ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 922/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 922/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului penal de față, constată că, prin Sentința penală nr. 193 din 26

octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 2978/85/2011, s-a

dispus, în baza art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, condamnarea

inculpatului D.B.A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare și 2 ani pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune

fiscală, făcându-se aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C.

pen.

În baza art. 81 C.

pen., a fost suspendată condiționat executarea pedepsei pe durata unui termen

de încercare de 4 ani, stabilit în condițiile art. 82 C. pen., făcându-se,

totodată, aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen. și art. 359 C. proc. pen.

În baza art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea

inculpatului D.B.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de contrabandă, prevăzută

de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, modificată de O.U.G. nr. 54/2010,

și fraudă fiscală, prevăzută de art. 296

1

alin. (1) lit. l) din

Legea nr. 571/2003, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen.

În baza art. 14 și

art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 C. civ., a fost admisă

acțiunea civilă formulată de părțile civile Ministerul Finanțelor Publice -

ANAF - Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Județeană pentru Accize

și Operațiuni Vamale Sibiu, și Ministerul Finanțelor Publice - ANAF București,

prin Garda Financiară Secția Sibiu și, în consecință, a fost obligat inculpatul

să plătească sumele de:

- 32.916 RON în

favoarea Ministerului Finanțelor Publice - ANAF - Autoritatea Națională a

Vămilor - Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Sibiu;

- 8.297 RON în

favoarea Ministerul Finanțelor Publice - ANAF București - Garda Financiară

Secția Sibiu.

În baza art. 118 lit.

f) C. pen., s-a dispus confiscarea a 104.200 țigarete VFR a căror deținere este

interzisă de lege, iar, în temeiul art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat

la art. 118 alin. (3) C. pen., a fost luată aceeași măsură de siguranță a

confiscării cu privire la suma de 7.500 euro sau echivalentul în RON la data

execuției, reprezentând contravaloarea autoturismului nr. de înmatriculare

"X", bun indisponibilizat prin Nota de constatare nr. 4.067 din 03

mai 2010 și anexă la Nota de constatare nr. 4067 din 03 mai 2010.

În baza art. 165

alin. (7) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit

asupra autoturismului cu nr. de înmatriculare "X", iar, în baza art.

169 C. proc. pen., s-a dispus restituirea acestuia către proprietarul său, A.S.

În baza art. 191

alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanța a reținut, în fapt, că, la data de 03 mai

2010, inculpatul D.B.A. a fost oprit în trafic, fiind la volanul autoturismului

cu numărul de înmatriculare "X". La controlul efectuat în interiorul

autoturismului, lucrătorii din cadrul DJAOV au descoperit 521 cartușe țigarete

VFR care aveau aplicate timbru de Republica Sârbă, fiecare cartuș conținând câte

20 pachete, cu 20 de țigarete în fiecare pachet, rezultând un număr de 104.200

țigarete.

Inculpatul nu a putut

prezenta documente care să ateste proveniența bunurilor în cauză și nici nu a

putut face dovada plății accizelor, arătând în cuprinsul notei explicative dată

în fața organelor vamale că a găsit țigările și urma să le predea organelor de

poliție.

Instanța a apreciat,

însă, că această apărare nu poate fi reținută, având în vedere cantitatea mare

de țigări transportată, modul minuțios de aranjare a acestora, dar și

atitudinea inculpatului, care ar fi avut obligația de a anunța imediat organele

de poliție, împrejurări ce demonstrează faptul că acesta deținea respectivele

produse neintroduse în sistemul legal de accize și care urmau să fie

comercializate.

În drept, Tribunalul

a apreciat că fapta inculpatului D.B.A. de a deține 104.200 țigarete VFR, având

aplicate timbre de Republica Sârbă, nemarcate și netimbrate cu timbre valabile

în România și neintroduse în sistemul legal de accize, țigări care urmau să fie

comercializate fără plata taxelor (accizelor) datorate statului, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art.

