medio, dar este, într-adevăr, nefondat, și va fi respins pentru următoarele considerente: 1. Situația de fapt reținută de cele două instanțe anterioare este următoarea: Reclamanții sunt interpreții operelor muzicale "Lasă lumea să vorbească" și " Te aud mereu", care au fost fixate în anul 1984 de către producătorul SC E. SA și, respectiv, în anul 1974 de către producătoarea Societatea Română de Radiodifuziune; interpretările astfel fixate au fost incluse pe coloana sonoră a operei audiovizuale reprezentată de filmul de lung metraj "X". La realizarea operei audiovizuale producătorii nu au solicitat acordul celor doi artiști interpreți pentru utilizarea fonogramelor conținând fixarea prestației lor artistice și nu i-au remunerat.

Cu toate acestea, concluzia în drept la care au ajuns cele două instanțe, potrivit căreia reclamanții nu au calitatea de a solicita de la producătorii și, respectiv, de la distribuitorul operei audiovizuale plata de despăgubiri este legală. 2. În primul rând, Înalta Curte constată că analiza s-a realizat în fazele procesuale anterioare, în limitele sesizării, adică referitor la legalitatea pretențiilor reclamanților decurgând din utilizarea unor fixări ale interpretărilor lor preexistente realizării operei audiovizuale și anterioare Legii nr. 8/1996. Pentru prima dată în recurs reclamanții încearcă să acrediteze ideea că, în realitate, ar fi avut loc o nouă fixare a interpretărilor, pentru care nu operează prezumția din art. 101 al Legii nr. 8/1996.

Cu toate că formularea unei atare critici direct în recurs este inadmisibilă - așa cum corect a sesizat intimata SC M.F. SRL - se impune clarificarea noțiunii de fixare, cu care operează și textul art. 101 al legii, în temeiul căruia s-a respins acțiunea. Conform art. 98 alin. (2), în înțelesul Legii nr. 8/1996 se consideră fixare încorporarea sunetelor, imaginilor ori a sunetelor și imaginilor sau a reprezentării digitale a acestora pe suport care permite perceperea, reproducerea ori comunicarea publică a lor, cu ajutorul unui dispozitiv. În speță, în anii 1974 și 1984 a avut loc o fixare a sunetelor - constând în înregistrarea interpretării a două cântece de muzică ușoară - din care au rezultat fonograme, ce au fost utilizate pentru realizarea coloanei sonore a filmului.

Nu s-a pus problema ca artiștii A.S. și C.C. să fi participat la o nouă fixare, adică la o nouă înregistrare a interpretării celor două melodii cu ocazia realizării filmului. Includerea celor două interpretări, astfel cum au fost fixate în anii 1974 și 1984, în opera audiovizuală nu reprezintă fixare în înțelesul art. 98 alin. (2) din lege, ci reproducere în înțelesul art. 98 alin. (1) lit. b). 3. Nu s-a contestat în cauză că la momentele celor două fixări era în vigoare Decretul nr. 321/1956, care nu conferea protecție drepturilor conexe aparținând artiștilor interpreți sau executanți, ci numai autorilor de opere. O atare protecție a fost instituită în dreptul românesc prin Legea nr. 9 din 1996, care reglementează în Capitolul II drepturile artiștilor interpreți sau executanți.

4. De asemenea, nu s-a contestat că, potrivit art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, beneficiază de protecția acestei legi și interpretările și execuțiile, înregistrările sonore și audiovizuale realizate anterior intrării în vigoare a prezentei legi. Prin urmare, și cele două interpretări fixate ale operelor muzicale "Lasă lumea să vorbească" și "Te aud mereu" beneficiază de protecția Legii nr. 8/1996. 4. În ceea ce privește protecția, reclamanții susțin aplicabilitatea art. 98, care prevede dreptul exclusiv al artistului interpret sau executant de a autoriza sau de a interzice folosirea interpretării sau execuției și a fixării acesteia, dar contestă aplicabilitatea art. 101 al aceleiași legi.

