ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1281/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1281/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 23 februarie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta

P.E. a solicitat obligarea pârâtei L.C. să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul situat în București, str. G., sector 1, în suprafață de aproximativ

298 mp, precum și stabilirea liniei de hotar care desparte proprietățile părților.

Prin sentința

nr. 2325 din 23 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă; a admis în parte

cererea; a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul în suprafață de 226 mp, situat în București, str. G., sector 1,

conform schiței anexe la raportul de expertiză tehnică topografică întocmii de expertul

tehnic D.A.; a dispus grănițuirea cu contribuția egală a părților a imobilelor pe

care le dețin în proprietate, conform aliniamentului identificat prin raportul de

expertiză topografică corespunzător din planul de situație anexă la raport și a

obligat reclamanta la plata către stat a sumei de 12.134,40 RON, reprezentând ajutor

public judiciar, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii.

Prin decizia nr.

456A din 13 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de pârâta L.C., ca nefondat.

În ceea ce privește

situația de fapt, instanța de apel a constatat că în planul vechi parcelar „Parcelarea

G. și R.S.”, care a stat la baza expertizei efectuate în cauză, sunt reprezentate,

între altele, trei imobile identificate astfel, de la vest la est: G. și R.S., D.

și U.R., suprafață 321 mp și respectiv L. și M.B.

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat din 22 august 1938 de fostul Tribunal Ilfov, secția

notariat, D.C. și S.D.C. au dobândit de la G.S. și R.S. „o porțiune de teren în

suprafață de 406 mp învecinată la Nord pe o întindere de 16,50 ml cu locul lăsat

de noii vânzători pentru stradă, la Sud pe o întindere de 34,40 ml cu proprietatea

I.G.B., la Est pe o întindere de 34,40 ml cu porțiunea de teren vândută soților

D.R. și U.R. și la Vest pe o întindere de 41 ml cu proprietatea moștenitorilor defunctului

I.G.”.

Potrivit certificatului

de moștenitor suplimentar (la certificatul de moștenitor de calitate din 11

noiembrie 1998 emis de Biroul Notarial Public S.I. din București) din 4 mai 2006

eliberat de notar public Z.M.N., la data de 5 noiembrie 1969 a decedat D.C., rămânând

ca moștenitori de pe urma acestuia C.S. și reclamanta P.E., iar la data de 10

februarie 1981 a decedat și C.S.A., rămânând ca unică succesoare reclamanta P.E.

Potrivit istoricului

de rol fiscal din 12 septembrie 2006 privind imobilul situat în str. G., conform

actului de vânzare-cumpărare menționat anterior numiții G.S. și R.S. au vândut numiților

D.C. și C.S. terenul în suprafață de 406 mp; conform procesuiui-verbal pentru impunerea

clădirilor și terenurilor din data de 29 mai 1957, au figurat numiții D.C. și C.S.;

conform procesului-verbal pentru stabilirea impozitului pe clădiri și terenuri pe

anul 1966/1970, a figurat numitul D.C.; la matricola suburbiei, fără a se menționa

perioada, a figurat numitul D.C.; în prezent la rol figurează P.E.

Prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 7 septembrie 1940 de fostul Tribunal Ilfov,

secția notariat, F.A.C. și A.C. au dobândit de la U.R. și D.R. terenul în suprafață

de 324 mp, situat în București, cartierul H., str. S., având următoarele vecinătăți:

„la nord, pe o lungime de 10 m cu drumul de trecere; la sud cu proprietatea N.B.;

la est, pe o întindere de 30,40 ml cu proprietatea M.B. și T.B. și la vest pe o

lungime de 34,40 ml cu proprietatea D.C. și C.S.”.

Prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 13 iunie 2006 de notar public A.D.R.L., pârâta

L.C. a dobândit de la I.O., C.F., C.A., A.S., S.G., S.S.M., C.V., S.D., C.T., C.J.S.,

S.G.A., G.M., S.V. și S.M. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață

de 324 mp situat în București, str. G., sectorul 1. În cuprinsul contractului s-a

menționat că vânzătorii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului care

face obiectul contractului astfel: în baza sentinței civile nr. 3818 din 24

februarie 2000 pronunțată la Judecătoria sectorului 1 București în Dosar nr. 20912/1999,

sentință irevocabilă prin constatarea nulității recursului prin decizia civilă

nr. 539 din 27 februarie 2001 a Curții de Apel București, instanța admite acțiunea

reclamantului C.T. împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București,

admite în parte cererile de intervenție formulate de C.V., C.A., C.F., A.S., S.S.M.,

S.S., S.V., S.G.A., S.D., C.J.S., I.O., G.M., S.G., S.M., a constatat că reclamantul

C.T. și intervenlenții sunt succesori ai defuncților A.C. și F.A.C. și a constatat

că masa succesorală este formată din teren în suprafață de 324 mp, situat în București,

str. G., sectorul 1, cu următoarele vecinătăți; la N-strada G., la S-proprietatea

familiei P.V. și Consiliul General al Municipiului București, V-Consiliul General

al Municipiului București, E-proprietatea familiei T.T.

Prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 16 septembrie 1991 de fostul Notariat de Stat

al sectorului 1 București, M.F., căsătorit a dobândit de la C.T.A. imobilul situat

în București, str. G., sector 1, compus din teren în suprafață de 330 mp și construcție;

în cuprinsul contractului s-a menționat că vânzătoarea nu deține act autentic pentru

imobil și că rolul fiscal este pe numele său.

Prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 23 septembrie 2004 de notar public D.C.T.,

pârâta L.C. a dobândit de la P.F. imobilul în discuție; în contract s-a arătat că

vânzătorul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, necăsătorit fiind,

prin cumpărare de la N.G. și N.V., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din X1 decembrie 2002 de notarul public V.B. Din acest act rezultă că, la rândul

lor, soții N.G. și N.V. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului astfel:

cota parte indiviză de

7

/

8

prin cumpărare în timpul căsătoriei

de la M.F., P.C. și M.V., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 13 iunie 1997 de notar public M.R., iar cota parte de

1

/

8

a fost dobândită de N.G. prin moștenire de la mama sa, M.P., în baza certificatului

de moștenitor din 13 iunie 1997 eliberat de notar public M.R. La rândul lor, aceștia

au dobândit cota indiviză de

7

/

8

astfel; M.F. a dobândit cota

parte indiviză de

4

/

8

prin cumpărare în timpul căsătoriei,

cu M.P., cu contribuția egală și comună a soților, conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 1991 de fostul Notariat de Stat al sectorului 1 București, iar

cota parte indiviză de

1

/

8

prin moștenire de Ia soția sa,

M.P., în baza certificatului de moștenitor din 13 iunie 1997 eliberat de notar public

M.R. P.C. și M.V. au dobândit fiecare cota parte indiviză de

1

/

8

în baza certificatului de moștenitor sus menționat.

Conform expertizei

specialitatea topografie efectuate în cauză, suprafață de 324 mp din documentația

cadastrală privind imobilul situat în București, Intrarea G., sector 1 este identică

cu cea din act, însă a fost poziționată pe un amplasament incorect. Astfel, potrivit

actelor din 1938, 1940 și Parcelării S. suprapuse în planul cadastral anterior anului

1955, terenurile în litigiu formau un aliniament continuu pe latura Nord-intrarea

G. (fosta str. G.), iar documentația cadastrală aferentă imobilului din Intrarea

G. nu a luat în considerație reconstituirea terenului (fosta proprietate B.), conform

căreia o parte din teren este ocupat de str. N., inexistentă în vechiul plan parcelar.

De asemenea, s-a constat că există o suprapunere între imobilul din str. Intrarea

G. nr. X1 și cel din str. Intrarea G. nr. X2, astfel cum au fost identificate prin

documentațiile cadastrale, pe o suprafață de 243 mp.

În speță, se impune

stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește în

patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului

de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce-ți aparține.

