ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3400/2012

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 58 din 19 martie 2007, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 308/104/2006, în baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatul I.M.R. la 1 an închisoare și în baza art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat același inculpat la 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pedeapsă care se va executa în condițiile art. 65 C. pen. În baza art. 33-34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 81, 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani. În baza art. 10 din Legea nr. 196/2003 cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. c) C. pen., au fost condamnați inculpații O.G.I. și M.C. la câte 2 ani închisoare fiecare și câte 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. c) C. pen., au fost condamnați aceiași inculpați, la câte 2 ani închisoare fiecare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 74 lit. și 76 lit. d) C. pen., au mai fost condamnați inculpații la cate 1 an închisoare fiecare.

În baza art. 33-34 C. pen. s-a dispus ca inculpații O.G.I. și M.C. să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. fiecare, care se vor executa conform art. 65 C. pen. În baza art. 86 1 - 86 2 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 4 ani. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt că în perioada august - septembrie 2004 (data exactă nu se cunoaște) inculpații O.G.I. și M.C. s-au întâlnit cu numita F.M., care la acea dată era minoră și împreună s-au deplasat la mai multe baruri de pe raza municipiului Caracal, iar ulterior la o discotecă.

Aici au consumat băuturi alcoolice împreună, după care cei doi inculpați i-au propus minorei să meargă acasă la inculpatul M.C. pentru a întreține raporturi sexuale. Minora a fost de acord și împreună cu inculpații s-a deplasat la domiciliul lui M.C., unde au întreținut raporturi sexuale firești și nefirești. Fără însă ca minora F.M. să cunoască acest lucru, cei doi inculpați au filmat momentele în care întrețineau raporturi sexuale cu minora cu ajutorul unei camere video, iar după plecarea minorei au conectat camera la calculatorul inculpatului M.C., au vizionat filmul, înregistrându-l în memoria calculatorului. Ulterior, în cursul anului 2005, o parte din casetele înregistrate au ajuns la inculpatul I.M.R.

fiind date de M.C. pentru a fi înregistrate pe CD. Inculpatul I.M.R. a primit suporturile electronice și în momentul în care le viziona a observat că era înregistrat un film cu caracter explicit porno și deși cunoștea că nu are voie să înregistreze astfel de filme a înregistrat casetele pe hard-diskul calculatorului personal, iar ulterior a inscripționat mai multe CD-uri cu imaginile deținute. Verificările ulterioare au demonstrat că inculpatul I.M.R. a prezentat imaginile cu caracter obscen și pornografic unui grup de prieteni în momentul în care s-au reunit pentru a sărbători un eveniment. Ulterior, CD-uri cu imaginile cu caracter obscen care prezentau pe inculpații M.C. și O.G.I. când întrețineau raporturi sexuale firești și nefirești cu minora F.M.

au circulat la foarte multe persoane din municipiul Caracal și, mai mult decât atât, martorii audiați în cauză au confirmat faptul că aceste imagini au circulat și pe rețeaua Internat în municipiul Caracal, foarte mulți cetățeni din municipiul Caracal având cunoștință despre aceste imagini și persoanele protagoniste. Prin decizia nr. 27 din 18 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 308/104/2006, au fost admise apelurile formulate de Parchet și de inculpații O.G.I. și M.C. și au extins efectele apelurilor inculpaților și asupra inculpatului I.M.R. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. au fost achitați inculpații O.G.I. și M.C. pentru infracțiunile prevăzute de art. 10 din Legea nr. 196/2003, art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor privind pe inculpatul I.M.R. din infracțiunea prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 în infracțiunea prevăzută de art. 325 C. pen., iar în temeiul acestor dispoziții, a fost condamnat acest inculpat ca urmare a aplicării și a dispoz. art. 74 lit. a) și art. 76 lit. d) C. pen., la pedeapsa de 4 luni închisoare, iar în temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate. Prin decizia penală nr. 97 din 19 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. 308/104/2006, au fost admise recursurile declarate de Parchet și inculpatul I.M.R., a fost casată decizia și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

S-a arătat că textul art. 24 din Legea nr. 678/2001, stabilește limitativ o derogare de la principiul constituțional al publicității ședinței de judecată numai pentru infracțiunile prevăzute de art. 13 și respectiv art. 18 din legea menționată. Ca urmare, doar în situația în care inculpatul este trimis în judecată pentru aceste două infracțiuni, ședința de judecată este nepublică parcursul judecății, prin derogare de la regula publicității ședinței.