9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, în modalitatea ascunderii sursei

taxabile (țigarete) în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor

fiscale (plata accizei).

Instanța a apreciat,

totodată, ca fiind neîntemeiată susținerea inculpatului în sensul că fapta

comisă ar întruni elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 1

lit. e) din Legea nr. 12/1990, arătând că aceasta constă în efectuarea de acte

sau fapte de comerț cu bunuri a căror proveniență nu este dovedită în

condițiile legii, împrejurare ce nu se regăsește în speță, unde proveniența

țigaretelor deținute de inculpat este în mod cert stabilită.

Cu privire la

celelalte două infracțiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată,

respectiv cele de contrabandă și fraudă fiscală, prevăzute de art. 270 alin.

(3) din Legea nr. 86/2006, modificată de O.U.G. nr. 54/2010, și de art. 296

1

alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, Tribunalul a constatat incidența

dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.,

având în vedere că, la data săvârșirii, aceste fapte nu erau încriminate de

legile speciale în care sunt prevăzute în prezent, alin. (3) al art. 270 din

Legea nr. 86/2006 și infracțiunea de fraudă fiscală, prevăzută de lit. l) a

art. 296

1

alin. (1) din Legea nr. 571/2003, fiind introduse prin

O.U.G. nr. 54/2010, intrată în vigoare la data de 23 iunie 2010 (după data

comiterii faptei de către inculpat).

La individualizarea

pedepsei aplicate pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prima instanță a

avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. și a ținut

seama de gradul de pericol social concret al faptei, care este unul mediu, de

cantitatea mare de țigarete, de atitudinea nesinceră a inculpatului pe

parcursul procesului penal, de scopul comiterii faptelor, dar și de elementele

ce pledează în favoarea acestuia (lipsa antecedentelor penale, faptul că s-a

prezentat în fața instanței de judecată, că este la prima confruntare cu legea

penală), aspecte ce au îndreptățit instanța să aplice o pedeapsă egală cu

minimul special prevăzut de lege și cu suspendarea condiționată a executării acesteia,

conform art. 81 C. pen., apreciind că scopul prevenției generale și sociale

poate fi. atins și fără executare, așa cum reiese și din cuprinsul referatului

de evaluare.

Având în vedere

dispozițiile art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 118 alin. (3)

C. pen., judecătorul fondului a apreciat că se impune confiscarea de la

inculpat a sumei de 7.500 euro reprezentând contravaloarea autoturismului

folosit la săvârșirea infracțiunii, autoturism care nu poate fi confiscat

întrucât nu aparține inculpatului, ci mamei sale. Or, câtă vreme acest

autoturism a fost folosit și nu poate fi. confiscat pentru motivul arătat,

conform art. 118 alin. (3) C. pen., instanța a apreciat că se impune

confiscarea contravalorii acestuia, așa cum prevăd expres dispozițiile legale

invocate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, pentru

greșita individualizare a pedepsei și omisiunea instanței de a se pronunța

asupra măsurilor asigurătorii, precum și inculpatul D.B.A., criticând-o sub

aspectul greșitei sale condamnări și solicitând achitarea sa pentru

infracțiunea de evaziune fiscală, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cu consecința respingerii pretențiilor

civile.

Prin Decizia penală

nr. 3 din 12 ianuarie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală SL admis

apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, a desființat

Sentința penală atacată, numai sub aspectul omisiunii instanței de a se

pronunța asupra măsurii asigurătorii a sechestrului instituit în cursul

urmăririi penale și, procedând la o nouă judecată în aceste limite, a menținut

măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanța nr. 643/P/2010 din 19

ianuarie 2011 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu asupra

autovehiculului cu număr de înmatriculare "Y".

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale Sentinței penale atacate.