Dacă art. 98 se referă în general la drepturile conexe ale artiștilor interpreți sau executanți, art. 101 conține reglementarea unor cazuri particulare, și anume cele în care nu s-a realizat o simplă interpretare și, respectiv, fixare a unei interpretări a operei, ci artistul a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore. În speță, ambii reclamanți au participat la realizarea unor înregistrări sonore, în anul 1974 și, respectiv, în anul 1984, care au fost realizate de doi producători diferiți: SC E. SA și Societatea Română de Radiodifuziune (având la vremea respectivă alte titulaturi). Pentru o atare ipoteză art. 101 prevede că, în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remunerații echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestației sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, închiriere și împrumut.

Cum în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei clauze contrare, corect s-a reținut că operează prezumția instituită de text, în favoarea producătorilor celor două fonograme, cărora le aparține dreptul exclusiv de a utiliza prestațiile celor doi reclamanți astfel cum au fost fixate. Reclamanții - despre care prin lege se presupune că au cedat drepturile de utilizare producătorului - nu se pot îndrepta, așadar, împotriva terților care au folosit prestațiile fixate cu o acțiune în despăgubiri pentru folosirea fără consimțământul lor a fonogramelor. Faptul că inexistența clauzei contrare s-ar datora inexistenței unui contract nu schimbă situația. Așa cum înșiși reclamanții au arătat, la data realizării înregistrărilor sonore legislația în vigoare nici nu recunoștea drepturi conexe artiștilor interpreți sau executanți, aceasta putând constitui o explicație pentru inexistența contractului.

Dacă totuși un astfel de contract s-ar fi încheiat, i s-ar fi dat eficiență, conform art. 149 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care prevede că actele juridice încheiate sub regimul legislației anterioare își produc toate efectele conform aceleia. Pe de altă parte, este firesc ca, prin efectul art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care extinde protecția și la interpretările fixate sub imperiul legii vechi, artiștii interpreți sau executanți să se bucure atât de drepturile recunoscute de legea nouă, dar să suporte și limitările impuse de aceasta. Or, art. 101 conține tocmai o astfel de limitare - nu în ceea ce privește dreptul artiștilor la plata unei remunerații - ci dreptul de utilizare a înregistrărilor sonore, care se prezumă cedat producătorului, tocmai în schimbul remunerației.

Includerea unei asemenea prevederi legale în dreptul intern este, de altfel, conformă cu Directiva 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale. Faptul că această Directivă a fost transpusă în Legea nr. 8/1996 este menționat expres în art. 151 2 lit. b) al legii. Art. 13 (7) al Directivei prevede că: Statele membre pot prevedea, sub rezerva alin. (8) și (9) - care se referă la dreptul la remunerație echitabilă - că, atunci când titularii care dobândesc noi drepturi în temeiul dispozițiilor naționale adoptate pentru punerea în aplicare a prezentei directive, au consimțit, înainte de 1 iulie 1994, la exploatare, sunt prezumați a fi cedat noile drepturi exclusive.

Or, nu s-a contestat în speță că reclamanții au consimțit în anul 1974 și, respectiv, 1984 la fixarea interpretării lor și implicit la utilizarea înregistrărilor sonore astfel produse, sub regimul unei alte legislații care nu le prevedea drepturi conexe exclusive asupra interpretării ori fixării acesteia. Prin urmare, prezumția cesionării dreptului conex nou dobândit începând cu intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996 - de utilizare a interpretării fixate - este conformă atât dreptului intern, cât și celui comunitar. Pentru aceste considerente, decizia curții de apel, care confirmă sentința tribunalului este legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește considerațiile legate de dreptul reclamanților la remunerație, respectiv la felul gestiunii ori la cadrul procesual în care s-ar putea cere valorificarea lui, acestea exced obiectului litigiului de față, care privește dreptul exclusiv la utilizarea interpretărilor fixate, în legătură cu care s-a decis în mod corect că aparține nu reclamanților, ci producătorilor. În baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A.S. și C.C. împotriva Deciziei nr. 124/A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2010. Procesat de GGC - NN