Raportat la regula potrivit căreia excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, s-a apreciat că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 678/2001, nu pot fi extinse și la alte situații pe care norma nu le prevede, iar în speță, inculpații au fost trimiși în judecată și pentru infracțiuni care se judecă în condiții de publicitate, astfel că în mod greșit instanța de apel a procedat la judecarea cauzei în condiții de nepublicitate a ședinței, fapt ce atrage nulitatea absolută a hotărârii în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Procedând la rejudecarea cauzei, prin decizia penală nr. 128 din 27 mai 2010 Curtea de Apel Craiova, secția penală, a admis apelurile formulate de inculpații O.G.I.

și M.C. împotriva sentinței penale nr. 58 din 19 martie 2007, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 308/104/2006. S-a desființat în parte sentința, în privința inculpaților O.G.I. și M.C. S-au descontopit pedepsele aplicate inculpatului O.G.I. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului O.G.I. pentru infracțiunile prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001. În baza art. 10 din Legea nr. 196/2003 cu aplic. art. 74 lit. a), art. 76 lit. c) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare precum și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

S-au descontopit pedepsele aplicate inculpatului M.C. În baza art. 11 pct 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.C. pentru infracțiunea prev. de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2002. În baza art. 10 din Legea nr. 196/2003 cu aplic. art. 74 lit. a), art. 76 lit. c) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, precum și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani. În baza art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. c) C. pen. același inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 35 alin. (3) C. pen. au fost contopite pedepsele stabilite inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani. În baza art. 71 C. pen., au fost interzise inculpaților drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 86 1 și art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepselor aplicate inculpaților pe o durată de 4 ani, ce constituie termen de încercare stabilit potrivit dispozițiilor art. 86 2 C. pen.

În baza art. 86 C. pen., pe durata termenului de încercare s-a dispus ca inculpații să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Olt, să anunțe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lor de existență. S-a atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 86 4 C. pen. S-a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, declarat împotriva aceleiași sentințe penale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpații M.C., O.G.I. și I.M.R. Prin decizia nr. 492 din 10 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost admise recursurile declarate de inculpații M.C. și O.G.I. împotriva deciziei penale nr. 128 din 27 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția penală, a fost casată decizia penală recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova. S-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul I.M.R. împotriva deciziei penale nr. 128 din 27 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția penală. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 04 aprilie 2011 sub nr. 1327/54/2009. În fața instanței de apel s-a procedat la reaudierea inculpaților M.C.

și O.G.I., declarațiile acestora date în prezența apărătorilor aleși fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei. S-a amânat succesiv pronunțarea la 13 octombrie 2011, 18 octombrie 2011 și 21 octombrie 2011 pentru a da părților posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise și pentru deliberări, inculpații depunând prin apărători concluzii scrise la 13 octombrie 2011, respectiv la 14 octombrie 2011. Prin decizia penală nr. 209 din 21 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelurile formulate de inculpații O.G.I. și M.C., împotriva sentinței penale nr. 58 din 19 martie 2007, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 308/104/2006. S-a respins apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, declarat împotriva aceleiași sentințe penale.

S-a desființat în parte sentința, în privința inculpaților O.G.I. și M.C. S-au descontopit pedepsele aplicate inculpatului O.G.I. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului O.G.I. pentru infracțiunile prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001. În baza art. 9 din Legea nr. 196/2003 (prin renumerotarea textelor de lege) cu aplic. art. 74 lit. a) și în condițiile art. 76 lit. c) C. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, precum și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

S-au descontopit pedepsele aplicate inculpatul M.C. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului M.C. pentru infracțiunile prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001. În baza art. 9 din Legea nr. 196/2003 (prin renumerotarea textelor de lege) cu aplic. art. 74 lit. a) și în condițiile art. 76 lit. c) C. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, precum și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani. În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpaților drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 86 1 și art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepselor aplicate inculpaților pe o durată de 4 ani, ce constituie termen de încercare stabilit potrivit dispozițiilor. art. 86 2 C. pen. În baza art. 86 3 C. pen., pe durata termenului de încercare condamnații trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere ce vor fi aduse la îndeplinire de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Olt: 1) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Olt; 2) să anunțe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; 3) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; 4) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

S-a atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 86 4 C. pen. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova, precum și inculpații O.G.I. și M.C. criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: Parchetul a criticat decizia atacată sub aspectul greșitei achitări a inculpaților O.G.I. și M.C. pentru infracțiunile prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și sub aspectul greșitei individualizări a pedepselor aplicate inculpaților referitor la modalitatea de executare a acestora.

Au fost invocate cazurile de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și 14 C. proc. pen. În susținerea criticilor formulate, Parchetul a învederat, în esență, că în declarațiile date inculpații M.C. și O.G.I. au arătat că au realizat filmările folosind o cameră video, precizând „am conectat camera video la calculatorul inculpatului M.C., după care au vizionat filmul”, iar în declarația inculpatului I.M.R., acesta a subliniat că a primit mai multe casete video pentru a înregistra imaginile pe CD și pe una dintre aceste casete a recunoscut pe cei doi inculpați.