Totodată, Curtea de

apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul D.B.A., iar, în baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a decide

astfel, instanța de prim control judiciar a constatat că Tribunalul a reținut

în mod corect starea de fapt, administrând toate probele necesare stabilirii acesteia,

și a dat o încadrare juridică corespunzătoare faptei comise de inculpat,

apreciind că aceasta întrunește atât sub aspectul laturii obiective, cât și al

celei subiective, elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală,

prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, în modalitatea

ascunderii bunului, respectiv a țigaretelor, în scopul eludării plății accizei

și T.V.A.-ului.

S-a arătat, în acest

sens, că infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005

este o infracțiune formală săvârșită cu intenție directă, calificată prin

scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, constând în punerea la

adăpost a țigărilor pentru a nu fi descoperite, cunoscând ca aceste bunuri nu

au fost supuse accizării și plății T.V.A. Urmarea imediată a faptei comisive a

constat în crearea unei stări de pericol cu privire la încasarea integrală, de

la toți cei obligați potrivit legii, a sumelor reprezentând plata obligațiilor

fiscale.

În ce privește

subiectul activ principal (autorul) al infracțiunii în modalitatea ascunderii

bunului, Curtea a precizat că acesta poate fi orice persoană fizică

responsabilă penal, deoarece acțiunea de ascundere poate fi săvârșită atât în

folosul propriu, cât și în folosul unei alte persoane (a contribuabilului).

Concretinzând la

speța de față, instanța a apreciat că ascunderea a fost săvârșită în folosul

altei persoane (cea care a săvârșit contrabanda), dar și cu consecința

obținerii unui avantaj propriu rezultat din prețul mai scăzut de achiziție a

țigărilor, așa încât recuperarea prejudiciului cauzat la bugetul statului de la

inculpat este justificată.

Contrar, însă, celor

reținute de Tribunal, instanța de apel a arătat că, în cauză, nu s-a ascuns

sursa impozabilă sau taxabilă, care reprezintă orice entitate care constituie

„baza de calcul", ci chiar bunul, iar cantitatea, timbrajul sârbesc al

țigărilor, imposibilitatea justificării modului de dobândire creează indicii

temeinice din care rezultă bănuiala verosimilă că țigările provin din contrabandă,

împrejurările cauzei demonstrând angrenarea inculpatului într-un circuit ilegal

de cumpărare și vânzare a acestora.

Pentru argumentele

prezentate, s-a apreciat de către instanța de apel că fapta inculpatului

prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și întrunește conținutul

constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Totodată, s-a

apreciat de către Curte că și pedeapsa de 2 ani închisoare, cu suspendarea

condiționată a executării, aplicată inculpatului de Tribunal, este corect

proporționalizată, fiind aptă să asigure îndeplinirea funcțiilor și realizarea

scopului prevăzut de art. 52 C. pen.

Instanța de prim

control judiciar a constatat, însă, ca fiind întemeiată critica formulată de

parchet cu privire la omisiunea Tribunalului de a se pronunța asupra măsurilor

asigurătorii.

Astfel, a reținut că,

deși, prin Ordonanța nr. 643/P/2010 din 19 ianuarie 2011 a Parchetului de pe

lângă Tribunalul Sibiu, s-a instituit măsura sechestrului asigurător asupra

autoturismului cu număr de înmatriculare "Y", prima instanță a

încălcat dispozițiile art. 343 alin. (3) C. proc. pen., nepronunțându-se asupra

măsurii asigurătorii, precum și dispozițiile art. 357 alin. (2) lit. c) C.

proc. pen., care prevăd că dispozitivul trebuie să cuprindă și soluția cu

privire la măsurile asigurătorii.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul D.B.A., pentru

nelegalitate și netemeincie.

