ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1281/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta P.E. a solicitat obligarea pârâtei L.C. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat în București, str. G., sector 1, în suprafață de aproximativ 298 mp, precum și stabilirea liniei de hotar care desparte proprietățile părților.

Prin sentința nr. 2325 din 23 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă; a admis în parte cererea; a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 226 mp, situat în București, str. G., sector 1, conform schiței anexe la raportul de expertiză tehnică topografică întocmii de expertul tehnic D.A.; a dispus grănițuirea cu contribuția egală a părților a imobilelor pe care le dețin în proprietate, conform aliniamentului identificat prin raportul de expertiză topografică corespunzător din planul de situație anexă la raport și a obligat reclamanta la plata către stat a sumei de 12.134,40 RON, reprezentând ajutor public judiciar, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii.

Prin decizia nr. 456A din 13 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de pârâta L.C., ca nefondat. În ceea ce privește situația de fapt, instanța de apel a constatat că în planul vechi parcelar „Parcelarea G. și R.S.”, care a stat la baza expertizei efectuate în cauză, sunt reprezentate, între altele, trei imobile identificate astfel, de la vest la est: G. și R.S., D. și U.R., suprafață 321 mp și respectiv L. și M.B. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 august 1938 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, D.C. și S.D.C. au dobândit de la G.S. și R.S. „o porțiune de teren în suprafață de 406 mp învecinată la Nord pe o întindere de 16,50 ml cu locul lăsat de noii vânzători pentru stradă, la Sud pe o întindere de 34,40 ml cu proprietatea I.G.B., la Est pe o întindere de 34,40 ml cu porțiunea de teren vândută soților D.R.

și U.R. și la Vest pe o întindere de 41 ml cu proprietatea moștenitorilor defunctului I.G.”. Potrivit certificatului de moștenitor suplimentar (la certificatul de moștenitor de calitate din 11 noiembrie 1998 emis de Biroul Notarial Public S.I. din București) din 4 mai 2006 eliberat de notar public Z.M.N., la data de 5 noiembrie 1969 a decedat D.C., rămânând ca moștenitori de pe urma acestuia C.S. și reclamanta P.E., iar la data de 10 februarie 1981 a decedat și C.S.A., rămânând ca unică succesoare reclamanta P.E. Potrivit istoricului de rol fiscal din 12 septembrie 2006 privind imobilul situat în str. G., conform actului de vânzare-cumpărare menționat anterior numiții G.S. și R.S. au vândut numiților D.C.

și C.S. terenul în suprafață de 406 mp; conform procesuiui-verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor din data de 29 mai 1957, au figurat numiții D.C. și C.S.; conform procesului-verbal pentru stabilirea impozitului pe clădiri și terenuri pe anul 1966/1970, a figurat numitul D.C.; la matricola suburbiei, fără a se menționa perioada, a figurat numitul D.C.; în prezent la rol figurează P.E. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 septembrie 1940 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, F.A.C. și A.C. au dobândit de la U.R. și D.R. terenul în suprafață de 324 mp, situat în București, cartierul H., str. S., având următoarele vecinătăți: „la nord, pe o lungime de 10 m cu drumul de trecere; la sud cu proprietatea N.B.; la est, pe o întindere de 30,40 ml cu proprietatea M.B.

și T.B. și la vest pe o lungime de 34,40 ml cu proprietatea D.C. și C.S.”. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 iunie 2006 de notar public A.D.R.L., pârâta L.C. a dobândit de la I.O., C.F., C.A., A.S., S.G., S.S.M., C.V., S.D., C.T., C.J.S., S.G.A., G.M., S.V. și S.M. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 324 mp situat în București, str. G., sectorul 1. În cuprinsul contractului s-a menționat că vânzătorii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului care face obiectul contractului astfel: în baza sentinței civile nr. 3818 din 24 februarie 2000 pronunțată la Judecătoria sectorului 1 București în Dosar nr. 20912/1999, sentință irevocabilă prin constatarea nulității recursului prin decizia civilă nr. 539 din 27 februarie 2001 a Curții de Apel București, instanța admite acțiunea reclamantului C.T.

împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București, admite în parte cererile de intervenție formulate de C.V., C.A., C.F., A.S., S.S.M., S.S., S.V., S.G.A., S.D., C.J.S., I.O., G.M., S.G., S.M., a constatat că reclamantul C.T. și intervenlenții sunt succesori ai defuncților A.C. și F.A.C. și a constatat că masa succesorală este formată din teren în suprafață de 324 mp, situat în București, str. G., sectorul 1, cu următoarele vecinătăți; la N-strada G., la S-proprietatea familiei P.V. și Consiliul General al Municipiului București, V-Consiliul General al Municipiului București, E-proprietatea familiei T.T. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 septembrie 1991 de fostul Notariat de Stat al sectorului 1 București, M.F., căsătorit a dobândit de la C.T.A.

imobilul situat în București, str. G., sector 1, compus din teren în suprafață de 330 mp și construcție; în cuprinsul contractului s-a menționat că vânzătoarea nu deține act autentic pentru imobil și că rolul fiscal este pe numele său. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 23 septembrie 2004 de notar public D.C.T., pârâta L.C. a dobândit de la P.F. imobilul în discuție; în contract s-a arătat că vânzătorul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, necăsătorit fiind, prin cumpărare de la N.G. și N.V., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din X1 decembrie 2002 de notarul public V.B. Din acest act rezultă că, la rândul lor, soții N.G. și N.V. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului astfel: cota parte indiviză de 7 / 8 prin cumpărare în timpul căsătoriei de la M.F., P.C.

și M.V., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 iunie 1997 de notar public M.R., iar cota parte de 1 / 8 a fost dobândită de N.G. prin moștenire de la mama sa, M.P., în baza certificatului de moștenitor din 13 iunie 1997 eliberat de notar public M.R. La rândul lor, aceștia au dobândit cota indiviză de 7 / 8 astfel; M.F. a dobândit cota parte indiviză de 4 / 8 prin cumpărare în timpul căsătoriei, cu M.P., cu contribuția egală și comună a soților, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1991 de fostul Notariat de Stat al sectorului 1 București, iar cota parte indiviză de 1 / 8 prin moștenire de Ia soția sa, M.P., în baza certificatului de moștenitor din 13 iunie 1997 eliberat de notar public M.R.

P.C. și M.V. au dobândit fiecare cota parte indiviză de 1 / 8 în baza certificatului de moștenitor sus menționat. Conform expertizei specialitatea topografie efectuate în cauză, suprafață de 324 mp din documentația cadastrală privind imobilul situat în București, Intrarea G., sector 1 este identică cu cea din act, însă a fost poziționată pe un amplasament incorect. Astfel, potrivit actelor din 1938, 1940 și Parcelării S. suprapuse în planul cadastral anterior anului 1955, terenurile în litigiu formau un aliniament continuu pe latura Nord-intrarea G. (fosta str. G.), iar documentația cadastrală aferentă imobilului din Intrarea G. nu a luat în considerație reconstituirea terenului (fosta proprietate B.), conform căreia o parte din teren este ocupat de str. N., inexistentă în vechiul plan parcelar.

De asemenea, s-a constat că există o suprapunere între imobilul din str. Intrarea G. nr. X1 și cel din str. Intrarea G. nr. X2, astfel cum au fost identificate prin documentațiile cadastrale, pe o suprafață de 243 mp. În speță, se impune stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce-ți aparține. Pe baza situației de fapt reținute anterior, curtea de apel a constatat că asupra terenului în suprafață de 243 mp, din raportul de expertiză întocmit de expertul D.A., ambele părți dețin titluri de proprietate.

Astfel, pentru reclamantă, actul juridic cu această valoare este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 august 1938 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, D.C. și S.D.C., prin care autorii săi au dobândit imobilul cu adresa actuală București, str. Intrarea G. nr. X1, sector 1. Cât privește titlul de proprietate deținut de pârâtă, acesta este contractul de vânzare-cumpârare autentificat din 13 iunie 2006 de notar public A.D.R.L. Prin urmare, trebuie aplicată regula consacrată în materia revendicării imobiliare pentru ipoteza în care titlurile emana de la autori diferiți (D.C. și S.D.C., pe de o parte și F.A.C. și A.C., pe de altă parte).