Pe baza situației

de fapt reținute anterior, curtea de apel a constatat că asupra terenului în suprafață

de 243 mp, din raportul de expertiză întocmit de expertul D.A., ambele părți dețin

titluri de proprietate.

Astfel, pentru

reclamantă, actul juridic cu această valoare este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 22 august 1938 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, D.C.

și S.D.C., prin care autorii săi au dobândit imobilul cu adresa actuală București,

str. Intrarea G. nr. X1, sector 1.

Cât privește titlul

de proprietate deținut de pârâtă, acesta este contractul de vânzare-cumpârare autentificat

din 13 iunie 2006 de notar public A.D.R.L.

Prin urmare, trebuie

aplicată regula consacrată în materia revendicării imobiliare pentru ipoteza în

care titlurile emana de la autori diferiți (D.C. și S.D.C., pe de o parte și F.A.C.

și A.C., pe de altă parte).

Așadar, se impune

compararea între ele a dreptului autorilor reclamantei (dobândit prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 22 august 1938 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat) cu dreptul

umorilor de la care provine titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare autentificat

din 7 septembrie 1940 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat).

Or, între suprafețele

de teren care fac obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare, situate alăturat,

nu a existat o suprapunere, iar terenul în litigiu, conform celor expuse anterior,

este inclus în traiectoria liniei închise care separă în spațiu imobilul dobândit

de autorii reclamantei.

Suprapunerea a

apărut numai odată cu întocmirea documentației cadastrale pentru imobilul cu adresa

str. Intrarea G. nr. X2, care a înglobat și suprafața de teren în litigiu, deși

ea nu era inclusă în terenul deținut de vânzătorii F.A.C. și A.C., ceea ce înseamnă

ca de fapt dreptul de proprietate asupra terenului care formează obiectul revendicării

nu a intrat niciodată în patrimoniul pârâtei, pentru că nici autorii săi nu au fost

niciun moment titularii acestui drept.

Este de reținut

și faptul că astfel s-a făcut dovada contrară în raport de prezumția instituită

de art. 30 din Legea nr. 7/1996, astfel încât caracterul de drept înscris în cartea

funciară al dreptului de proprietate dobândit de către pârâtă nu prezintă relevanță.

Este de menționat

și faptul că sentința civilă nr. 3818 din 24 februarie 2000 pronunțată Ia Judecătoria

sectorului 1 București în Dosar nr. 20912/1999, prin care s-a constatat o anumită

poziționare a terenului dobândit de autorii pârâtei pe cale de moștenire nu este

opozabilă reclamantei, care nu a fost parte în acel proces, iar constatarea acestei

inopozabilități nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului, așa cum rezultă din hotărârea C.E.D.O. pronunțată

la 8 iulie 2008 în cauza Creții și alții împotriva României.

Fiind astfel stabilită

cauza acestei neconcordanțe constând în existența suprapunerii titlurilor de proprietate

nu mai este necesară repetarea procedeului prin compararea titlurilor și mai vechi

de proprietate. De aceea, nu prezintă relevanță faptul că atât D.C. și S.D.C., cât

și F.A.C. și A.C. au dobândit terenurile de la soții S. Mai mult decât atât, obiectele

celor două contracte de vânzare-cumpărare sunt diferite, în timp ce regula aplicabilă

atunci când ambele titluri provin de la aceiași autor are în vedere situația în

care este vorba despre același teren.

Instanța de apel

a reținut și că principiul publicității materiale nu se aplică înscrierilor materiale

care cuprind simpie indicații de fapt, cum sunt, de exemplu, cele referitoare Ia

descrierea imobilelor: suprafața terenului, configurația liniei de hotar care separă

parcelele învecinate, destinația, categoria de folosință (felul de cultură), datele

tehnice ale construcției, valoarea de construcție, valoarea impozabilă și altele

asemenea.

Prezumțiile instituite

de art. 30 din Legea nr. 7/1996 se referă la existența sau, după caz, inexistența

unor drepturi reale având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară.