Astfel, invocând, în

principal, cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 13

C. proc. pen., recurentul a susținut că fapta pentru care a fost condamnat de

instanțele inferioare nu este prevăzută de legea penală, constituind

contravenția reglementată de art. 653 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 707/2006

de aprobare a Regulamentului de punere în aplicare a Codului Vamal, motiv

pentru care a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de

evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

S-a arătat, în

esență, sub acest aspect, că, pentru a fi incidente dispozițiile art. 9 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, era necesar, pe de o parte, ca bunurile

taxabile găsite asupra inculpatului să fi fost ascunse, situație care nu se

regăsește în cauză, având în vedere că țigările erau așezate la vedere în

interiorul autoturismului, iar, pe de altă parte, ca autorul faptei să fi avut

calitatea de comerciant sau persoană autorizată și să fi acționat cu intenție

directă, cerințe care, de asemenea, nu sunt întrunite în persoana inculpatului

recurent, astfel încât, în sarcina sa, nu poate fi reținută decât fapta

contravențională anterior menționată.

Prin prisma aceluiași

caz de casare, inculpatul a criticat hotărârile instanțelor inferioare și sub

aspectul neaplicării în privința sa a dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza a

III-a din Legea nr. 241/2005, susținând că prejudiciul reclamat de partea

civilă nu depășește suma de 50.000 de euro și că a fost recuperat prin

instituirea sechestrului asigurător asupra a două autoturisme, a căror valoare

acoperă paguba pretins a fi fost produsă.

Într-o teză

subsidiară, recurentul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., arătând că Tribunalul și Curtea de apel nu au

lămurit problema cuantumului real al prejudiciului și situația bunurilor

indisponibilizate, motiv pentru care a solicitat casarea hotărârilor pronunțate

în cauză și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.

Având în vedere că

inculpatul a refuzat să dea declarații în fața Tribunalului și a instanței de

apel, Înalta Curte, după ce i-a adus la cunoștință dispozițiile art. 70 alin.

(2) C. proc. pen., în temeiul art. 385

14

alin. (1

1

) C.

proc. pen., a procedat, în ședința publică din data de 4 martie 2013, la

audierea acestuia, declarația fiind consemnată în scris și atașată la fila 74

din dosar.

Examinând hotărârile

atacate în raport cu criticile formulate, circumscrise cazurilor de casare

prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 10, 13 și 15 C. proc. pen.,

Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul D.B.A. ca fiind

nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

prioritate, motivul formal de recurs care, în situația în care s-ar dovedi

întemeiat, ar conduce, potrivit art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., la casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte

arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct.

10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când instanța nu s-a

pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de

sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri

esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze

soluția procesului.

Invocând acest motiv

de recurs, inculpatul a susținut că Tribunalul și Curtea de apel nu au lămurit

problema cuantumului real al prejudiciului și situația bunurilor

indisponibilizate, fără, însă, a face trimitere sau a se referi la anumite

probe administrate sub acest aspect și ignorate de instanțele inferioare ori la

cereri esențiale formulate în aceeași privință și asupra cărora judecătorii nu

s-ar fi pronunțat, deși acestea aveau un caracter esențial, de natură să

garanteze drepturile recurentului și să influențeze soluția procesului.

Ca urmare, față de

acest aspect și având în vedere împrejurarea că instanța de fond și cea de prim

control judiciar s-au pronunțat asupra tuturor faptelor ce au format obiectul

acuzației penale, examinând situația de fapt prin luarea în considerare a

întregului material probator administrat în cauză și răspunzând tuturor

apărărilor formulate de inculpat, Înalta Curte constată că nu este incident

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc.

pen., nefiind identificată nicio omisiune esențială a instanțelor inferioare de

natură să atragă casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la Tribunal, astfel cum sa solicitat, în mod neîntemeiat, de către

recurent.

dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., hotărârile

sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu

este prevăzută de legea penală. Deși inculpatul D.B.A. a circumscris acestui

motiv de recurs atât critica referitoare la greșita transpunere a faptei în

sfera ilicitului penal, susținând că aceasta constituie contravenția prevăzută

de art. 653 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 707/2006 de aprobare a

Regulamentului de punere în aplicare a Codului Vamal, cât și susținerea privind

neaplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr.

