ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3400/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3400/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de

față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 58 din 19 martie 2007, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 308/104/2006,

în baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 74 lit. a) și

art. 76 lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatul I.M.R. la 1 an închisoare și

în baza art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 74 lit. a) și

art. 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat același inculpat la 2 ani închisoare și

2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pedeapsă

care se va executa în condițiile art. 65 C. pen.

În baza art. 33-34 C.

pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani

închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen.

În baza art. 81, 82

C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui

termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 10 din

Legea nr. 196/2003 cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. c) C. pen., au fost condamnați

inculpații O.G.I. și M.C. la câte 2 ani închisoare fiecare și câte 2 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 51 alin.

(1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. c) C. pen., au

fost condamnați aceiași inculpați, la câte 2 ani închisoare fiecare și 2 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 74 lit. și 76 lit. d) C. pen., au

mai fost condamnați inculpații la cate 1 an închisoare fiecare.

În baza art. 33-34 C.

pen. s-a dispus ca inculpații O.G.I. și M.C. să execute pedeapsa cea mai grea de

2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen. fiecare, care se vor executa conform art. 65 C. pen.

În baza art. 86

1

- 86

2

C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor sub supraveghere

pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut în fapt că în perioada august - septembrie 2004 (data exactă

nu se cunoaște) inculpații O.G.I. și M.C. s-au întâlnit cu numita F.M., care la

acea dată era minoră și împreună s-au deplasat la mai multe baruri de pe raza municipiului

Caracal, iar ulterior la o discotecă.

Aici au consumat băuturi

alcoolice împreună, după care cei doi inculpați i-au propus minorei să meargă acasă

la inculpatul M.C. pentru a întreține raporturi sexuale. Minora a fost de acord

și împreună cu inculpații s-a deplasat la domiciliul lui M.C., unde au întreținut

raporturi sexuale firești și nefirești.

Fără însă ca minora F.M.

să cunoască acest lucru, cei doi inculpați au filmat momentele în care întrețineau

raporturi sexuale cu minora cu ajutorul unei camere video, iar după plecarea minorei

au conectat camera la calculatorul inculpatului M.C., au vizionat filmul, înregistrându-l

în memoria calculatorului.

Ulterior, în cursul anului

2005, o parte din casetele înregistrate au ajuns la inculpatul I.M.R. fiind date

de M.C. pentru a fi înregistrate pe CD.

Inculpatul I.M.R. a primit

suporturile electronice și în momentul în care le viziona a observat că era înregistrat

un film cu caracter explicit porno și deși cunoștea că nu are voie să înregistreze

astfel de filme a înregistrat casetele pe hard-diskul calculatorului personal, iar

ulterior a inscripționat mai multe CD-uri cu imaginile deținute.

Verificările ulterioare

au demonstrat că inculpatul I.M.R. a prezentat imaginile cu caracter obscen și pornografic

unui grup de prieteni în momentul în care s-au reunit pentru a sărbători un eveniment.

Ulterior, CD-uri cu imaginile

cu caracter obscen care prezentau pe inculpații M.C. și O.G.I. când întrețineau

raporturi sexuale firești și nefirești cu minora F.M. au circulat la foarte multe

persoane din municipiul Caracal și, mai mult decât atât, martorii audiați în cauză

au confirmat faptul că aceste imagini au circulat și pe rețeaua Internat în municipiul

Caracal, foarte mulți cetățeni din municipiul Caracal având cunoștință despre aceste

imagini și persoanele protagoniste.

Prin decizia nr. 27 din

18 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 308/104/2006,

au fost admise apelurile formulate de Parchet și de inculpații O.G.I. și M.C. și

au extins efectele apelurilor inculpaților și asupra inculpatului I.M.R.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. au fost achitați inculpații O.G.I.

