ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4192/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 28/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 3950/85/2011, în baza art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 s-a dispus condamnarea inculpatului R.A.M. la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei aplicate. În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, termen stabilit în condițiile art. 82 C. pen.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra cauzelor de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute de art. 83 C. pen. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale. În baza art. 14 și 346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ. a fost admisă acțiunea civilă formulată de Ministerul Finanțelor - A.N.A.F. prin Garda Financiară Secția Sibiu și Ministerul Finanțelor - A.N.A.F. - A.N.V.-prin D.J.A.O.V. Sibiu și în consecință a fost obligat inculpatul la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri materiale: - 63.178 lei către Ministerul Finanțelor - A.N.A.F.

- A.N.V.-prin D.J.A.O.V. Sibiu ; - 15.904 lei către Ministerul Finanțelor - A.N.A.F. prin Garda Financiară Secția Sibiu. În baza art. 118 lit. f) C. pen. s-a dispus confiscarea a 10.000 de pachete țigarete a căror deținere este interzisă de lege. A fost menținută măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanța procurorului din data de 26 ianuarie 2011 asupra autoturismelor inculpatului, până la concurența sumei de 63.178,00 lei. În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în faza urmăririi penale și a judecății. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele: La data de 03 martie 2010 inculpatul R.A.M.

a fost oprit în trafic, fiind la volanul autoturismului între localitățile Veștem și Bradu, județul Sibiu. La controlul efectuat în interiorul autoturismului, lucrătorii din cadrul D.J.A.O.V. au descoperit 10.000 pachete de țigarete. Cartușele de țigarete identificate asupra inculpatului aveau aplicate timbre de Republica Sârbă. Inculpatul nu a putut prezenta documente care să ateste proveniența bunurilor în cauză și nici nu a putut face dovada plății accizelor. În nota explicativă dată în fața organelor vamale, inculpatul a arătat că țigările le-a găsit și urma să le predea organelor de poliție.

Această apărare nu a fost reținută de către instanță din următoarele considerente: Cantitatea mare de țigări transportată, modul minuțios de aranjare al acestora, dar și atitudinea inculpatului care ar fi avut obligația de a anunța imediat organele de poliție, au probat faptul că inculpatul deținea aceste produse, neintroduse în sistemul legal de accize și care urmau să fie comercializate. În drept, fapta inculpatului R.A.M. de a deține 10.000 pachete de țigarete, având aplicate timbre de Republica Sârbă, nemarcate și netimbrate cu timbre valabile în România și neintroduse în sistemul legal de accize, țigări care urmau să fie comercializate, fără plata taxelor (acciza) datorată statului, a fost apreciată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Văzând criteriile generale de individualizare ale pedepselor prevăzute de art. 52 și 72 C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social concret al faptei care este unul mediu, cantitatea mare de țigarete, atitudinea inculpatului pe parcursul procesului penal, dar și concluziile pozitive ale referatului de evaluare, scopul comiterii faptelor, dar și elementele ce vin în favoarea acestuia (lipsa antecedentelor penale, faptul că s-a prezentat în fața instanței de judecată, că este la prima confruntare cu legea penală) au îndreptățit instanța de fond în a aplica inculpatului o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de lege și cu suspendarea condiționată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen., apreciindu-se că scopul prevenției generale și sociale poate fi atins și fără executare, așa cum reiese și din cuprinsul referatului de evaluare.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu și inculpatul R.A.M. Apelurile au fost declarate în termen și au fost motivate în scris. În motivarea apelului Parchetul a criticat hotărârea atacată, susținând că, în mod greșit, inculpatului nu i-a fost aplicată pedeapsa complementară, iar pedeapsa a fost greșit individualizată solicitând majorarea acesteia cu executarea în regim de detenție, ținând seama de prejudiciul cauzat. În motivarea apelului, inculpatul, a criticat hotărârea atacată sub aspectul laturii penale și civile, susținând că s-a comis o gravă eroare de fapt care a avut drept consecință greșita condamnarea a sa, solicitând achitarea, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., deoarece țigările nu-i aparțineau. S-a susținut că a fost încălcată regula ne bis in idem, deoarece a fost sancționat contravențional pentru aceeași faptă, iar între motivarea hotărârii și dispozitiv există neconcordanțe, în motivare făcându-se vorbire de „deținere”, iar în dispozitiv condamnarea s-a făcut pentru „ascunderea” bunului. Prin Decizia penală nr. 54/ A din 26 decembrie 2012 Curtea de Apel Iași, secția penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu împotriva sentinței penale nr. 28/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 3950/85/2011. A desființat sentința penală atacată, sub aspectul laturii penale, privind omisiunea aplicării pedepsei complementare și procedând la o nouă judecată, în aceste limite, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