Așadar, se impune compararea între ele a dreptului autorilor reclamantei (dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 august 1938 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat) cu dreptul umorilor de la care provine titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 septembrie 1940 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat). Or, între suprafețele de teren care fac obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare, situate alăturat, nu a existat o suprapunere, iar terenul în litigiu, conform celor expuse anterior, este inclus în traiectoria liniei închise care separă în spațiu imobilul dobândit de autorii reclamantei. Suprapunerea a apărut numai odată cu întocmirea documentației cadastrale pentru imobilul cu adresa str. Intrarea G. nr. X2, care a înglobat și suprafața de teren în litigiu, deși ea nu era inclusă în terenul deținut de vânzătorii F.A.C.

și A.C., ceea ce înseamnă ca de fapt dreptul de proprietate asupra terenului care formează obiectul revendicării nu a intrat niciodată în patrimoniul pârâtei, pentru că nici autorii săi nu au fost niciun moment titularii acestui drept. Este de reținut și faptul că astfel s-a făcut dovada contrară în raport de prezumția instituită de art. 30 din Legea nr. 7/1996, astfel încât caracterul de drept înscris în cartea funciară al dreptului de proprietate dobândit de către pârâtă nu prezintă relevanță.

Este de menționat și faptul că sentința civilă nr. 3818 din 24 februarie 2000 pronunțată Ia Judecătoria sectorului 1 București în Dosar nr. 20912/1999, prin care s-a constatat o anumită poziționare a terenului dobândit de autorii pârâtei pe cale de moștenire nu este opozabilă reclamantei, care nu a fost parte în acel proces, iar constatarea acestei inopozabilități nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, așa cum rezultă din hotărârea C.E.D.O. pronunțată la 8 iulie 2008 în cauza Creții și alții împotriva României. Fiind astfel stabilită cauza acestei neconcordanțe constând în existența suprapunerii titlurilor de proprietate nu mai este necesară repetarea procedeului prin compararea titlurilor și mai vechi de proprietate.

De aceea, nu prezintă relevanță faptul că atât D.C. și S.D.C., cât și F.A.C. și A.C. au dobândit terenurile de la soții S. Mai mult decât atât, obiectele celor două contracte de vânzare-cumpărare sunt diferite, în timp ce regula aplicabilă atunci când ambele titluri provin de la aceiași autor are în vedere situația în care este vorba despre același teren. Instanța de apel a reținut și că principiul publicității materiale nu se aplică înscrierilor materiale care cuprind simpie indicații de fapt, cum sunt, de exemplu, cele referitoare Ia descrierea imobilelor: suprafața terenului, configurația liniei de hotar care separă parcelele învecinate, destinația, categoria de folosință (felul de cultură), datele tehnice ale construcției, valoarea de construcție, valoarea impozabilă și altele asemenea.

Prezumțiile instituite de art. 30 din Legea nr. 7/1996 se referă la existența sau, după caz, inexistența unor drepturi reale având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară. Sub aspectul forței probante, prezumțiile instituite de art. 30 sunt relative (iuris tantum), iar nu absolute (iuris et de iure), putând fi combătute prin proba contrară, ce poate fi făcută de orice persoană interesată să le răstoarne și să restabilească, pe cale de consecință, situația juridică reală a cuprinsului cărții funciare. Practic, din punct de vedere probator, aceste prezumții dispensează pe cei care te invocă (de ex. proprietarul tabular care intentează o acțiune în revendicare sau negatorie) de sarcina de a dovedi că operațiunea formală a înscrierii (și deci statutul juridic înscris în cartea funciară) este exactă.

Prin urmare, el nu are să facă nicio alegațiune (susținere) ori probă în ce privește faptul juridic (spre pildă, contractul de vânzare-cumpărare) prin care a dobândit imobilul. Invers, acela care înțelege să înlăture prezumția și consecințele ce decurg din ea este ținut să dezvăluie complet starea de fapt, adică tot ceea ce este necesar pentru a putea ajunge la concluzia contrară aceleia ce rezultă din prezumție, respectiv la faptul că cel înscris în cartea funciară nu este titularul dreptului litigios (este doar un proprietar sau titular aparent). Prezumțiile operează în favoarea sau contra titularului înscris, indiferente dacă acesta a fost ori nu de bună credință, cu titlu oneros ori gratuit și fără a distinge după cum înscrierea s-a făcut în temeiul unui act juridic valabil, nul sau chiar inexistent.