241/2005, Înalta Curte va analiza prin prisma cazului de casare invocat doar

prima critică menționată, examinarea incidenței, în speță, a cauzei speciale de

nepedepsire prevăzută de Legea pentru prevenirea și combaterea evaziunii

fiscale urmând a fi realizată prin raportare la prevederile art. 385

9

alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., care se referă la casarea hotărârilor în

situațiile în care există o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

Potrivit art. 9 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea de evaziune

fiscală, ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, în scopul

sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, prin „ascundere", în

sensul legii, înțelegându-se sustragerea de la vedere, punerea la adăpost, a

bunurilor sau surselor impozabile ori taxabile, pentru a nu fi descoperite,

constatate, de către organele fiscale.

În ceea ce privește

contravenția reglementată de art. 653 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 707/2006

de aprobare a Regulamentului de punere în aplicare a Codului Vamal, aceasta

constă în sustragerea de la controlul vamal a oricăror bunuri sau mărfuri care

ar trebui plasate sub un regim vamal, cu condiția, însă, ca fapta să nu fie

săvârșită în astfel de împrejurări încât, potrivit legii penale, să constituie

infracțiune (art. 655).

Constatând că

valoarea în vamă a cantității de țigări descoperită, la data de 03 mai 2010,

asupra inculpatului D.B.A. este mai mică de 20.000 RON și că nu este

îndeplinită condiția repetabilității faptei, prevăzută de alin. (2) lit. b) a

art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal, în cauză, procurorul, prin

Rezoluția nr. 43/D/P/2010 din 08 iulie 2010, a dispus neînceperea urmăririi

penale față de acesta pentru infracțiunea de complicitate la contrabandă,

prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 270 alin. (2) din Legea nr.

86/2006.

De asemenea, prin

Sentința penală recurată, inculpatul a fost achitat, în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunile de

contrabandă și de fraudă fiscală, prevăzute de art. 270 alin. (3) din Legea nr.

86/2006 și art. 2961 alin. (1) lit. 1 din Legea nr. 571/2003, constatându-se

că, la data săvârșirii faptelor, acestea nu erau încriminate de legile speciale

în care sunt prevăzute în prezent, fiind introduse prin O.U.G. nr. 54/2010,

intrată în vigoare la data de 23 iunie 2010, soluția de achitare pronunțată de

Tribunal rămânând definitivă prin neexercitarea, sub acest aspect, a căilor de

atac prevăzute de lege de către Parchet și părțile civile.

Ca urmare, având în

vedere că, pentru infracțiunile anterior menționate, încriminate în Codul vamal

și Codul fiscal -infracțiuni ce reprezintă, de fapt, forme specifice de

evaziune fiscală - nu a fost angajată răspunderea penală a inculpatului,

singura problemă care se ridică este, așa cum a susținut recurentul, aceea de a

stabili dacă fapta ce formează obiectul acuzației penale se încadrează în

dispozițiile legii penale generale în materie de evaziune fiscală, constituind

infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, sau

reprezintă o abatere contravențională, în sensul art. 653 alin. (1) lit. a) din

H.G. nr. 707/2006.

Raportând, însă,

situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, la elementele de

conținut ale celor două norme juridice, Înalta Curte apreciază că fapta

recurentului D.B.A. a fost corect încadrată de instanțele inferioare în sfera

ilicitului penal, fiind prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

241/2005, situație în care, conform art. 655 din H.G. nr. 707/2006, nu poate fi

reținută în sarcina acestuia contravenția reglementată de art. 653 alin. (1)

lit. a) din același act normativ, așa cum a solicitat inculpatul în cuprinsul

motivelor de recurs.

