ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4192/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4192/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 28/2012 pronunțată

de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 3950/85/2011, în baza art. 9 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 241/2005 s-a dispus condamnarea inculpatului R.A.M. la o

pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune

fiscală.

În baza art. 71 alin.

(1), (2) C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei aplicate.

În baza art. 81 C.

pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui

termen de încercare de 4 ani, termen stabilit în condițiile art. 82 C. pen.

În baza art. 359 C.

proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra cauzelor de revocare a

suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute de art. 83 C. pen.

În baza art. 71 alin.

(5) C. pen. a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata

suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

În baza art. 14 și

346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ. a fost admisă acțiunea

civilă formulată de Ministerul Finanțelor - A.N.A.F. prin Garda Financiară

Secția Sibiu și Ministerul Finanțelor - A.N.A.F. - A.N.V.-prin D.J.A.O.V. Sibiu

și în consecință a fost obligat inculpatul la plata următoarelor sume cu titlu

de despăgubiri materiale:

- 63.178 lei către

Ministerul Finanțelor - A.N.A.F. - A.N.V.-prin D.J.A.O.V. Sibiu ;

- 15.904 lei către

Ministerul Finanțelor - A.N.A.F. prin Garda Financiară Secția Sibiu.

În baza art. 118 lit.

f) C. pen. s-a dispus confiscarea a 10.000 de pachete țigarete a căror deținere

este interzisă de lege.

A fost menținută

măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanța procurorului din data

de 26 ianuarie 2011 asupra autoturismelor inculpatului, până la concurența

sumei de 63.178,00 lei.

În baza art. 191 C.

proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.200 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat în faza urmăririi penale și a judecății.

Pentru a pronunța

această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:

La data de 03 martie 2010

inculpatul R.A.M. a fost oprit în trafic, fiind la volanul autoturismului între

localitățile Veștem și Bradu, județul Sibiu. La controlul efectuat în

interiorul autoturismului, lucrătorii din cadrul D.J.A.O.V. au descoperit

10.000 pachete de țigarete.

Cartușele de țigarete

identificate asupra inculpatului aveau aplicate timbre de Republica Sârbă.

Inculpatul nu a putut

prezenta documente care să ateste proveniența bunurilor în cauză și nici nu a

putut face dovada plății accizelor.

În nota explicativă

dată în fața organelor vamale, inculpatul a arătat că țigările le-a găsit și

urma să le predea organelor de poliție.

Această apărare nu a

fost reținută de către instanță din următoarele considerente:

Cantitatea mare de

țigări transportată, modul minuțios de aranjare al acestora, dar și atitudinea

inculpatului care ar fi avut obligația de a anunța imediat organele de poliție,

au probat faptul că inculpatul deținea aceste produse, neintroduse în sistemul

legal de accize și care urmau să fie comercializate.

În drept, fapta

inculpatului R.A.M. de a deține 10.000 pachete de țigarete, având aplicate

timbre de Republica Sârbă, nemarcate și netimbrate cu timbre valabile în

România și neintroduse în sistemul legal de accize, țigări care urmau să fie

comercializate, fără plata taxelor (acciza) datorată statului, a fost apreciată

ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală

prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Văzând criteriile

generale de individualizare ale pedepselor prevăzute de art. 52 și 72 C. pen.,

limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social concret al

faptei care este unul mediu, cantitatea mare de țigarete, atitudinea

inculpatului pe parcursul procesului penal, dar și concluziile pozitive ale

referatului de evaluare, scopul comiterii faptelor, dar și elementele ce vin în

favoarea acestuia (lipsa antecedentelor penale, faptul că s-a prezentat în fața

instanței de judecată, că este la prima confruntare cu legea penală) au

îndreptățit instanța de fond în a aplica inculpatului o pedeapsă egală cu

minimul special prevăzut de lege și cu suspendarea condiționată a executării

pedepsei conform art. 81 C. pen., apreciindu-se că scopul prevenției generale

și sociale poate fi atins și fără executare, așa cum reiese și din cuprinsul

referatului de evaluare.

Împotriva acestei

hotărâri, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu și inculpatul

R.A.M.

Apelurile au fost

declarate în termen și au fost motivate în scris.

În motivarea apelului

Parchetul a criticat hotărârea atacată, susținând că, în mod greșit,

inculpatului nu i-a fost aplicată pedeapsa complementară, iar pedeapsa a fost

greșit individualizată solicitând majorarea acesteia cu executarea în regim de

detenție, ținând seama de prejudiciul cauzat.