pe durata de 1 an, în condițiile art. 65, 66 C. pen. A menținut celelalte dispoziții din sentința penală atacată. A respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul R.A.M. împotriva sentinței penale nr. 28/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 3950/85/2011. A obligat pe inculpatul apelant să plătească statului suma de 100 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în cotă procentuală, va fi avansată din fondurile Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de prim control judiciar a apreciat corect reținută situația de fapt de către instanța de fond, precum și încadrarea juridică dată faptei, vinovăția inculpatului fiind pe deplin dovedită.

Pedeapsa aplicată inculpatului s-a considerat just individualizată, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., însă, în raport de dispozițiile legale, se impunea aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani. Cu privire la criticile formulate de către apelantul inculpat R.A.M., instanța de prim control judiciar le-a considerat neîntemeiate. Astfel, o amendă dată în temeiul unor norme legale prevăzute pentru stabilirea și sancționarea contravențională nu poate constitui temei pentru a se constata autoritate de lucru judecat cu privire la o faptă ce constituie obiectul unei cauze penale.

S-a considerat că inculpatul a ascuns țigarete în scopul eludării plății accizei și T.V.A.-ului, fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. Instanța a apreciat că subiectul activ principal (autorul) al infracțiunii în modalitatea ascunderii bunului poate fi orice persoană fizică responsabilă penal deoarece acțiunea de ascundere poate fi săvârșită, atât în folosul propriu, cât și în folosul altei persoane (a contribuabilului). Critica cu privire la contradicția existentă între dispozitiv și considerente a fost considerată nefondată, în dispozitiv fiind indicată săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, iar în considerente se menționează că inculpatul a deținut 10.000 pachete de țigări.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.A.M., solicitând casarea deciziei și în rejudecare, în latura penală achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar sub aspectul laturii civile, respingerea pretențiilor formulate de către părțile civile, întrucât a fost sancționat contravențional. În dezvoltarea scrisă a motivelor de recurs, inculpatul a arătat că pentru aceeași faptă a fost antrenată atât răspunderea contravențională, cât și răspunderea penală, fapt ce contravine principiului Ne bis in idem, cât și dispozițiilor C.E.D.O., respectiv art. 4 din Protocolul nr. 7 C.E.D.O. De asemenea, inculpatul a considerat că s-a produs o gravă eroare de fapt, în sensul că fapta nu există.

Astfel, intenția inculpatului nu a fost de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale, ci doar a transportat acele țigări, pentru care a fost și sancționat contravențional. Apărătorul din oficiu al inculpatului a susținut că inculpatul doar a deținut acele bunuri, iar deținerea nu intră în conținutul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală, ci doar ascunderea. De asemenea, persoana fizică nu poate fi subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală, ci subiectul activ trebuie să fie calificat, respectiv un comerciant, care să depoziteze țigări. În subsidiar, a solicitat redozarea pedepsei aplicate. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul inculpatului prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente: Cu privire la critica recurentului inculpat, referitoare la existența autorității de lucru judecat, Înalta Curte o consideră neîntemeiată (caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 15 C. proc. pen.). Susținerile inculpatului, referitoare la imposibilitatea sancționării pentru aceeași faptă atât contravențional, cât și penal sunt reale și în concordanță cu legislația europeană, însă în prezenta cauză nu este vorba de o dublă sancțiune pentru aceeași faptă, iar principiul enunțat nu-și găsește aplicarea. Este adevărat că între cele două forme ale răspunderii juridice (în speță cea penală și contravențională) există întrepătrunderi și puncte de contact care se concretizează în scopul lor comun și anume, determinarea unui comportament adecvat al membrilor societății, comportament care să contribuie la apărarea și dezvoltarea continuă a valorilor și raporturilor sociale ocrotite de lege.