Sub aspectul forței

probante, prezumțiile instituite de art. 30 sunt relative (iuris tantum), iar nu

absolute (iuris et de iure), putând fi combătute prin proba contrară, ce poate fi

făcută de orice persoană interesată să le răstoarne și să restabilească, pe cale

de consecință, situația juridică reală a cuprinsului cărții funciare.

Practic, din punct

de vedere probator, aceste prezumții dispensează pe cei care te invocă (de ex. proprietarul

tabular care intentează o acțiune în revendicare sau negatorie) de sarcina de a

dovedi că operațiunea formală a înscrierii (și deci statutul juridic înscris în

cartea funciară) este exactă. Prin urmare, el nu are să facă nicio alegațiune (susținere)

ori probă în ce privește faptul juridic (spre pildă, contractul de vânzare-cumpărare)

prin care a dobândit imobilul.

Invers, acela

care înțelege să înlăture prezumția și consecințele ce decurg din ea este ținut

să dezvăluie complet starea de fapt, adică tot ceea ce este necesar pentru a putea

ajunge la concluzia contrară aceleia ce rezultă din prezumție, respectiv la faptul

că cel înscris în cartea funciară nu este titularul dreptului litigios (este doar

un proprietar sau titular aparent).

Prezumțiile operează

în favoarea sau contra titularului înscris, indiferente dacă acesta a fost ori nu

de bună credință, cu titlu oneros ori gratuit și fără a distinge după cum înscrierea

s-a făcut în temeiul unui act juridic valabil, nul sau chiar inexistent.

Pe de altă parte,

potrivit art. 31 din Legea nr. 7/1996, cel care a dobândit un drept de proprietate,

o servitute sau o ipotecă, întemeindu-se pe exactitatea cuprinsului cărții funciare,

devine proprietar, beneficiar al servituții sau titular al ipotecii, chiar dacă

persoana înscrisă ca proprietar și de la care a dobândit dreptul (adică autorul

său nemijlocit) nu era în realitate proprietar.

În alți termeni,

față de terții subdobânditori de bună credință și cu titlu oneros, înscrierile de

carte funciară sunt „prezumate” exacte și complete în mod absolut, iar nu relativ,

deoarece terții subachizitori sunt puși la adăpost de orice cauze de evicțiune derivând

din titlurile de dobândire anterioare achizițiunii dreptului lor, dacă sunt întrunite

cerințele prevăzute de art. 31.

Respectarea drepturilor

reale dobândite de terții de bună credință este trăsătura cea mai caracteristică

a instituției cărților funciare. Această caracteristică se degajă cu multă claritate

din întreaga economie a Legii nr. 7/1996, însă ea rezultă cu prisosință din

art. 31 care consacră principiul publicității materiale: „Cuprinsul cărții funciare,

în afara îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră exact numai în folosul

acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu

bună-credință un drept real înscris în cartea funciară”,

Cu toate acestea,

potrivit unei soluții admise de o jurisprudență constantă, precum și de literatura

de specialitate, în regim de carte funciară se garantează existența dreptului, iar

nu întinderea lui, hotarul despărțitor dintre parcele fiind determinat de configurația

liniei ce separă parcelele învecinate.

Totodată, curtea

de apel a reținut că din actele dosarului, inclusiv rolul fiscal nu rezultă împrejurarea

că imobilul proprietatea reclamantei ar fi fost preluat, în drept sau cel puțin

în fapt, de stat, în perioada comunistă, situație în care s-a reținut continuitatea

dreptului de proprietate în patrimoniul acesteia.

Sub un alt aspect,

instanța de apel a mai avut în vedere că răspunsul la întrebarea dacă terenurile

de la nr. X2 din str. G. formează sau nu un singur lot este lipsit de relevanță;

ceea ce contează este rezultatul comparării titlurilor de proprietate.

Expertul a analizat

și amplasamentul imobilului de la nr. X2 pentru a identifica la fața locului terenurile

din schița de care s-a folosit, fiindu-i utile și reperele date de vecinătățile

acestuia și la fel ar fi procedat și dacă ar fi fost vorba de o terță persoană,

cu deosebirea că terțul neatras în proces nu ar fi putut fi obligat să lasă reclamantei

în deplină proprietate și liniștită posesie vreo suprafață de teren.