Se arată că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu motivarea că inculpații nu au cunoscut că victima (F.M.), la momentul săvârșirii faptei era minoră și ca atare, materialele pornografice nu se referă la un minor, deci nu se poate reține existența infracțiunilor menționate. S-a susținut că apărarea formulată de către inculpați, în sensul că aceștia nu au cunoscut vârsta victimei este în contradicție cu propriile recunoașteri ale acestora la urmărirea penală. S-a arătat că, în mod constant inculpatul O.G.I. a declarat că o cunoștea pe F.M.

încă din anul 2004, că știa despre aceasta că este elevă și a întreținut în mai multe rânduri raporturi sexuale cu aceasta. S-a susținut că apărarea formulată de inculpați, în sensul că nu au cunoscut vârsta victimei, nu este plauzibilă, veridică, deoarece, așa cum s-a stabilit în timpul urmăririi penale până la data realizării înregistrării video, inculpatul O.G.I. a întreținut de mai multe ori relații sexuale cu victima, că o cunoștea pe aceasta, situație dovedită și de împrejurarea că atunci când inculpații i-au propus să întrețină raporturi intime cu ei, aceasta nu a refuzat. S-a mai arătat că victima F.M. a precizat că îl cunoștea pe inculpatul O.G.I. de mai mult timp, că acesta știa că este elevă și, de asemenea, îi cunoștea și vârsta.

S-a susținut că instanța de apel a înlăturat neîntemeiat vinovăția inculpaților și a dispus achitarea pentru săvârșirea de către O.G.I. și M.C. a infracțiunilor prev. de art. 18 din Legea nr. 678/2001 și art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și în rejudecare să se dispună condamnarea inculpaților și pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, înlăturarea circumstanțelor atenuante reținute în favoarea inculpaților O.G.I. și M.C. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 din Legea nr. 196/2003 (prin renumerotarea textelor de lege) și aplicarea unor pedepse just individualizate în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepselor aplicate pentru inculpați.

Recurenții inculpați O.G.I. și M.C. au criticat decizia atacată invocând greșita lor condamnare pentru infracțiunea prev. de art. 9 din Legea nr. 196/2003 apreciind că s-a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 51 C. pen. Referitor la reprezentarea pe care au avut-o legat de vârsta numitei F.M., s-a susținut că instanța de apel s-a rezumat la a analiza superficial probatoriul. Au susținut recurenții inculpați că avut convingerea că partea vătămată este majoră, determinat de dezvoltarea fizică a acesteia, care nu putea atrage dubii cu privire la o posibilă minoritate, fiind elevă în clasa a XII-a. Aceste informații coroborate cu intenția declarată a acesteia de a părăsi țara pentru a lucra în străinătate (în cadrul discuției aceasta declarând că deține pașaport și urmează să plece singură din țară) nu au fost de natură să inducă dubii referitor la vârsta părții vătămate, ci să creeze convingerea că este în mod cert majoră.

Au mai arătat recurenții inculpați că în cauza de față nu există nici o dovadă că înregistrarea respectivă ar fi purtat vreo titulatură care să denote cunoașterea vârstei victimei; modul în care instanța a interpretat declarațiile denotă faptul că nu s-a efectuat o coroborare a acestora cu singura declarație dată în cauză de partea vătămată; nici unul dintre ei nu o cunoștea pe partea vătămată de foarte mult timp, edificatoare fiind în acest sens declarația sa, în care nu se regăsesc consemnări din care să rezulte că le-ar fi relatat vârsta. Prin prisma criticilor expuse raportat Ia dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. și art. 51 C. pen., au solicitat casarea deciziei atacate și achitarea lor și pentru infracțiunea prev. de art. 9 din Legea nr. 196/2003.

Au solicitat a fi observate și argumentele suplimentare invocate de ei în susținerea concluziilor de achitare, care nu au fost analizate în nici un mod de instanța de apel. Atât în motivele de apel, cât și în concluziile depuse la instanța de apel s-a învederat faptul că pentru infracțiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 196/2003 trebuie remarcate două aspecte esențiale și anume: 1) legiuitorul a dorit să prevină producerea materialelor pornografice cu minori, realizate astfel cu intenție, iar pentru a se săvârși infracțiunea pentru care au fost condamnați era necesar ca actele cu caracter obscen să se fi produs în public; din economia dispozițiilor Legii nr. 196/2003 apare ca certă intenția legiuitorului de a preveni și sancționa orice fel de activități cu caracter obscen (astfel cum sunt definite în cuprinsul art. 2 din lege) săvârșite în condițiile în care se cunoaște statutul de minor al persoanei implicate.