Răspunderea penală, bazată pe principiul legalității incriminării, este angajată numai pentru acele fapte care sunt expres prevăzute ca infracțiuni, pe când în cazul răspunderii contravenționale raportul juridic de răspundere ia naștere în urma săvârșirii unei abateri contravenționale. Este posibil că fapte de aceeași natură în materialitatea lor pot constitui fie contravenții, fie infracțiuni în funcție de o serie de elemente, precum: importanța obiectului ocrotirii la un moment dat, împrejurările concrete în care s-a săvârșit fapta, felul și intensitatea vinovăției, natura mobilului urmărit, urmările faptei, posibilitățile de prevenire a faptelor, elemente care, alături de trăsăturile faptei, concură la stabilirea diferențiată a gradului de pericol social, determinând în final atât forma de răspundere pe care o angajează, cât și dozarea sancțiunii, înlăuntrul formei de răspundere respectivă.

Cumulul răspunderii contravenționale cu răspunderea penală intervine în speță în legătură cu fapta inculpatului care aduce atingere atât relațiilor sociale protejate de legea penală, cât și celor prevăzute în materie contravențională. Din punct de vedere contravențional inculpatul a fost sancționat pentru transportul de produse accizabile care nu era însoțit de documente administrative de însoțire a mărfii - D.A.I., pe când, în prezentul dosar, a fost sancționat pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 care constă în ascunderea bunului sau a sursei impozabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, faptă care are o natură și un obiect juridic diferite de fapta reținută în materie contravențională.

Astfel, în speță, în aprecierea Curții nu se poate vorbi de încălcarea regulii non bis idem. De altfel, jurisprudența Curții Constituționale este în sensul că dreptul prevăzut de art. 4 Protocolul nr. 7 C.E.D.O. ca să poată fi invocat, trebuie ca persoana să fi suferit o condamnare, să fi fost achitat sau să se fi dispus încetarea procesului penal pentru fapta cu privire la care acesta este din nou urmărit sau judecat. Or, în speță, inculpatul nu a mai fost sancționat în cadrul unui proces penal nici măcar cu o sancțiune administrativă pentru aceeași faptă (evaziunea fiscală). Astfel, așa cum au subliniat și instanța de fond, cât și de prim control judiciar, sancționarea contravențională a inculpatului nu poate constitui temei pentru a se constata autoritate de lucru judecat cu privire la fapta care constituie obiectul cauzei penale.

Cu privire la critica inculpatului R.A.M. întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., în sensul că s-a săvârșit o gravă eroare de fapt, Înalta Curte o consideră neîntemeiată. Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Astfel cum s-a statuat și prin Decizia în interesul Legii nr. 8 din 9 februarie 2009, incidența dispozițiilor art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat soluția adoptată.