În motivarea

apelului, inculpatul, a criticat hotărârea atacată sub aspectul laturii penale

și civile, susținând că s-a comis o gravă eroare de fapt care a avut drept consecință

greșita condamnarea a sa, solicitând achitarea, în temeiul art. 10 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen., deoarece țigările nu-i aparțineau.

S-a susținut că a

fost încălcată regula ne bis in idem, deoarece a fost sancționat

contravențional pentru aceeași faptă, iar între motivarea hotărârii și

dispozitiv există neconcordanțe, în motivare făcându-se vorbire de „deținere”,

iar în dispozitiv condamnarea s-a făcut pentru „ascunderea” bunului.

Prin Decizia penală nr.

54/ A din 26 decembrie 2012 Curtea de Apel Iași, secția penală, a admis apelul declarat

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu împotriva sentinței penale nr. 28/2012

pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 3950/85/2011.

A desființat sentința

penală atacată, sub aspectul laturii penale, privind omisiunea aplicării

pedepsei complementare și procedând la o nouă judecată, în aceste limite, a

aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pe durata de 1

an, în condițiile art. 65, 66 C. pen.

A menținut celelalte

dispoziții din sentința penală atacată.

A respins ca nefondat

apelul declarat de inculpatul R.A.M. împotriva sentinței penale nr. 28/2012

pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 3950/85/2011.

A obligat pe inculpatul

apelant să plătească statului suma de 100 lei, cheltuieli judiciare avansate de

stat în apel, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu, în cotă procentuală, va fi avansată din fondurile

Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de prim control judiciar a apreciat corect reținută

situația de fapt de către instanța de fond, precum și încadrarea juridică dată

faptei, vinovăția inculpatului fiind pe deplin dovedită.

Pedeapsa aplicată

inculpatului s-a considerat just individualizată, prin raportare la criteriile

prevăzute de art. 72 C. pen., însă, în raport de dispozițiile legale, se

impunea aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o

perioadă de 2 ani.

Cu privire la

criticile formulate de către apelantul inculpat R.A.M., instanța de prim

control judiciar le-a considerat neîntemeiate.

Astfel, o amendă dată

în temeiul unor norme legale prevăzute pentru stabilirea și sancționarea

contravențională nu poate constitui temei pentru a se constata autoritate de

lucru judecat cu privire la o faptă ce constituie obiectul unei cauze penale.

S-a considerat că

inculpatul a ascuns țigarete în scopul eludării plății accizei și T.V.A.-ului,

fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 9

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Instanța a apreciat

că subiectul activ principal (autorul) al infracțiunii în modalitatea

ascunderii bunului poate fi orice persoană fizică responsabilă penal deoarece

acțiunea de ascundere poate fi săvârșită, atât în folosul propriu, cât și în

folosul altei persoane (a contribuabilului).

Critica cu privire la

contradicția existentă între dispozitiv și considerente a fost considerată

nefondată, în dispozitiv fiind indicată săvârșirea infracțiunii de evaziune

fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, iar în

considerente se menționează că inculpatul a deținut 10.000 pachete de țigări.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.A.M., solicitând

casarea deciziei și în rejudecare, în latura penală achitarea în baza art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar sub aspectul

laturii civile, respingerea pretențiilor formulate de către părțile civile,

întrucât a fost sancționat contravențional.

În dezvoltarea scrisă

a motivelor de recurs, inculpatul a arătat că pentru aceeași faptă a fost antrenată

atât răspunderea contravențională, cât și răspunderea penală, fapt ce

contravine principiului Ne bis in idem, cât și dispozițiilor C.E.D.O.,

respectiv art. 4 din Protocolul nr. 7 C.E.D.O.

De asemenea,

inculpatul a considerat că s-a produs o gravă eroare de fapt, în sensul că

fapta nu există. Astfel, intenția inculpatului nu a fost de a se sustrage de la

plata obligațiilor fiscale, ci doar a transportat acele țigări, pentru care a

fost și sancționat contravențional.

Apărătorul din oficiu

al inculpatului a susținut că inculpatul doar a deținut acele bunuri, iar

deținerea nu intră în conținutul constitutiv al infracțiunii de evaziune

fiscală, ci doar ascunderea. De asemenea, persoana fizică nu poate fi subiect

activ al infracțiunii de evaziune fiscală, ci subiectul activ trebuie să fie

calificat, respectiv un comerciant, care să depoziteze țigări. În subsidiar, a

solicitat redozarea pedepsei aplicate.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul inculpatului prin prisma motivelor

invocate și din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.,

îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la critica

recurentului inculpat, referitoare la existența autorității de lucru judecat,

Înalta Curte o consideră neîntemeiată (caz de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 15 C. proc. pen.).