2) în definirea noțiunii de pornografie (echivalentul actelor cu caracter obscen prevăzute de art. 10 din Legea nr. 196/2003, realizată în art. 2 alin. (2) din aceeași lege) se condiționează practic existența laturii obiective a infracțiunii prevăzută de art. 10 din lege, de săvârșirea acestora „în public”. Prin prisma a ceea ce s-a dovedit în cauză, raportat la aspectele învederate, într-o teză subsidiară, au solicitat achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru această faptă, susținându-se că o asemenea soluție apare ca firească în condițiile în care relațiile cu partea vătămată s-au desfășurat într-un mediu privat, iar înregistrarea acestora nu s-a efectuat pentru a fi difuzată sau distribuită (cu atât mai puțin nu s-a urmărit folosirea unui minor într-o asemenea filmare).

Într-o teză terțiară, s-au susținut și solicitat următoarele: Din întreg materialul probator (incluzând înregistrarea) nu rezultă actele materiale prin care O.G.I. a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 196/2003. S-a susținut că imobilul în care s-a realizat filmarea îi aparținea acestuia, același statut având și camera video, cert fiind că în înregistrarea realizată el nu „apare” decât pentru o perioadă de ordinul secundelor. Inculpatul O.G.I. a arătat că nu a contribuit la realizarea efectivă a filmării, afirmație ce nu poate fi contrazisă de nici o probă. Faptul că a recunoscut că a întreținut cu acea ocazie relații cu partea vătămată, că a recunoscut că a avut cunoștință despre realizarea unei înregistrări efectuată de către coinculpat cu acordul lui F.M., nu constituie aspecte care să ateste săvârșirea de către el a infracțiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 196/2003.

A susținut că nu există nici o dovadă la dosar și nici prin declarațiile date nu a recunoscut că ar fi racolat-o sau obligat-o/determinat-o pe partea vătămată să accepte participarea la un act sexual filmat. Cât privește folosirea de către el a părții vătămate într-o asemenea filmare, a arătat că probele sunt elocvente în sensul că nu a avut relații sexuale înregistrate la acea dată cu partea vătămată, nici nu a realizat filmarea actului sexual dintre M.C. și aceasta. În măsura în care apărările invocate în cadrul celor două alineate precedente nu vor fi acceptate de instanța de recurs, a solicitat să se constate că, referitor Ia persoana sa, sunt incidente în cauză disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen. Tot într-o teză terțiară, în măsura în care instanța de recurs va decide că M.C. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii prev. de art. 10 din Legea nr. 196/2003, să se constate incident în cauză motivul de casare prevăzut de pct. 14 al art. 385 9 C. proc. pen., în sensul greșitei individualizări a pedepsei aplicate. Raportat la circumstanțele reale în care pretinsa infracțiune s-a săvârșit, la modul în care înregistrarea a intrat în posesia altor persoane și la circumstanțele personale, cuantumul pedepsei aplicate poate fi diminuat sensibil, motivat de incidența în cauză a disp. art. 74 lit. a) și c) C. pen. A mai învederat că modalitatea de executare a pedepsei nu este justificată, având în vedere participarea permanentă a sa la peste 7 ani de proceduri judiciare, sens în care a solicitat a se face aplicarea în cauză a disp.

art. 81 C. pen. Recursurile sunt nefondate. Analizând hotărârea recurată, actele și lucrările dosarului prin prisma tuturor criticilor formulate în cauză, Înalta Curte constată că motivele de casare invocate nu sunt întemeiate. Astfel, referitor la criticile formulate de Parchet, vizând greșita achitare a inculpaților O.G.I. și M.C. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, critici circumscrise cazurilor de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele: Cazul de casare invocat de Parchet implică două cerințe: pe de o parte să se fi comis o eroare în stabilirea faptelor și pe de altă parte această eroare să fie gravă.

Eroarea gravă de fapt nu poate proveni din îndoiala pe care o provoacă probele administrate, ci ea trebuie să fie evidentă, să ducă la concluzia că situația de fapt este alta decât cea reținută de instanța de judecată. Doctrina a statuat că există eroare gravă de fapt, ori de câte ori este evidentă stabilirea faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția ca acest aspect să fi influențat asupra soluției adoptate. În același sens, jurisprudența a statuat că există eroare gravă de fapt atunci când în hotărârea instanței de fond se susține că la dosar există probe de vinovăție, deși, în realitate, acestea nu există, sau că nu există astfel de probe, deși acestea există.