Pe de altă parte, potrivit art. 31 din Legea nr. 7/1996, cel care a dobândit un drept de proprietate, o servitute sau o ipotecă, întemeindu-se pe exactitatea cuprinsului cărții funciare, devine proprietar, beneficiar al servituții sau titular al ipotecii, chiar dacă persoana înscrisă ca proprietar și de la care a dobândit dreptul (adică autorul său nemijlocit) nu era în realitate proprietar. În alți termeni, față de terții subdobânditori de bună credință și cu titlu oneros, înscrierile de carte funciară sunt „prezumate” exacte și complete în mod absolut, iar nu relativ, deoarece terții subachizitori sunt puși la adăpost de orice cauze de evicțiune derivând din titlurile de dobândire anterioare achizițiunii dreptului lor, dacă sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 31. Respectarea drepturilor reale dobândite de terții de bună credință este trăsătura cea mai caracteristică a instituției cărților funciare.

Această caracteristică se degajă cu multă claritate din întreaga economie a Legii nr. 7/1996, însă ea rezultă cu prisosință din art. 31 care consacră principiul publicității materiale: „Cuprinsul cărții funciare, în afara îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară”, Cu toate acestea, potrivit unei soluții admise de o jurisprudență constantă, precum și de literatura de specialitate, în regim de carte funciară se garantează existența dreptului, iar nu întinderea lui, hotarul despărțitor dintre parcele fiind determinat de configurația liniei ce separă parcelele învecinate.

Totodată, curtea de apel a reținut că din actele dosarului, inclusiv rolul fiscal nu rezultă împrejurarea că imobilul proprietatea reclamantei ar fi fost preluat, în drept sau cel puțin în fapt, de stat, în perioada comunistă, situație în care s-a reținut continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul acesteia. Sub un alt aspect, instanța de apel a mai avut în vedere că răspunsul la întrebarea dacă terenurile de la nr. X2 din str. G. formează sau nu un singur lot este lipsit de relevanță; ceea ce contează este rezultatul comparării titlurilor de proprietate.

Expertul a analizat și amplasamentul imobilului de la nr. X2 pentru a identifica la fața locului terenurile din schița de care s-a folosit, fiindu-i utile și reperele date de vecinătățile acestuia și la fel ar fi procedat și dacă ar fi fost vorba de o terță persoană, cu deosebirea că terțul neatras în proces nu ar fi putut fi obligat să lasă reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie vreo suprafață de teren. În fine, admiterea acțiunii în revendicare pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză, deși implică și constatarea faptului că în privința suprafeței de teren în litigiu nu a operat un transfer de proprietate de la vânzători către apelanta-pârâtă, nu produce consecințe asupra drepturilor și obligațiilor părților născute din contractul de vânzare-cumparare autentificat din 13 iunie 2006 de notar public A.D.R.L., nemodificându-i astfel conținutul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta L.C., solicitând casarea hotărârii, iar pe fond, respingerea acțiunii promovate de către reclamanta-intimata, ca neîntemeiată. Pârâta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și a arătat că hotărârea pronunțată de către instanța de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a comunicat întâmpinarea depusă de către intimata-reclamantă, care cuprindea apărări ce nu au fost puse în discuția părților. Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturilor Omului, în materie de cereri scrise, pentru asigurarea unui tratament egal între părți, toate cererile trebuie comunicate părților din litigiu pentru ca acestea să-și poată exercita în mod efectiv dreptul la apărare în legătura cu aspectele relevate în cuprinsul acestora.

Instanța de apel trebuia să procedeze la amânarea cauzei pentru ca pârâta să ia cunoștință de întâmpinarea comunicată în ședință. Acesteia i s-a produs o vătămare, deoarece nu mai poate aduce susțineri direct în această cale de atac, recursul raportate la apărările exprimate prin întâmpinare. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, pârâta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că hotărârea pronunțată de către instanța de apel cuprinde motive contradictorii, având în vedere că, pe de o parte, arată că trebuie comparate titlurile până la autorul comun al părților, G.S. și R.S., iar pe de altă parte, nu se procedează în acest mod. În speță, suntem în prezența unei acțiuni în revendicare în care ambele părți au titluri și ambele titluri, pe linia lor istorică în această probatio diabolica, provin de la același autor (fam.