Susținerile

inculpatului, referitoare la imposibilitatea sancționării pentru aceeași faptă

atât contravențional, cât și penal sunt reale și în concordanță cu legislația

europeană, însă în prezenta cauză nu este vorba de o dublă sancțiune pentru

aceeași faptă, iar principiul enunțat nu-și găsește aplicarea.

Este adevărat că

între cele două forme ale răspunderii juridice (în speță cea penală și

contravențională) există întrepătrunderi și puncte de contact care se

concretizează în scopul lor comun și anume, determinarea unui comportament

adecvat al membrilor societății, comportament care să contribuie la apărarea și

dezvoltarea continuă a valorilor și raporturilor sociale ocrotite de lege.

Răspunderea penală,

bazată pe principiul legalității incriminării, este angajată numai pentru acele

fapte care sunt expres prevăzute ca infracțiuni, pe când în cazul răspunderii

contravenționale raportul juridic de răspundere ia naștere în urma săvârșirii

unei abateri contravenționale.

Este posibil că fapte

de aceeași natură în materialitatea lor pot constitui fie contravenții, fie

infracțiuni în funcție de o serie de elemente, precum: importanța obiectului

ocrotirii la un moment dat, împrejurările concrete în care s-a săvârșit fapta,

felul și intensitatea vinovăției, natura mobilului urmărit, urmările faptei,

posibilitățile de prevenire a faptelor, elemente care, alături de trăsăturile

faptei, concură la stabilirea diferențiată a gradului de pericol social,

determinând în final atât forma de răspundere pe care o angajează, cât și

dozarea sancțiunii, înlăuntrul formei de răspundere respectivă.

Cumulul răspunderii

contravenționale cu răspunderea penală intervine în speță în legătură cu fapta

inculpatului care aduce atingere atât relațiilor sociale protejate de legea

penală, cât și celor prevăzute în materie contravențională.

Din punct de vedere

contravențional inculpatul a fost sancționat pentru transportul de produse

accizabile care nu era însoțit de documente administrative de însoțire a mărfii

- D.A.I., pe când, în prezentul dosar, a fost sancționat pentru infracțiunea

prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 care constă în

ascunderea bunului sau a sursei impozabile în scopul sustragerii de la

îndeplinirea obligațiilor fiscale, faptă care are o natură și un obiect juridic

diferite de fapta reținută în materie contravențională.

Astfel, în speță, în

aprecierea Curții nu se poate vorbi de încălcarea regulii non bis idem.

De altfel,

jurisprudența Curții Constituționale este în sensul că dreptul prevăzut de art.

4 Protocolul nr. 7 C.E.D.O. ca să poată fi invocat, trebuie ca persoana să fi

suferit o condamnare, să fi fost achitat sau să se fi dispus încetarea

procesului penal pentru fapta cu privire la care acesta este din nou urmărit sau

judecat. Or, în speță, inculpatul nu a mai fost sancționat în cadrul unui

proces penal nici măcar cu o sancțiune administrativă pentru aceeași faptă

(evaziunea fiscală).

Astfel, așa cum au

subliniat și instanța de fond, cât și de prim control judiciar, sancționarea

contravențională a inculpatului nu poate constitui temei pentru a se constata

autoritate de lucru judecat cu privire la fapta care constituie obiectul cauzei

penale.

Cu privire la critica

inculpatului R.A.M. întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., în sensul că s-a săvârșit o gravă eroare de fapt, Înalta

Curte o consideră neîntemeiată.

Potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis

o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri

greșite de achitare sau de condamnare. Astfel cum s-a statuat și prin Decizia

în interesul Legii nr. 8 din 9 februarie 2009, incidența dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a

faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările

în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le

confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat

soluția adoptată. Așadar, prin eroare de fapt se înțelege o greșită examinare a

probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă,

când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit

act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări,

când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de

fapt presupune deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele

administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări

esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind

rezultatul denaturării grave a probelor.

Pornind de la aceste

explicații din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 9 februarie

2009, dezvoltate anterior și de doctrină, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că nu există contradicție evidentă între cele reținute prin hotărârea

recurată și conținutul probelor administrate, starea de fapt reținută nefiind

consecința unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize

coroborate a acestora.

Potrivit art. 9 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 constituie infracțiune de evaziune fiscală ascunderea

bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, săvârșită în scopul sustragerii

de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Acțiunea de „ascundere

a bunurilor ori a sursei impozabile sau taxabile” poate avea loc atât prin

mijloace fizice (mai ales cu privire la bunuri corporale), cât și prin

manipulări juridice (mai ales cu privire la sursele veniturilor), făcute în

scopul sustragerii acestor bunuri sau surse de la îndeplinirea obligațiilor

fiscale. Ascunderea juridică presupune disimularea totală sau parțială a

bunului sau sursei impozabile sau taxabile, prin omisiunea de a îndeplini

obligațiile declarative.