Așadar, nu orice eroare asupra faptelor este de natură să atragă incidența acestui caz de casare, ci numai acea eroare care a influențat soluția procesului în sensul sus-menționat. Din această perspectivă, în raport de probatoriul administrat, analizat și coroborat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză nu este incident cazul de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. Pornind de la conținutul reglementării menționate, raportându-se la întreg materialul probator administrat în cauză se constată că instanța de apel a stabilit în mod corect succesiunea activităților întreprinse de inculpați și de partea vătămată. Din analiza și coroborarea mijloacelor de probă administrate rezultă că spre sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 2004, inculpații O.G.I.

și M.C. s-au întâlnit cu numita F.M. - minoră la acea dată - și împreună s-au deplasat la mai multe baruri de pe raza municipiului Caracal. Ulterior, aceștia s-au deplasat împreună la o discotecă unde au consumat băuturi alcoolice, după care cei doi inculpați i-au propus părții vătămate să meargă acasă la inculpatul M.C. pentru a întreține raporturi sexuale, propunere acceptată de cea din urmă. La domiciliul inculpatului M.C. cei doi inculpați au întreținut raporturi sexuale cu partea vătămată, și, cu acordul acesteia, au înregistrat raportul sexual dintre partea vătămată și inculpatul M.C., folosindu-se o cameră video. În rechizitoriul Parchetului și în hotărârea instanței de fond s-a reținut că înregistrarea s-a făcut fără acordul părții vătămate și chiar fără ca aceasta să cunoască ce se întâmplă, însă varianta nu poate fi considerată ca dovedită în condițiile în care din analiza directă a înregistrării rezultă că inculpatul M.C.

a pornit camera video în prezența părții vătămate, filmându-se dintr-un unghi care îi permitea acesteia să observe dispozitivul. Sub același aspect declarațiile inculpaților au fost constante încă de la începutul anchetei penale, ambii declarând că filmarea s-a realizat cu acordul minorei și că ulterior au și vizionat toți trei înregistrarea. Este de observat că proba contrară celor mai sus reținute, de altfel singulară, este declarația părții vătămate, dată la data de 27 octombrie 2005 în faza de urmărire penală, în care aceasta arată că nu știa de existența înregistrării și a aflat că a fost filmată numai în luna septembrie 2005, când a vizionat înregistrarea la o sală de internet.

Conform principiului coroborării probelor în procesul penal, declarația părții vătămate nu poate fi reținută singură pentru dovedirea stării de fapt, în absența oricărei alte probe cu care aceasta să se coroboreze, mai ales în condițiile în care aceasta a fost dată după ce mai multe persoane, printre care și apropiați ai minorei, vizionaseră înregistrarea și deja se începuse o anchetă pentru identificarea celor care o postaseră pe internet. Astfel, în contextul în care viața sa privată era deja în atenția membrilor comunității respective, este explicabil de ce partea vătămată a decis să susțină că înregistrarea nu s-a realizat cu acordul său.

În conturarea realității faptice instanțele de fond și implicit instanța de prim control judiciar au reținut în mod corect lipsa sa de sinceritate sub acest aspect dacă se are în vedere și faptul că ulterior vizionarii înregistrării (deși a susținut ca inculpații au acționat fără știrea sa), nu a formulat plângere la organele de politie și nici nu s-a prezentat la chemările repetate în fața procurorului sau la instanța de judecată pentru a fi audiată. De asemenea, se are în vedere faptul că din probatoriul administrat rezultă că ulterior, tot în cursul anului 2005, o parte din casetele înregistrate de către M.C., printre care și cea pe care era înregistrat actul sexual cu minora, a ajuns la inculpatul I.M.R., acestea fiind date de M.C.O.

(fratele inculpatului M.C.) la solicitarea lui I.M.R., fiindu-i necesare pentru înregistrarea unor evenimente. Din contractul declarației acestuia rezultă că la momentul predării lor, M.C.O. i-a solicitat inculpatului I.M.R. ca, în măsura în care va înregistra pe casete, să se asigure că materialele filmate anterior vor fi salvate pe CD-uri. În contextul aceleiași discuții martorul M.C.O. i-a spus inculpatului I.M.R. că pe una din casete era și înregistrarea cu partea vătămată, că aceasta are caracter explicit sexual, atrăgându-i atenția să nu o multiplice. Împrejurările referitoare la întâlnirea și discuțiile care s-au purtat între cei doi, sunt confirmate, pe de o parte, de martorul M.C.O., care precizează că I.M.R.