În fine, admiterea

acțiunii în revendicare pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză, deși

implică și constatarea faptului că în privința suprafeței de teren în litigiu nu

a operat un transfer de proprietate de la vânzători către apelanta-pârâtă, nu produce

consecințe asupra drepturilor și obligațiilor părților născute din contractul de

vânzare-cumparare autentificat din 13 iunie 2006 de notar public A.D.R.L., nemodificându-i

astfel conținutul.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta L.C., solicitând casarea hotărârii, iar pe fond,

respingerea acțiunii promovate de către reclamanta-intimata, ca neîntemeiată.

Pârâta a invocat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și a arătat că hotărârea

pronunțată de către instanța de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât

instanța de apel nu a comunicat întâmpinarea depusă de către intimata-reclamantă,

care cuprindea apărări ce nu au fost puse în discuția părților.

Din perspectiva

dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană

pentru Drepturilor Omului, în materie de cereri scrise, pentru asigurarea unui tratament

egal între părți, toate cererile trebuie comunicate părților din litigiu pentru

ca acestea să-și poată exercita în mod efectiv dreptul la apărare în legătura cu

aspectele relevate în cuprinsul acestora.

Instanța de apel

trebuia să procedeze la amânarea cauzei pentru ca pârâta să ia cunoștință de întâmpinarea

comunicată în ședință. Acesteia i s-a produs o vătămare, deoarece nu mai poate aduce

susțineri direct în această cale de atac, recursul raportate la apărările exprimate

prin întâmpinare.

În ceea ce privește

al doilea motiv de recurs, pârâta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., apreciind că hotărârea pronunțată de către instanța de apel cuprinde motive

contradictorii, având în vedere că, pe de o parte, arată că trebuie comparate titlurile

până la autorul comun al părților,  G.S. și R.S., iar pe de altă parte, nu se procedează

în acest mod.

În speță, suntem

în prezența unei acțiuni în revendicare în care ambele părți au titluri și ambele

titluri, pe linia lor istorică în această probatio diabolica, provin de la același

autor (fam. G.S. și R.S.).

Față de această

situație de fapt și de drept, dacă ambele titluri provin de la același autor, urmează

a se distinge după cum părțile au îndeplinit sau nu formalitățile de publicitate

imobiliară, iar dacă s-a efectuat înscrierea, va avea câștig de cauză partea care

a înscris mai întâi, potrivit principiului qui prior tempore, potiur iure.

Or, pârâta-recurentă

a îndeplinit formalitățile cerute de lege privind publicitatea imobiliară, ceea

ce nu este cazul reclamantei-intimate, care nu și-a intabulat dreptul de proprietate.

În măsura în care

niciuna din părți nu și-ar fi intabulat dreptul de proprietate, ar fi avut preferință

titlul cu dată mai veche, dar având în vedere că autorii ambelor părți au dobândit

la origine de la același autor (fam. S.) rezultă că titlul autorilor pârâtei-recurente

(fam. R.) era mai vechi (1937) față de cel al autorilor reclamantei-intimate (1938).

Rezultă deci că

și după acest criteriu pârâta-recurentă deține un titlu mai bine caracterizat decât

cel al reclamantei-intimate, deoarece actele comparate trebuie să meargă până la

primul proprietar și nu așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel, să se

rezume la a compara titlul de proprietate al pârâtei-recurente cu cel al autorilor

acesteia din 1938.

Totodată, recurenta

a arătat faptul că instanța de apel a stabilit că acțiunea în revendicare constituie

un mijloc de apărare al dreptului de proprietate pentru proprietarul care a pierdut

posesia unui bun individual determinat.

În cauză nu se

contestă faptul că cea care deține imobilul situat în str. G. nr. X1 este proprietar,

dar aceasta nu a pierdut posesia, deoarece nu a fost niciodată posesoare, nu a făcut

dovada că ar fi avut vreodată posesia acestui teren care să o fi pierdut cândva

și o solicită înapoi, întrucât bunul trebuie să fie individual determinat, iar atâta

timp cât nu a avut niciodată posesia nu are cum să redobândească posesia.