G.S. și R.S.). Față de această situație de fapt și de drept, dacă ambele titluri provin de la același autor, urmează a se distinge după cum părțile au îndeplinit sau nu formalitățile de publicitate imobiliară, iar dacă s-a efectuat înscrierea, va avea câștig de cauză partea care a înscris mai întâi, potrivit principiului qui prior tempore, potiur iure. Or, pârâta-recurentă a îndeplinit formalitățile cerute de lege privind publicitatea imobiliară, ceea ce nu este cazul reclamantei-intimate, care nu și-a intabulat dreptul de proprietate. În măsura în care niciuna din părți nu și-ar fi intabulat dreptul de proprietate, ar fi avut preferință titlul cu dată mai veche, dar având în vedere că autorii ambelor părți au dobândit la origine de la același autor (fam.

S.) rezultă că titlul autorilor pârâtei-recurente (fam. R.) era mai vechi (1937) față de cel al autorilor reclamantei-intimate (1938). Rezultă deci că și după acest criteriu pârâta-recurentă deține un titlu mai bine caracterizat decât cel al reclamantei-intimate, deoarece actele comparate trebuie să meargă până la primul proprietar și nu așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel, să se rezume la a compara titlul de proprietate al pârâtei-recurente cu cel al autorilor acesteia din 1938. Totodată, recurenta a arătat faptul că instanța de apel a stabilit că acțiunea în revendicare constituie un mijloc de apărare al dreptului de proprietate pentru proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat.

În cauză nu se contestă faptul că cea care deține imobilul situat în str. G. nr. X1 este proprietar, dar aceasta nu a pierdut posesia, deoarece nu a fost niciodată posesoare, nu a făcut dovada că ar fi avut vreodată posesia acestui teren care să o fi pierdut cândva și o solicită înapoi, întrucât bunul trebuie să fie individual determinat, iar atâta timp cât nu a avut niciodată posesia nu are cum să redobândească posesia. Bunul respectiv nu a fost niciodată individual determinat, deoarece determinarea unui imobil se face prin trasarea iui și măsurătorile cadastrale, prin care se individualizează un lot de teren. Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., pârâta-recurentă a susținut că hotărârea pronunțată de către instanța de apel a fost dată prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecații. În susținerea criticii s-a făcut referire la istoricul titlurilor deținute de părți. Instanța de apel a apreciat în mod greșit ca admiterea acțiunii în revendicare pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză nu produce consecințe asupra drepturilor și obligațiilor părților născute din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 iunie 2006 de notar public A.D.R.L., nemodificându-i astfel conținutul. În baza acestui raport de expertiză se produce, de fapt, o expropriere faptică, deoarece proprietarului terenului din Intrarea G. nr. X2 i se mută suprafața de teren pe care în moment o are în posesie, pe stradă și drumul public și faptic este expropriată fără să aibă la bază un act normativ de expropriere.

Instanțele fondului nu au ținut cont de faptul că, prin hotărârea dată, închid strada, deoarece o mută pe recurentă pe spațiul public. Având în vedere cele mai sus enunțate, recurenta a solicitat instanței să constate că, în soluționarea apelului, instanța în mod incorect a apreciat înscrisurile în probatoriu deduse de către pârâta-recurentă, cât și de către reclamanta-intimată, pronunțând o hotărâre care nu vizează o modalitate de soluționare a unei cereri ce are ca obiect acțiunea în revendicare. În ceea ce privește al patrulea motiv de recurs, pârâta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată prin aplicarea greșită a legii.

Deși instanța a reținut că se impune o comparare a titlurilor părților, precum și stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, acest drept regăsindu-se în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât îi aparține, aceeași instanță înțelege să înlăture conținutul actelor autentice și să ia în considerare expertiza topografică efectuată în cauză, expertiză care în opinia instanței combate planurile cadastrale existente.

Or, concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză (mai mult prin presupunerile expertului ca, conflictele au fost create de sistematizarea străzii N., dar fără să aibă documente probatorii, acest aspect fiind preluat de instanță fără să solicite clarificare lui), nu pot modifica conținutul unui înscris autentic translativ de proprietate, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 13 iunie 2006, prin care pârâta-recurentă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafața de 324 mp situat în str. G. nr. X2, sector 1. În zonă, conflictele au fost create de sistematizarea străzii N., iar de această sistematizare singura afectată nu putea fi decât reclamanta-intimată, care avea proprietatea la limita străzii și nu ceilalți proprietari, care dețineau corpuri de proprietate compacte, neafectate de stradă.