știa în mod sigur ce conține înregistrarea întrucât o vizionase anterior, dar și de martorul P.A. care l-a însoțit pe I.M.R. când acesta a luat casetele, iar pe de altă parte inculpatul M.C. cu ocazia audierilor în faza de urmărire penală și ulterior în instanță care a confirmat că a fost de acord ca o parte din casetele sale să-i fie împrumutate numitului I.M.R., însă, nefiind prezent la acel moment, predarea efectiva a bunurilor s-a făcut de către fratele său. În contextul arătat, inculpatul I.M.R., după ce a primit casetele a copiat înregistrările pe hard disk-ul calculatorului său și pe suport optic (CD), iar ulterior a luat acest dispozitiv la o petrecere la care erau mai mulți invitați, pentru a aduce înregistrări muzicale.

Hard disk-ul a fost conectat la calculatorul gazdei astfel că persoanele prezente au avut acces la toate datele salvate, inclusiv la înregistrarea cu caracter pornografic, care a fost vizionată de cei prezenți la eveniment. Materialul astfel înregistrat, conținând imaginile cu caracter obscen care îi prezentau pe inculpații M.C. și O.G.I. când întrețineau raporturi sexuale firești și nefirești cu minora F.M. au circulat la foarte multe persoane din municipiul Caracal. Martorii audiați în cauză au confirmat faptul că aceste imagini au circulat și pe rețeaua Internet în municipiul Caracal, foarte mulți cetățeni din localitate având cunoștință despre aceste imagini, dar și de persoanele implicate în materialul înregistrat.

În raport de starea de fapt reținută, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în mod corect s-a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001. Văzând conținutul normativ al dispozițiilor legale raportat la faptele săvârșite de inculpații O.G.I.

și M.C., Înalta Curte relevă următoarele: Art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 încriminează fapta de a expune, a vinde sau a răspândi, a închiria, a distribui, a confecționa ori de a deține în vederea răspândirii de obiecte, filme, fotografii, diapozitive, embleme sau alte suporturi vizuale, care reprezintă poziții ori acte sexuale cu caracter pornografic, ce prezintă sau implică minori care nu au împlinit vârsta de 18 ani, sau importarea ori predarea de astfel de obiecte unui agent de transport sau de distribuire în vederea comercializării ori distribuirii lor (infracțiunea de pornografie infantilă se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani).

Din interpretarea dispozițiilor legale menționate rezultă că în cazul oricăreia dintre modalitățile alternative de săvârșire a acestei infracțiuni se cere ca inculpatul să acționeze cu intenția de a răspândi obiecte, filme, fotografii, diapozitive, embleme sau alte suporturi vizuale, care reprezintă poziții ori acte sexuale cu caracter pornografic, ceea ce implică din partea sa ca la momentul la care realizează activitatea interzisă de lege să aibă reprezentarea faptului că ulterior materialele în cauză vor fi puse la dispoziția uneia sau mai multor persoane, gratuit sau contra cost.

În cauza dedusă judecății nu se poate reține întrunirea acestei condiții nici în cazul inculpatului O.G.I., care, așa cum s-a arătat, după realizarea înregistrării nu a mai fost deloc implicat în derularea evenimentelor și nici nu a mai intrat în posesia casetelor sau a suporturilor optice, și nici în cazul inculpatului M.C., proprietarul camerei video și a casetelor, întrucât acesta din urmă nu a dat caseta cu înregistrarea actului sexual lui I.M.R. cu scopul ca acesta să o transforme în format digital și să o multiplice, ci a împrumutat-o, împreună cu alte casete, pentru a fi folosite de cel din urmă în activitatea sa, cu solicitarea ca în cazul în care se impune să înregistreze peste cele filmate deja, să transfere informația pe suport optic astfel încât să nu se piardă.

Înțelegerea intervenită între I.M.R. și M.C. în forma sus redată rezultă atât din declarațiile fiecăruia dintre inculpați, dar și din declarațiile martorilor P.A. și M.C.O. Faptul că ulterior inculpatul I.M.R. a permis cu știință și altor persoane să aibă acces la înregistrarea în cauză, pentru a o viziona sau pentru a o copia pe alt suport informatic excede activității infracționale a inculpaților M.C. și O.G.I., în condițiile în care aceștia nu le-au prevăzut și nici nu le-au solicitat. În condițiile arătate, nu se poate reține intenția celor doi inculpați de a răspândi sau a deține în vederea răspândirii materialului pornografic cu minori doar din simplul fapt că aceștia au realizat înregistrarea.