și M.C. pentru infracțiunile prevăzute de art. 10 din Legea nr. 196/2003, art. 51

alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În baza art. 334 C.

proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor privind pe inculpatul

I.M.R. din infracțiunea prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și

art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 în infracțiunea prevăzută de art. 325

C. pen., iar în temeiul acestor dispoziții, a fost condamnat acest inculpat ca urmare

a aplicării și a dispoz. art. 74 lit. a) și art. 76 lit. d) C. pen., la pedeapsa

de 4 luni închisoare, iar în temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată

a executării pedepsei aplicate.

Prin decizia penală

nr. 97 din 19 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în

Dosarul nr. 308/104/2006, au fost admise recursurile declarate de Parchet și inculpatul

I.M.R., a fost casată decizia și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de apel.

S-a arătat că textul

art. 24 din Legea nr. 678/2001, stabilește limitativ o derogare de la principiul

constituțional al publicității ședinței de judecată numai pentru infracțiunile prevăzute

de art. 13 și respectiv art. 18 din legea menționată. Ca urmare, doar în situația

în care inculpatul este trimis în judecată pentru aceste două infracțiuni, ședința

de judecată este nepublică parcursul judecății, prin derogare de la regula publicității

ședinței.

Raportat la regula potrivit

căreia excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, s-a apreciat că dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 678/2001, nu pot fi extinse și la alte situații pe care norma

nu le prevede, iar în speță, inculpații au fost trimiși în judecată și pentru infracțiuni

care se judecă în condiții de publicitate, astfel că în mod greșit instanța de apel

a procedat la judecarea cauzei în condiții de nepublicitate a ședinței, fapt ce

atrage nulitatea absolută a hotărârii în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc.

pen.

Procedând la rejudecarea

cauzei, prin decizia penală nr. 128 din 27 mai 2010 Curtea de Apel Craiova,

secția penală, a admis apelurile formulate de inculpații O.G.I. și M.C. împotriva

sentinței penale nr. 58 din 19 martie 2007, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul

nr. 308/104/2006.

S-a desființat în parte

sentința, în privința inculpaților O.G.I. și M.C.

S-au descontopit pedepsele

aplicate inculpatului O.G.I.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului

O.G.I. pentru infracțiunile prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și

art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În baza art. 10 din

Legea nr. 196/2003 cu aplic. art. 74 lit. a), art. 76 lit. c) C. pen. a fost condamnat

același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare precum și la pedeapsa complementară

a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., pe o durată de 2 ani.

S-au descontopit pedepsele

aplicate inculpatului M.C.

În baza art. 11 pct 2

lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.C. pentru

infracțiunea prev. de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2002.

În baza art. 10 din

Legea nr. 196/2003 cu aplic. art. 74 lit. a), art. 76 lit. c) C. pen. a fost condamnat

același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, precum și la pedeapsa complementară

a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 51 alin.

(1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. c) C.

pen. același inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare și la pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 33 lit. a),

art. 34 lit. b), art. 35 alin. (3) C. pen. au fost contopite pedepsele stabilite

inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară

a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 C.

pen., au fost interzise inculpaților drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 86

1

și art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepselor

aplicate inculpaților pe o durată de 4 ani, ce constituie termen de încercare stabilit

potrivit dispozițiilor art. 86

2

C. pen. În baza art. 86 C. pen., pe durata

termenului de încercare s-a dispus ca inculpații să se supună următoarelor măsuri

de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe

lângă Tribunalul Olt, să anunțe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință

sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; să

comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informații de

natură a putea fi controlate mijloacele lor de existență. S-a atras atenția inculpaților

asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen. S-a respins apelul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, declarat împotriva aceleiași sentințe penale.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs inculpații M.C., O.G.I. și I.M.R.

Prin decizia nr. 492 din

10 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost admise

recursurile declarate de inculpații M.C. și O.G.I. împotriva deciziei penale

nr. 128 din 27 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția penală, a fost casată decizia

penală recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova.

S-a respins, ca inadmisibil,

recursul declarat de inculpatul I.M.R. împotriva deciziei penale nr. 128 din 27

mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția penală.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 04 aprilie 2011 sub nr. 1327/54/2009.