În acest sens, Înalta

Curte reține că, la data de 03 mai 2010, inculpatul a fost descoperit de

lucrătorii din cadrul DJAOV Sibiu transportând în autoturismul cu nr. de

înmatriculare "X", cantitatea de 521 cartușe de țigarete VFR (104.200

țigarete), ce aveau aplicate timbru de Republica Sârbă, fără a putea prezenta

documente care să ateste proveniența bunurilor și plata obligațiilor fiscale.

Astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit cu acest prilej și semnat, fără

obiecțiuni, de către inculpat (fila 8 d.u.p.), cartușele de țigări erau

așezate, în mod ordonat, în portbagajul autoturismului și în spațiul destinat

picioarelor pasagerilor din spate, acestea din urmă fiind acoperite cu un

material textil de culoare neagră, pentru a nu putea fi observate la un

eventual control al organelor abilitate.

Potrivit art. 2 din

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în categoria obligațiilor fiscale se

încadrează taxa pe valoare adăugată și accizele, între produsele supuse

accizării numărându-se și tutunul prelucrat (art. 206

2

).

Totodată, conform

aceluiași act normativ, produsele accizabile sunt supuse accizelor la momentul

importului lor pe teritoriul României (art. 206

5

lit. b), acestea

pot fi eliberate pentru consum numai dacă sunt marcate prin timbre sau

banderole (art. 206

61

alin. (3) și art. 206

63

), accizele

devin exigibile în momentul eliberării pentru consum, înțelegându-se prin

aceasta inclusiv deținerea de produse accizabile în afara unui regim suspensiv

de accize pentru care accizele nu au fost percepute potrivit legii (art. 206

6

și art. 206

7

alin. (1) lit. b), iar, printre persoanele plătitoare

de accize care au devenit exigibile se află și cele care dețin produsele

accizabile sau care sunt implicate în deținerea acestora (art. 206

9

pct. 2 lit. b).

În cauză, așa cum au

reținut și instanțele inferioare, inculpatul D.B.A. a săvârșit infracțiunea de

evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005,

în modalitatea ascunderii bunurilor, cu scopul sustragerii de la plata

obligațiilor fiscale, respectiv plata accizelor și a taxei pe valoare adăugată,

cartușele cu țigări nefiind așezate la vedere în interiorul autoturismului, ci

fiind ascunse, camuflate cu un material textil de culoare neagră, tocmai pentru

a nu putea fi depistate, observate, la un eventual control din partea organelor

statului. Totodată, la oprirea sa, în trafic, de către lucrătorii de poliție și

inspectorii DJAOV Sibiu, inculpatul nu a declarat existența țigărilor în

autoturism, acestea fiind descoperite doar în urma controlului fizic efectuat

de echipa operativă.

Modalitatea ordonată

de aranjare a bunurilor, care relevă minuțiozitate și preocupare din partea

inculpatului pentru a evita descoperirea lor, infirmă susținerea acestuia în

sensul că ar fi găsit țigările pe marginea unui drum și că le-ar fi luat pentru

a le preda lucrătorilor de poliție, o astfel de intenție putând fi

materializată prin simpla apelare telefonică a celui mai apropiat Post de

poliție sau a numărului de urgență 112, cu atât mai mult cu cât cantitatea de

țigări era foarte mare, iar acestea nu erau timbrate, în condițiile legii.

Deși recurentul a

susținut că nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi autor al

infracțiunii de evaziune fiscală reținută în sarcina sa, Înalta Curte arată că

dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 nu prevăd vreo

calitate specială a subiectului activ al infracțiunii, aceasta putând fi

săvârșită de orice persoană fizică sau juridică care răspunde penal. În același

sens, trebuie menționate și dispozițiile art. 206

9

pct. 2 lit. b)

raportat la art. 206

7

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal, care stabilesc că sunt persoane plătitoare de accize care

au devenit exigibile și acelea care dețin produsele accizabile în afara unui

regim suspensiv de accize, pentru care accizele nu au fost percepute potrivit

legii, sau care sunt implicate în deținerea acestora, situație care se

regăsește pe deplin și în cauza de față.