Instanța de apel în mod eronat a reținut că suprapunerea terenurilor a apărut odată cu întocmirea documentației cadastrale pentru imobilul din str. G. nr. X2, care a înglobat și suprafața de teren în litigiu, făcându-se astfel dovada contrară în raport de prezumția instituită de art. 30 din Legea nr. 7/1996, apreciind că dreptul de proprietate înscris în cartea funciară de către pârâta-reclamantă nu prezintă relevanță. Or, ca să se suprapună trebuie să existe, iar atâta timp cât nu a fost individual determinat, terenul situat în str. G. nr. X1 nu a existat ca parcelă, deci nici nu putea să existe o suprapunere. De asemenea, aceeași instanță a apreciat că în raport de sentința civilă nr. 3818/2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 1, prin care s-a constatat o anumită poziționare a terenului dobândit de autorii pârâtei-recurente pe cale de moștenire nu este opozabilă reclamantei-intimate, care nu a fost parte în acel proces.

Recurenta-pârâtă a susținut aceste aplicări greșite ale legii, solicitând să se aibă în vedere faptul că, în conformitate cu art. 25, art. 30 și art. 31 din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, înscrierea în cartea funciară a devenit opozabilă reclamatei-intimate, iar prevederile art. 30 și urm. din Legea nr. 7/1996 sunt aplicabile speței de față. De asemenea, pârâta a invocat faptul că instanța de apel nu a reținut și nici nu s-a pronunțat în ceea ce privește buna-credință a pârâtei-recurente, care a cumpărat imobilul în baza actelor de proprietate și cadastrale întocmite la acea dată, perfect valabile și legale, ulterior întabulându-și la rândul său dreptul de proprietate, fără dificultăți, de unde se deduce buna-credință a dobânditoarei-recurente, care este lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acesteia.

Mai mult, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către pârâta-recurentă, din extrasele de carte funciară obținute pentru vânzare nu rezultă existența niciunui litigiu sau notarea vreunui pretins drept de proprietate, astfel încât buna sa credință nu are cum să fie contestată. În măsura în care reclamanta-intimată dorea să își protejeze pretinsul drept de proprietate, avea la îndemână posibilitatea de a nota diversele litigii pe care Ie-a purtat în cartea funciară și nu să vină după atâta timp și să promoveze o acțiune în revendicare. În conformitate eu prevederile art. 1899 alin. (2) C. civ., care stipulează faptul că „buna credință se presupune întotdeauna”, iar sarcina probei incumbă celui ce afirmă existența relei-credințe, reclamanta-intimată, deși avea sarcina dovedirii pretențiilor, conform prevederilor art. 1169 C. civ., nu a dovedit existența vreunui caz de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâtei-recurente.

Pe parcursul soluționații recursului, între pârâta L.C. și numita L.V.M. a intervenit încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București, str. G. nr. X2, sector 1, autentificat din 30 aprilie 2013 de notarul public G.L.A., în baza acestui act Înalta Curte dispunând prin încheierea de ședință din 10 decembrie 2013, introducerea în cauză în calitate de pârâtă, a cumpărătoarei L.V.M. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat, deoarece din încheierea de dezbateri din data de 15 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București rezultă faptul că instanța a constatat că întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă P.E.

a fost depusă Ia dosar tardiv, la data de 13 noiembrie 2012, cu nerespectarea termenului legal motiv pentru care a fost calificată drept note scrise, pentru care dispozițiile procedurale nu prevăd comunicarea. În plus, din analizarea conținutului notelor scrise reiese că reclamanta nu a invocat excepții și nici apărări noi pe fondul cauzei, așa încât dreptul la apărare al pârâtei-apelante nu a fost încălcat. De asemenea, Ia solicitarea apărătorului pârâtei de a depune concluzii scrise, instanța de apel a dispus amânarea pronunțării cauzei, succesiv, până la data de 13 decembrie 2012, termen înlăuntrul căruia, la data de 21 noiembrie 2012, apelanta a depus la dosar concluzii scrise. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. nu este aplicabil în speță. Critica pune în discuție, de fapt, aspecte ce țin de legalitatea hotărârii în cercetarea titlurilor părților și soluționarea unei acțiuni în revendicare, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a se avea în vedere cele arătate în cele ce urmează în analiza motivului de recurs aferent. Criticile formulate de pârâtă în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel nu a făcut o interpretare greșită a titlurilor pe care le dețin părțile, inclusiv în ceea ce privește istoricul lor.