În fața instanței

de apel s-a procedat la reaudierea inculpaților M.C. și O.G.I., declarațiile

acestora date în prezența apărătorilor aleși fiind consemnate și atașate la

dosarul cauzei.

S-a amânat succesiv pronunțarea

la 13 octombrie 2011, 18 octombrie 2011 și 21 octombrie 2011 pentru a da părților

posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise și pentru deliberări, inculpații

depunând prin apărători concluzii scrise la 13 octombrie 2011, respectiv la 14

octombrie 2011.

Prin decizia penală

nr. 209 din 21 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru

cauze cu minori, a admis apelurile formulate de inculpații O.G.I. și M.C., împotriva

sentinței penale nr. 58 din 19 martie 2007, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul

nr. 308/104/2006.

S-a respins apelul formulat

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, declarat împotriva aceleiași sentințe penale.

S-a desființat în parte

sentința, în privința inculpaților O.G.I. și M.C.

S-au descontopit pedepsele

aplicate inculpatului O.G.I.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului

O.G.I. pentru infracțiunile prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și

art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În baza art. 9 din

Legea nr. 196/2003 (prin renumerotarea textelor de lege) cu aplic. art. 74 lit.

a) și în condițiile art. 76 lit. c) C. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa

de 2 ani închisoare, precum și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

S-au descontopit pedepsele

aplicate inculpatul M.C.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului

M.C. pentru infracțiunile prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și

art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În baza art. 9 din

Legea nr. 196/2003 (prin renumerotarea textelor de lege) cu aplic. art. 74 lit.

a) și în condițiile art. 76 lit. c) C. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa

de 2 ani închisoare, precum și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 C.

pen., s-au interzis inculpaților drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a

și lit. b) C. pen.

În baza art. 86

1

și art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepselor

aplicate inculpaților pe o durată de 4 ani, ce constituie termen de încercare stabilit

potrivit dispozițiilor. art. 86

2

C. pen.

În baza art. 86

3

C. pen., pe durata termenului de încercare condamnații trebuie să se supună următoarelor

măsuri de supraveghere ce vor fi aduse la îndeplinire de Serviciul de Probațiune

de pe lângă Tribunalul Olt:

1) să se prezinte la datele

fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Olt;

2) să anunțe în prealabil,

orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește

8 zile, precum și întoarcerea;

3) să comunice și să justifice

schimbarea locului de muncă;

4) să comunice informații

de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

S-a atras atenția inculpaților

asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen.

S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova, precum și inculpații

O.G.I. și M.C. criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

Parchetul a criticat decizia

atacată sub aspectul greșitei achitări a inculpaților O.G.I. și M.C. pentru infracțiunile

prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea

nr. 678/2001 și sub aspectul greșitei individualizări a pedepselor aplicate inculpaților

referitor la modalitatea de executare a acestora.

Au fost invocate cazurile

de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 și 14 C. proc. pen.

În susținerea criticilor

formulate, Parchetul a învederat, în esență, că în declarațiile date inculpații

M.C. și O.G.I. au arătat că au realizat filmările folosind o cameră video, precizând

„am conectat camera video la calculatorul inculpatului M.C., după care au vizionat

filmul”, iar în declarația inculpatului I.M.R., acesta a subliniat că a primit mai

multe casete video pentru a înregistra imaginile pe CD și pe una dintre aceste casete

a recunoscut pe cei doi inculpați.

Se arată că instanța de

apel în mod greșit a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor

prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea

nr. 678/2001, cu motivarea că inculpații nu au cunoscut că victima (F.M.), la momentul

săvârșirii faptei era minoră și ca atare, materialele pornografice nu se referă

la un minor, deci nu se poate reține existența infracțiunilor menționate.

S-a susținut că apărarea

formulată de către inculpați, în sensul că aceștia nu au cunoscut vârsta victimei

este în contradicție cu propriile recunoașteri ale acestora la urmărirea penală.