Contrar susținerilor

recurentului, acesta a acționat cu vinovăție, sub forma intenției directe,

cunoscând că bunurile deținute au fost introduse în țară cu încălcarea

dispozițiilor legale, neavând aplicate timbre fiscale românești care să ateste

plata accizelor datorate statului, și urmărind, prin ascunderea lor,

sustragerea, în continuare, de la plata obligațiilor fiscale.

Având în vedere toate

motivele de fapt și de drept expuse în dezvoltările anterioare, Înalta Curte

apreciază ca fiind nefondată critica circumscrisă cazului de casare prevăzut de

art. 385

9

alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., constatând că fapta

comisă de inculpat este prevăzută de legea penală, încadrându-se în

dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, și că nu se

impune achitarea acestuia pentru săvârșirea respectivei infracțiuni, în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., așa

cum a solicitat în cuprinsul motivelor de recurs.

Înalta Curte constată că nu este incident, în speță, nici cazul de casare

reglementat de art. 385

9

alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., nefiind

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea

nr. 241/2005 pentru a fi înlăturată răspunderea penală a inculpatului.

Astfel, instituind o

cauză specială de nepedepsire, dispozițiile legale menționate prevăd că, în

cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală încriminată de Legea nr.

241/2005, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul

termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul

cauzat, care nu depășește 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se

aplică o amendă administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Pentru a opera, așadar,

înlocuirea pedepsei închisorii cu o sancțiune cu caracter administrativ este

necesar, pe de o parte, ca valoarea prejudiciului să nu depășească pragul de

50.000 euro, iar, pe de altă parte, ca acesta să fie acoperit până la primul

termen de judecată în fața primei instanțe, ceea ce presupune repararea

efectivă și integrală a pagubei, prin achitarea obligațiilor fiscale și, după

caz, a accesoriilor, de la plata cărora învinuitul ori inculpatul s-a sustras.

Repararea integrală a

prejudiciului până la primul termen de judecată presupune, contrar susținerilor

recurentului, o atitudine de căință activă din partea autorului, prin virarea

efectivă a sumei de bani reprezentând contravaloarea pagubei cauzate în contul

entității juridice constituită parte civilă în cauză, nefiind suficientă

instituirea măsurii asigurătorii asupra bunurilor făptuitorului, situație în

care, față de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, cauza de impunitate

prevăzută de art. 10 alin. (1) teza a III-a s-ar aplica tuturor participanților

la săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prin care s-a produs un

prejudiciu ce nu depășește 50.000 euro, ajungându-se, astfel, la situația

inacceptabilă, ca norma de încriminare să fie golită de orice conținut și nicio

faptă săvârșită în aceste condiții să nu mai fie sancționată prin aplicarea

unei pedepse penale.

De altfel, tocmai

atitudinea autorului de a repara în mod efectiv prejudiciul cauzat până la

primul termen de judecată constituie unul dintre elementele esențiale, alături

de valoarea mai redusă a pagubei, care modifică fundamental pericolul social al

faptei săvârșite și justifică aplicarea unei sancțiuni cu caracter

administrativ.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului

asupra bunurilor inculpatului, menținută prin decizia instanței de apel, nu

justifică aplicarea în privința sa a dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza a

III-a din Legea nr. 241/2005, cu consecința încetării procesului penal sub

aspectul infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit.

a) din aceeași lege, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin.

(1) lit. i

1

) C. proc. pen.

În consecință,

constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt

incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct.

10, 13 și 15 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art.

385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din

oficiu.

Înalta Curte, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul D.B.A. și, având în vedere că acesta

este cel care se află în culpă procesuală, îl va obliga, în temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul D.B.A. împotriva Deciziei penale nr.

3 din 12 ianuarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 18 martie 2013.

Procesat de GGC - LM