Acestea au fost redate, cu clauzele pe care le conțin, coroborate cu verificarea făcută prin raportul de expertiză, concluzionându-se că nu există nicio suprapunere asupra suprafeței de teren în litigiu, din perspectiva acestora. Raportul de expertiză efectuat în cauză nu are natura unui act juridic dedus judecății, pentru a fi analizat în contextul motivului de recurs indicat. Influența acestuia asupra dreptului pârâtei-recurente, astfel cum a fost reclamantă prin recurs, nu poate fi confirmată nici în aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta având valoarea unei probe științifice care, procedural și în măsura în care este confirmat de instanță, poate fundamenta soluția pronunțată într-o cauză dedusă judecății.

Ultimul aspect invocat în cadrul criticii nu poate fi primit, întrucât acesta nu se circumscrie motivului de recurs invocat și nici celorlalte dispoziții ale art. 304 C. proc. civ. Referitor la criticile ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare cu care a fost învestită, cu respectarea prevederilor art. 480 și urm. C. civ., atât timp cât părțile reclamă un titlu asupra suprafeței de teren în litigiu.

Astfel, cu referire la istoricul lor, curtea de apel a analizat și a comparat titlurile de proprietate exhibate de părțile în proces, reținând în acest context dreptul de proprietate al autorilor reclamantei (dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 august 1938 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat) și dreptul de proprietate al autorilor de la care provine titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 septembrie 1940 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat). Urmare coroborării probatoriului de Ia dosar, curtea de apel a constatat că între suprafețele de teren care fac obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare, situate alăturat, nu a existat o suprapunere și că aceasta a apărut numai odată cu întocmirea documentației cadastrale pentru imobilul cu adresa str. Intrarea G. nr. X2, care a înglobat și suprafața de teren în litigiu, deși ea nu era inclusă în terenul deținut de vânzătorii F.A.C.

și A.C., ceea ce înseamnă că de fapt dreptul de proprietate asupra terenului care formează obiectul revendicării nu a intrat niciodată în patrimoniul pârâtei, pentru că nici autorii săi nu au fost niciun moment titularii acestui drept. La situația de fapt reținută (ce nu poate fi reapreciată de instanța de recurs, din perspectiva art. 304 C. proc. civ.) și care nu poate fi infirmată de înscrisurile depuse în dosarul de recurs, în mod corect instanța de apel a reținut în legătură cu dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu că părțile nu pot să dețină în proprietate mai mult decât autorii lor și li s-a transmis de la aceștia. O analiză a titlurilor părților, până la autorul comun, în sensul subliniat prin cererea de recurs se impunea în cazul în care părțile ar fi deținut titluri de proprietate asupra aceleiași suprafețe de teren.

Or, după cum s-a mai arătat, instanța de apel a constatat că între suprafețele de teren care fac obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare deținute de autorii părților, situate alăturat, nu a existat o suprapunere. Instanța a constatat și făptul că s-a făcut dovada contrară în raport de prezumția instituită de art. 30 din Legea nr. 7/1996, reținând că reclamanta-intimată a înlăturat prezumția și consecințele ce decurg din ea, cu motivarea că în urma analizării probatoriului administrat s-a ajuns la concluzia contrară, în sensul că pârâta, deși înscrisă ca proprietar al imobilului în cartea funciară, nu este titulara dreptului litigios. Critica referitoare la buna-credință de care se prevalează pârâta-recurentă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu se impune a fi analizată față de cele arătate mai sus, relativ la considerentele care susțin soluția pronunțată în cauză.

Având în vedere toate considerentele reținute, cu aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurentele-pârâte L.C. și L.V.M. vor fi obligate către intimata-reclamantă P.E. la plata sumei de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele L.C. și L.V.M. împotriva deciziei nr. 456A din data de 13 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentele-pârâte la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă P.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2014.