S-a arătat că, în mod

constant inculpatul O.G.I. a declarat că o cunoștea pe F.M. încă din anul 2004,

că știa despre aceasta că este elevă și a întreținut în mai multe rânduri raporturi

sexuale cu aceasta.

S-a susținut că apărarea

formulată de inculpați, în sensul că nu au cunoscut vârsta victimei, nu este plauzibilă,

veridică, deoarece, așa cum s-a stabilit în timpul urmăririi penale până la data

realizării înregistrării video, inculpatul O.G.I. a întreținut de mai multe ori

relații sexuale cu victima, că o cunoștea pe aceasta, situație dovedită și de împrejurarea

că atunci când inculpații i-au propus să întrețină raporturi intime cu ei, aceasta

nu a refuzat.

S-a mai arătat că victima

F.M. a precizat că îl cunoștea pe inculpatul O.G.I. de mai mult timp, că acesta

știa că este elevă și, de asemenea, îi cunoștea și vârsta.

S-a susținut că instanța

de apel a înlăturat neîntemeiat vinovăția inculpaților și a dispus achitarea pentru

săvârșirea de către O.G.I. și M.C. a infracțiunilor prev. de art. 18 din Legea

nr. 678/2001 și art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

S-a solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei atacate și în rejudecare să se dispună condamnarea

inculpaților și pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 51 alin. (1) din

Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, înlăturarea circumstanțelor

atenuante reținute în favoarea inculpaților O.G.I. și M.C. pentru săvârșirea infracțiunii

prev. de art. 9 din Legea nr. 196/2003 (prin renumerotarea textelor de lege) și

aplicarea unor pedepse just individualizate în ceea ce privește modalitatea de executare

a pedepselor aplicate pentru inculpați.

Recurenții inculpați O.G.I.

și M.C. au criticat decizia atacată invocând greșita lor condamnare pentru infracțiunea

prev. de art. 9 din Legea nr. 196/2003 apreciind că s-a dat o interpretare greșită

dispozițiilor art. 51 C. pen.

Referitor la reprezentarea

pe care au avut-o legat de vârsta numitei F.M., s-a susținut că instanța de apel

s-a rezumat la a analiza superficial probatoriul.

Au susținut recurenții

inculpați că avut convingerea că partea vătămată este majoră, determinat de dezvoltarea

fizică a acesteia, care nu putea atrage dubii cu privire la o posibilă minoritate,

fiind elevă în clasa a XII-a. Aceste informații coroborate cu intenția declarată

a acesteia de a părăsi țara pentru a lucra în străinătate (în cadrul discuției aceasta

declarând că deține pașaport și urmează să plece singură din țară) nu au fost de

natură să inducă dubii referitor la vârsta părții vătămate, ci să creeze convingerea

că este în mod cert majoră.

Au mai arătat recurenții

inculpați că în cauza de față nu există nici o dovadă că înregistrarea respectivă

ar fi purtat vreo titulatură care să denote cunoașterea vârstei victimei; modul

în care instanța a interpretat declarațiile denotă faptul că nu s-a efectuat o coroborare

a acestora cu singura declarație dată în cauză de partea vătămată; nici unul dintre

ei nu o cunoștea pe partea vătămată de foarte mult timp, edificatoare fiind în acest

sens declarația sa, în care nu se regăsesc consemnări din care să rezulte că le-ar

fi relatat vârsta.

Prin prisma criticilor

expuse raportat Ia dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

e) C. proc. pen. și art. 51 C. pen., au solicitat casarea deciziei atacate și achitarea

lor și pentru infracțiunea prev. de art. 9 din Legea nr. 196/2003.

Au solicitat a fi observate

și argumentele suplimentare invocate de ei în susținerea concluziilor de achitare,

care nu au fost analizate în nici un mod de instanța de apel.