Bunul respectiv

nu a fost niciodată individual determinat, deoarece determinarea unui imobil se

face prin trasarea iui și măsurătorile cadastrale, prin care se individualizează

un lot de teren.

Referitor la cel

de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., pârâta-recurentă a susținut că hotărârea pronunțată de către instanța de apel

a fost dată prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecații.

În susținerea

criticii s-a făcut referire la istoricul titlurilor deținute de părți.

Instanța de apel

a apreciat în mod greșit ca admiterea acțiunii în revendicare pe baza raportului

de expertiză efectuat în cauză nu produce consecințe asupra drepturilor și obligațiilor

părților născute din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 iunie 2006

de notar public A.D.R.L., nemodificându-i astfel conținutul.

În baza acestui

raport de expertiză se produce, de fapt, o expropriere faptică, deoarece proprietarului

terenului din Intrarea G. nr. X2 i se mută suprafața de teren pe care în moment

o are în posesie, pe stradă și drumul public și faptic este expropriată fără să

aibă la bază un act normativ de expropriere.

Instanțele fondului

nu au ținut cont de faptul că, prin hotărârea dată, închid strada, deoarece o mută

pe recurentă pe spațiul public.

Având în vedere

cele mai sus enunțate, recurenta a solicitat instanței să constate că, în soluționarea

apelului, instanța în mod incorect a apreciat înscrisurile în probatoriu deduse

de către pârâta-recurentă, cât și de către reclamanta-intimată, pronunțând o hotărâre

care nu vizează o modalitate de soluționare a unei cereri ce are ca obiect acțiunea

în revendicare.

În ceea ce privește

al patrulea motiv de recurs, pârâta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., apreciind că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată

prin aplicarea greșită a legii.

Deși instanța

a reținut că se impune o comparare a titlurilor părților, precum și stabilirea apartenenței

dreptului de proprietate, acest drept regăsindu-se în patrimoniul ultimei persoane

care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia

nimeni nu poate transmite mai mult decât îi aparține, aceeași instanță înțelege

să înlăture conținutul actelor autentice și să ia în considerare expertiza topografică

efectuată în cauză, expertiză care în opinia instanței combate planurile cadastrale

existente.

Or, concluziile

raportului de expertiză efectuat în cauză (mai mult prin presupunerile expertului

ca, conflictele au fost create de sistematizarea străzii N., dar fără să aibă documente

probatorii, acest aspect fiind preluat de instanță fără să solicite clarificare

lui), nu pot modifica conținutul unui înscris autentic translativ de proprietate,

respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 13 iunie 2006, prin care pârâta-recurentă

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafața de 324 mp situat

în str. G. nr. X2, sector 1.

În zonă, conflictele

au fost create de sistematizarea străzii N., iar de această sistematizare singura

afectată nu putea fi decât reclamanta-intimată, care avea proprietatea la limita

străzii și nu ceilalți proprietari, care dețineau corpuri de proprietate compacte,

neafectate de stradă.

Instanța de apel

în mod eronat a reținut că suprapunerea terenurilor a apărut odată cu întocmirea

documentației cadastrale pentru imobilul din str. G. nr. X2, care a înglobat și

suprafața de teren în litigiu, făcându-se astfel dovada contrară în raport de prezumția

instituită de art. 30 din Legea nr. 7/1996, apreciind că dreptul de proprietate

înscris în cartea funciară de către pârâta-reclamantă nu prezintă relevanță.

Or, ca să se suprapună

trebuie să existe, iar atâta timp cât nu a fost individual determinat, terenul situat

în str. G. nr. X1 nu a existat ca parcelă, deci nici nu putea să existe o suprapunere.

De asemenea, aceeași

instanță a apreciat că în raport de sentința civilă nr. 3818/2000 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1, prin care s-a constatat o anumită poziționare a terenului

dobândit de autorii pârâtei-recurente pe cale de moștenire nu este opozabilă reclamantei-intimate,

care nu a fost parte în acel proces.