În cauză era necesar să se stabilească și faptul că la momentul la care au înregistrat sau ulterior inculpații au hotărât să le pună la dispoziția altor persoane pentru a fi vizionate. În ipoteza în care s-ar accepta ideea că aceasta ar fi fost intenția lor nu se explică de ce a fost necesar ca aceștia să aștepte aproximativ șase luni până să le multiplice și să le pună la dispoziția celor interesați, durata de timp în care caseta a rămas la domiciliul lui M.C., fiind vizionată doar de fratele său și de prieteni ai acestuia din urmă, fără acordul prealabil al inculpatului. Aceeași este rațiunea și pentru situația în care se are în vedere că înregistrarea s-a realizat cu acordul părților participante, pe fondul consumului de alcool dar și că momentul în care a devenit publică coincide cu cel în care I.M.R.

a avut acces direct și nesupravegheat la înregistrare. În ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 51 alin. ( 1 ) din Legea nr. 161/2003 conținutul normativ relevă că aceasta încriminează producerea în vederea răspândirii, oferirea sau punerea la dispoziție, răspândirea sau transmiterea, procurarea pentru sine sau pentru altul de materiale pornografice cu minori prin sisteme informatice ori deținerea, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice. Din analiza elementelor constitutive ale acestei infracțiuni rezultă că se poate comite fie prin producere în vederea răspândirii de materiale pornografice cu minori, fie prin oferirea, punerea la dispoziție, răspândirea sau transmiterea, procurarea pentru sine sau pentru altul de materiale pornografice cu minori prin sisteme informatice ori deținerea, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem informatic.

Infracțiunea presupune, în prima variantă, împrejurarea ca inculpații să fi produs materialele pornografice în vederea răspândirii, similar infracțiunii prev. de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, motiv pentru care argumentele expuse anterior, sunt identice. În cazul celorlalte modalități de comitere a faptei este necesar ca oferirea, procurarea sau deținerea fără drept a materialelor pornografice să se facă prin sisteme informatice sau un mijloc de stocare a datelor informatice. Analizând această a doua variantă prin raportare la starea de fapt expusă se constată că inculpații O.G.I. și M.C. nu au postat niciodată înregistrarea într-un mediu informatic. Așa cum s-a arătat, inculpatul O.G.I.

a fost implicat doar în realizarea filmării, fără a mai intra ulterior în posesia casetei, iar inculpatul M.C. a fost în posesia unei înregistrări realizată analog și nu digital. Momentul în care pentru prima dată înregistrarea în cauză a fost salvată într-un mijloc de stocare a datelor informatice (CD) și într-un sistem informatic (hard disk) este acela în care inculpatul I.M.R. a intrat în posesia sa, realizând acest lucru la solicitarea martorului M.C.O. care nu dorea să se piardă înregistrările, fără să existe acordul sau informarea prealabilă a celorlalți doi inculpați. Faptul că în momentele imediat ulterioare realizării înregistrării inculpații și partea vătămată au vizionat caseta conectând camera video direct la monitorul calculatorului, nu este echivalent cu salvarea datelor într-un mediu informatic, întrucât prin operațiunea realizată s-a asigurat doar redarea semnalului de la camera video și nu stocarea informației de pe aceasta.

Relevantă în cauză este împrejurarea reținută, de altfel, de instanța de prim control judiciar, că în urma autosesizării organelor de anchetă nu au fost întreprinse măsuri pentru a se stabili dacă la domiciliile oricăruia dintre inculpații O.G.I. sau M.C. s-a găsit înregistrarea în cauză salvată pe hard disk sau pe CD-uri, singurele unități optice recuperate fiind 2 CD-uri care au intrat în posesia organelor de poliție la data de 06 septembrie 2005, când, în urma activităților specifice s-a identificat un astfel de CD la numitul S.L.C. Apare astfel evident că CD-ul în cauză nu a fost găsit la inculpații trimiși în judecată, ci la o terță persoană care îl procurase de la numitul T.I. Mai mult, nici unul dintre martorii audiați în cauză nu îi indică pe inculpații O.G.I.

sau M.C. ca fiind persoanele de la care au obținut înregistrarea cu partea vătămata F.M. Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază criticile formulate de Parchet ca fiind neîntemeiate, soluția de achitare a celor doi inculpați pentru infracțiunile menționate, pentru temeiurile de drept indicate, fiind legală și temeinică. Referitor la criticile formulate de inculpați cu privire la infracțiunea prev. de art. 9 din Legea nr. 196/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu este întemeiată.

Apărarea formulată de cei doi inculpați în cazul infracțiunii prev. de art. 9 din Legea nr. 196/2003, respectiv că au procedat la înregistrarea actului sexual cu partea vătămată fără a cunoaște că aceasta este minoră, apreciind în raport de dezvoltarea ei fizică și datele pe care le aveau în legătură cu modul de viață al acesteia - cunoscută ca fiind de moravuri ușoare - că este majora, întrucât în declarațiile date în faza de urmărire penală, inculpatul O.G.I. a arătat că o cunoștea pe F.M. din 2004, și, ulterior s-a mai întâlnit cu aceasta și au mai întreținut relații sexuale, iar inculpatul M.C. a declarat că o cunoștea pe F.M. de aproximativ 2 ani, respectiv din 2003, ambii cunoscând că aceasta este elevă.