Așadar, prin eroare de fapt se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Pornind de la aceste explicații din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, dezvoltate anterior și de doctrină, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există contradicție evidentă între cele reținute prin hotărârea recurată și conținutul probelor administrate, starea de fapt reținută nefiind consecința unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora. Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 constituie infracțiune de evaziune fiscală ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, săvârșită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Acțiunea de „ascundere a bunurilor ori a sursei impozabile sau taxabile” poate avea loc atât prin mijloace fizice (mai ales cu privire la bunuri corporale), cât și prin manipulări juridice (mai ales cu privire la sursele veniturilor), făcute în scopul sustragerii acestor bunuri sau surse de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Ascunderea juridică presupune disimularea totală sau parțială a bunului sau sursei impozabile sau taxabile, prin omisiunea de a îndeplini obligațiile declarative. Acțiunea de „ascundere a bunului” se referă practic la deținerea acestuia care e supusă impozitării sau taxei. Inculpatul R.A.M. a ascuns bunurile prin faptul că a deținut țigările, care erau supuse impozitării sau taxelor, acesta neputând face dovada achitării obligațiilor fiscale care-i reveneau.

Susținerea inculpatului în sensul că nu a urmărit comercializarea acelor bunuri, ci doar predarea către organele competente este lipsită de suport probator, raportat la contextul faptic al cauzei și la materialul probator administrat. Declarațiile de nerecunoaștere ale inculpatului sunt simple afirmații care au ca scop doar disculparea de consecințele penale ale faptelor sale, fiind făcute vădit pro cauza, motiv pentru care Înalta Curte le va aprecia ca atare. Dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. exclud o ordine de preferință a probelor, în raport de faza în care au fost administrate, determinant în aprecierea acestora constituindu-l forța probelor de a exprima adevărul. Astfel, simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare, utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evidente nu poate influența convingerea legală pe probe certe.

În ceea ce privește susținerea apărării cu privire la necesitatea existenței unui subiect activ calificat al infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 (ascunderea bunului sau a sursei impozabile), Înalta Curte apreciază că în cazul acestei infracțiuni (ca și în cazul infracțiunii prevăzută de art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, art. 9 lit. d), art. 9 lit. g) din aceeași lege) subiectul activ nu trebuie să aibă o anumită calitate, să fie calificat, ci este simplu, fapta putând fi comisă de alte persoane decât contribuabilul. Într-adevăr pentru celelalte modalități infracționale răspunderea penală revine unui subiect calificat, contribuabil, plătitor sau custode.

Astfel, în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. Critica recurentului inculpat, R.A.M., privind greșita soluționare a laturii civile, Înalta Curte o consideră nefondată. În mod corect a fost soluționată latura civilă în raport de infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, aceea de evaziune fiscală. Cu privire la critica întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte o consideră neîntemeiată.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul ridicat de pericol social al faptei (în ultima perioadă acest gen de infracțiuni a cunoscut o creștere alarmantă), elementele obiective și subiective care au condus la săvârșirea unei astfel de fapte, poziția procesuală a inculpatului atât la momentul săvârșirii faptei, cât și pe parcursul procesului, circumstanțele personale ale inculpatului, astfel încât, pedeapsa de 2 ani închisoare, orientată spre minimul special este aptă să asigure scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.

Faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale nu obligă instanța să rețină circumstanțele atenuante în favoarea inculpatului, întrucât acest lucru este lăsat la aprecierea instanței care se raportează și la alte aspecte care țin de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea și urmările produse, de conduita inculpatului pe parcursul procesului penal, explicațiile pe care le-a oferit cu privire la proveniența bunurilor găsite asupra sa, sunt aspecte care cântăresc în a nu reține în sarcina inculpatului circumstanțe atenuante.

Aplicarea unei pedepse într-un cuantum redus nu ar reprezenta decât o încurajare în săvârșirea de fapte de același gen, atât a inculpatului, cât și a celorlalți membrii ai societății, care văzând modul de sancționare din punct de vedere al legii penale al acestor persoane, ar avea convingerea că legea nu are eficiență față de astfel de persoane și totodată ar crea un sentiment de insecuritate în capacitatea de ripostă a organelor judiciare. Față de cele reținute, Înalta Curte, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul inculpat R.A.M. împotriva Deciziei penale nr. 54/ A din 26 aprilie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat R.A.M. împotriva Deciziei penale nr. 54/ A din 26 aprilie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 17 decembrie 2012.