Recurenta-pârâtă

a susținut aceste aplicări greșite ale legii, solicitând să se aibă în vedere faptul

că, în conformitate cu art. 25, art. 30 și art. 31 din Legea cadastrului și a publicității

imobiliare nr. 7/1996, înscrierea în cartea funciară a devenit opozabilă reclamatei-intimate,

iar prevederile art. 30 și urm. din Legea nr. 7/1996 sunt aplicabile speței de față.

De asemenea, pârâta

a invocat faptul că instanța de apel nu a reținut și nici nu s-a pronunțat în ceea

ce privește buna-credință a pârâtei-recurente, care a cumpărat imobilul în baza

actelor de proprietate și cadastrale întocmite la acea dată, perfect valabile și

legale, ulterior întabulându-și la rândul său dreptul de proprietate, fără dificultăți,

de unde se deduce buna-credință a dobânditoarei-recurente, care este lipsită de

orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acesteia.

Mai mult, la momentul

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către pârâta-recurentă, din extrasele

de carte funciară obținute pentru vânzare nu rezultă existența niciunui litigiu

sau notarea vreunui pretins drept de proprietate, astfel încât buna sa credință

nu are cum să fie contestată.

În măsura în care

reclamanta-intimată dorea să își protejeze pretinsul drept de proprietate, avea

la îndemână posibilitatea de a nota diversele litigii pe care Ie-a purtat în cartea

funciară și nu să vină după atâta timp și să promoveze o acțiune în revendicare.

În conformitate

eu prevederile art. 1899 alin. (2) C. civ., care stipulează faptul că „buna credință

se presupune întotdeauna”, iar sarcina probei incumbă celui ce afirmă existența

relei-credințe, reclamanta-intimată, deși avea sarcina dovedirii pretențiilor, conform

prevederilor art. 1169 C. civ., nu a dovedit existența vreunui caz de nulitate absolută

a contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâtei-recurente.

Pe parcursul soluționații

recursului, între pârâta L.C. și numita L.V.M. a intervenit încheierea contractului

de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București, str. G. nr. X2, sector

1, autentificat din 30 aprilie 2013 de notarul public G.L.A., în baza acestui act

Înalta Curte dispunând prin încheierea de ședință din 10 decembrie 2013, introducerea

în cauză în calitate de pârâtă, a cumpărătoarei L.V.M.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat, deoarece din încheierea

de dezbateri din data de 15 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București

rezultă faptul că instanța a constatat că întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă

P.E. a fost depusă Ia dosar tardiv, la data de 13 noiembrie 2012, cu nerespectarea

termenului legal motiv pentru care a fost calificată drept note scrise, pentru care

dispozițiile procedurale nu prevăd comunicarea.

În plus, din analizarea

conținutului notelor scrise reiese că reclamanta nu a invocat excepții și nici apărări

noi pe fondul cauzei, așa încât dreptul la apărare al pârâtei-apelante nu a fost

încălcat.

De asemenea, Ia

solicitarea apărătorului pârâtei de a depune concluzii scrise, instanța de apel

a dispus amânarea pronunțării cauzei, succesiv, până la data de 13 decembrie 2012,

termen înlăuntrul căruia, la data de 21 noiembrie 2012, apelanta a depus la dosar

concluzii scrise.

Nici motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este aplicabil în speță.

Critica pune în

discuție, de fapt, aspecte ce țin de legalitatea hotărârii în cercetarea titlurilor

părților și soluționarea unei acțiuni în revendicare, din perspectiva motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a se avea în vedere

cele arătate în cele ce urmează în analiza motivului de recurs aferent.

Criticile formulate

de pârâtă în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

sunt, de asemenea, nefondate.

Din perspectiva

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel

nu a făcut o interpretare greșită a titlurilor pe care le dețin părțile, inclusiv

în ceea ce privește istoricul lor.