Partea vătămată la rândul sau nu infirmă faptul că se știa de mai mult timp cu inculpații, și de altfel și faptul că a acceptat să îi însoțească în apartament și să întrețină relații sexuale cu ei demonstrează că cei trei se cunoșteau deja. Simplul fapt că partea vătămata era elevă la liceu și că urma să plece din țară nu reprezintă în aprecierea instanței informații de natură a crea aparența că este majoră, mai ales în contextul relațiilor anterioare dintre inculpați și aceasta. În cazul în care inculpații nu erau siguri de vârsta exactă a părții vătămate aceștia nu pot invoca eroarea de fapt, întrucât această stare nu este echivalentă cu îndoiala, care presupune că făptuitorii sunt conștienți că nu pot să aibă o reprezentare exactă a realității, însă își continuă activitatea.

Referitor la criticile formulate atât de Parchet, cât și de inculpații O.G.I. și M.C. vizând cazul de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate reținând că operațiunea de individualizare a pedepselor aplicate inculpaților corespunde criteriilor reglementate de art. 72 C. pen. Fiind o parte a activității de aplicare a legii penale, individualizarea judicioasă nu se poate realiza decât în condițiile și în limitele stabilite de lege, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Individualizarea judiciară constituie o operațiune prin care pedeapsa trebuie să reflecte evaluarea coroborată a tuturor elementelor care caracterizează o cauză, în acest sens fiind necesară examinarea și reținerea aspectelor semnificative din starea de fapt, instanța trebuia să rețină starea de fapt și încadrarea juridică în mod corect astfel încât pedepsele stabilite să fie într-un cuantum corespunzător criteriilor stabilite de art. 72 C. pen.

La stabilirea modalității de executare și la aplicarea pedepselor trebuie avute vedere atât împrejurările în care au fost săvârșite faptele, cât și datele care îl caracterizează pe inculpat, iar referitor la acestea, în raport cu prevederile art. 72 C. pen., la stabilirea pedepselor, cât și la executarea lor, instanța trebuie să ia în considerare atât gradul concret de pericol social al faptelor săvârșite, cât și datele personale ale inculpatului astfel încât pedeapsa să fie de natură a contribui la realizarea funcțiilor și a scopului acesteia, prevăzute de art. 52 C. pen., adică prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială, iar executarea pedepsei să nu cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana inculpatului.

În considerarea dispozițiilor legale menționate Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanțele au avut în vedere că inculpații sunt persoane tinere, fără antecedente penale, doi dintre aceștia, respectiv I.M.R. și M.C. sunt studenți, inculpatul I.M.R. la Facultatea de Mecanică, conform actelor depuse la dosar și că în prezent este plecat la muncă în Anglia, potrivit contractului de muncă depus la dosar. Așa fiind, contrar susținerilor formulate de Parchet se apreciază că în mod corect s-au reținut în favoarea inculpaților circumstanțele judiciare prev. de art. 74 lit. a) C. pen., cu consecința reducerii pedepselor sub limita minimă prevăzută de lege.

Referitor la modalitatea de executare a pedepselor aplicate acestora s-a apreciat corespunzător în ceea ce-l privește pe inculpatul I.M.R., că scopul preventiv educativ al pedepsei poate fi atins prin suspendarea condiționată a executării acesteia, fiind îndeplinite cerințele prev. de art. 81 și 82 C. pen., iar în ceea ce îi privește pe ceilalți doi inculpați respectiv O.G.I. și M.C., scopul pedepsei prev. de art. 52 C. pen. poate fi atins prin suspendarea pedepselor sub supraveghere în condițiile art. 86 1 și 86 2 C. pen. Pentru considerentele arătate, cum nici din oficiu nu s-au ivit motive de ordine publică care să atragă casarea hotărârii recurate, în temeiul disp.art. 385 15 pct. 2 lit. b) C. proc.

pen. urmează a respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate, a menține ca legală și temeinică decizia penală nr. 209 din 21 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. Văzând dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a obliga recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat. Conform dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului formulat de Parchet vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova și recurenții intimați inculpați O.G.I. și M.C. împotriva deciziei penale nr. 209 din 21 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurenții intimați inculpați O.G.I. și M.C. la plata sumei de câte 275 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat din care suma câte 75 RON reprezentând onorariul parțial, cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat I.M.R., în sumă de 300 RON se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte vătămată F.M. în sumă de 150 RON se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova, rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 octombrie 2012.