Acțiunea de „ascundere

a bunului” se referă practic la deținerea acestuia care e supusă impozitării

sau taxei. Inculpatul R.A.M. a ascuns bunurile prin faptul că a deținut

țigările, care erau supuse impozitării sau taxelor, acesta neputând face dovada

achitării obligațiilor fiscale care-i reveneau.

Susținerea

inculpatului în sensul că nu a urmărit comercializarea acelor bunuri, ci doar

predarea către organele competente este lipsită de suport probator, raportat la

contextul faptic al cauzei și la materialul probator administrat.

Declarațiile de

nerecunoaștere ale inculpatului sunt simple afirmații care au ca scop doar

disculparea de consecințele penale ale faptelor sale, fiind făcute vădit pro

cauza, motiv pentru care Înalta Curte le va aprecia ca atare.

Dispozițiile art. 63 alin.

(2) C. proc. pen. exclud o ordine de preferință a probelor, în raport de faza

în care au fost administrate, determinant în aprecierea acestora constituindu-l

forța probelor de a exprima adevărul.

Astfel, simpla afirmație

a unei stări de fapt, fără coroborarea cu alte mijloace de probă, nu poate fi

acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare, utilizată de inculpat,

respectiv negarea realității evidente nu poate influența convingerea legală pe

probe certe.

În ceea ce privește

susținerea apărării cu privire la necesitatea existenței unui subiect activ

calificat al infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005

(ascunderea bunului sau a sursei impozabile), Înalta Curte apreciază că în

cazul acestei infracțiuni (ca și în cazul infracțiunii prevăzută de art. 7 alin.

(1) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, art. 9 lit. d), art. 9 lit. g) din

aceeași lege) subiectul activ nu trebuie să aibă o anumită calitate, să fie

calificat, ci este simplu, fapta putând fi comisă de alte persoane decât

contribuabilul. Într-adevăr pentru celelalte modalități infracționale

răspunderea penală revine unui subiect calificat, contribuabil, plătitor sau

custode.

Astfel, în cauză sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 9 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Critica recurentului

inculpat, R.A.M., privind greșita soluționare a laturii civile, Înalta Curte o

consideră nefondată. În mod corect a fost soluționată latura civilă în raport

de infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, aceea de evaziune fiscală.

Cu privire la critica

întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc.

pen., Înalta Curte o consideră neîntemeiată.

La individualizarea

pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.,

respectiv gradul ridicat de pericol social al faptei (în ultima perioadă acest

gen de infracțiuni a cunoscut o creștere alarmantă), elementele obiective și

subiective care au condus la săvârșirea unei astfel de fapte, poziția

procesuală a inculpatului atât la momentul săvârșirii faptei, cât și pe

parcursul procesului, circumstanțele personale ale inculpatului, astfel încât,

pedeapsa de 2 ani închisoare, orientată spre minimul special este aptă să

asigure scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.

Faptul că inculpatul

nu este cunoscut cu antecedente penale nu obligă instanța să rețină

circumstanțele atenuante în favoarea inculpatului, întrucât acest lucru este

lăsat la aprecierea instanței care se raportează și la alte aspecte care țin de

pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a

săvârșit infracțiunea și urmările produse, de conduita inculpatului pe

parcursul procesului penal, explicațiile pe care le-a oferit cu privire la proveniența

bunurilor găsite asupra sa, sunt aspecte care cântăresc în a nu reține în

sarcina inculpatului circumstanțe atenuante.

Aplicarea unei

pedepse într-un cuantum redus nu ar reprezenta decât o încurajare în săvârșirea

de fapte de același gen, atât a inculpatului, cât și a celorlalți membrii ai societății,

care văzând modul de sancționare din punct de vedere al legii penale al acestor

persoane, ar avea convingerea că legea nu are eficiență față de astfel de

persoane și totodată ar crea un sentiment de insecuritate în capacitatea de

ripostă a organelor judiciare.

Față de cele

reținute, Înalta Curte, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge ca nefondat recursul

declarat de recurentul inculpat R.A.M.

împotriva Deciziei penale nr. 54/ A din 26 aprilie 2012 a Curții de Apel Alba

Iulia, secția penală.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat R.A.M. împotriva Deciziei penale

nr. 54/ A din 26 aprilie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 17 decembrie 2012.