Acestea au fost

redate, cu clauzele pe care le conțin, coroborate cu verificarea făcută prin raportul

de expertiză, concluzionându-se că nu există nicio suprapunere asupra suprafeței

de teren în litigiu, din perspectiva acestora.

Raportul de expertiză

efectuat în cauză nu are natura unui act juridic dedus judecății, pentru a fi analizat

în contextul motivului de recurs indicat. Influența acestuia asupra dreptului pârâtei-recurente,

astfel cum a fost reclamantă prin recurs, nu poate fi confirmată nici în aplicarea

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta având valoarea unei probe științifice

care, procedural și în măsura în care este confirmat de instanță, poate fundamenta

soluția pronunțată într-o cauză dedusă judecății.

Ultimul aspect

invocat în cadrul criticii nu poate fi primit, întrucât acesta nu se circumscrie

motivului de recurs invocat și nici celorlalte dispoziții ale art. 304 C. proc.

civ.

Referitor la criticile

ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

se constată că instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare cu care a fost

învestită, cu respectarea prevederilor art. 480 și urm. C. civ., atât timp cât părțile

reclamă un titlu asupra suprafeței de teren în litigiu.

Astfel, cu referire

la istoricul lor, curtea de apel a analizat și a comparat titlurile de proprietate

exhibate de părțile în proces, reținând în acest context dreptul de proprietate

al autorilor reclamantei (dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat

din 22 august 1938 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat) și dreptul de proprietate

al autorilor de la care provine titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 7 septembrie 1940 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat).

Urmare coroborării

probatoriului de Ia dosar, curtea de apel a constatat că între suprafețele de teren

care fac obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare, situate alăturat, nu

a existat o suprapunere și că aceasta a apărut numai odată cu întocmirea documentației

cadastrale pentru imobilul cu adresa str. Intrarea G. nr. X2, care a înglobat și

suprafața de teren în litigiu, deși ea nu era inclusă în terenul deținut de vânzătorii

F.A.C. și A.C., ceea ce înseamnă că de fapt dreptul de proprietate asupra terenului

care formează obiectul revendicării nu a intrat niciodată în patrimoniul pârâtei,

pentru că nici autorii săi nu au fost niciun moment titularii acestui drept.

La situația de

fapt reținută (ce nu poate fi reapreciată de instanța de recurs, din perspectiva

art. 304 C. proc. civ.) și care nu poate fi infirmată de înscrisurile depuse în

dosarul de recurs, în mod corect instanța de apel a reținut în legătură cu dreptul

de proprietate asupra terenului în litigiu că părțile nu pot să dețină în proprietate

mai mult decât autorii lor și li s-a transmis de la aceștia.

O analiză a titlurilor

părților, până la autorul comun, în sensul subliniat prin cererea de recurs se impunea

în cazul în care părțile ar fi deținut titluri de proprietate asupra aceleiași suprafețe

de teren. Or, după cum s-a mai arătat, instanța de apel a constatat că între suprafețele

de teren care fac obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare deținute de

autorii părților, situate alăturat, nu a existat o suprapunere.

Instanța a constatat

și făptul că s-a făcut dovada contrară în raport de prezumția instituită de

art. 30 din Legea nr. 7/1996, reținând că reclamanta-intimată a înlăturat prezumția

și consecințele ce decurg din ea, cu motivarea că în urma analizării probatoriului

administrat s-a ajuns la concluzia contrară, în sensul că pârâta, deși înscrisă

ca proprietar al imobilului în cartea funciară, nu este titulara dreptului litigios.

Critica referitoare

la buna-credință de care se prevalează pârâta-recurentă la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare nu se impune a fi analizată față de cele arătate mai sus, relativ

la considerentele care susțin soluția pronunțată în cauză.

Având în vedere

toate considerentele reținute, cu aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurentele-pârâte L.C. și L.V.M. vor fi obligate

către intimata-reclamantă P.E. la plata sumei de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței aflate la dosarul

de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtele L.C. și L.V.M. împotriva deciziei nr. 456A din data

de 13 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentele-pârâte

la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă P.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 mai 2014.