Atât în motivele de apel,

cât și în concluziile depuse la instanța de apel s-a învederat faptul că pentru

infracțiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 196/2003 trebuie remarcate două

aspecte esențiale și anume:

1) legiuitorul a dorit

să prevină producerea materialelor pornografice cu minori, realizate astfel cu intenție,

iar pentru a se săvârși infracțiunea pentru care au fost condamnați era necesar

ca actele cu caracter obscen să se fi produs în public; din economia dispozițiilor

Legii nr. 196/2003 apare ca certă intenția legiuitorului de a preveni și sancționa

orice fel de activități cu caracter obscen (astfel cum sunt definite în cuprinsul

art. 2 din lege) săvârșite în condițiile în care se cunoaște statutul de minor al

persoanei implicate.

2) în definirea noțiunii

de pornografie (echivalentul actelor cu caracter obscen prevăzute de art. 10 din

Legea nr. 196/2003, realizată în art. 2 alin. (2) din aceeași lege) se condiționează

practic existența laturii obiective a infracțiunii prevăzută de art. 10 din lege,

de săvârșirea acestora „în public”.

Prin prisma a ceea ce

s-a dovedit în cauză, raportat la aspectele învederate, într-o teză subsidiară,

au solicitat achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. d) C. proc. pen., pentru această faptă, susținându-se că o asemenea soluție

apare ca firească în condițiile în care relațiile cu partea vătămată s-au desfășurat

într-un mediu privat, iar înregistrarea acestora nu s-a efectuat pentru a fi difuzată

sau distribuită (cu atât mai puțin nu s-a urmărit folosirea unui minor într-o asemenea

filmare).

Într-o teză terțiară,

s-au susținut și solicitat următoarele:

Din întreg materialul

probator (incluzând înregistrarea) nu rezultă actele materiale prin care O.G.I.

a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 196/2003.

S-a susținut că imobilul

în care s-a realizat filmarea îi aparținea acestuia, același statut având și camera

video, cert fiind că în înregistrarea realizată el nu „apare” decât pentru o perioadă

de ordinul secundelor.

Inculpatul O.G.I. a arătat

că nu a contribuit la realizarea efectivă a filmării, afirmație ce nu poate fi contrazisă

de nici o probă.

Faptul că a recunoscut

că a întreținut cu acea ocazie relații cu partea vătămată, că a recunoscut că a

avut cunoștință despre realizarea unei înregistrări efectuată de către coinculpat

cu acordul lui F.M., nu constituie aspecte care să ateste săvârșirea de către el

a infracțiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 196/2003.

A susținut că nu există

nici o dovadă la dosar și nici prin declarațiile date nu a recunoscut că ar fi racolat-o

sau obligat-o/determinat-o pe partea vătămată să accepte participarea la un act

sexual filmat.

Cât privește folosirea

de către el a părții vătămate într-o asemenea filmare, a arătat că probele sunt

elocvente în sensul că nu a avut relații sexuale înregistrate la acea dată cu partea

vătămată, nici nu a realizat filmarea actului sexual dintre M.C. și aceasta.

În măsura în care apărările

invocate în cadrul celor două alineate precedente nu vor fi acceptate de instanța

de recurs, a solicitat să se constate că, referitor Ia persoana sa, sunt incidente

în cauză disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Tot într-o teză terțiară,

în măsura în care instanța de recurs va decide că M.C. se face vinovat de săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 10 din Legea nr. 196/2003, să se constate incident în

cauză motivul de casare prevăzut de pct. 14 al art. 385

9

C. proc.

pen., în sensul greșitei individualizări a pedepsei aplicate.

Raportat la circumstanțele

reale în care pretinsa infracțiune s-a săvârșit, la modul în care înregistrarea

a intrat în posesia altor persoane și la circumstanțele personale, cuantumul pedepsei

aplicate poate fi diminuat sensibil, motivat de incidența în cauză a disp. art.

74 lit. a) și c) C. pen.

A mai învederat că modalitatea

de executare a pedepsei nu este justificată, având în vedere participarea permanentă

a sa la peste 7 ani de proceduri judiciare, sens în care a solicitat a se face aplicarea

în cauză a disp. art. 81 C. pen.

Recursurile sunt nefondate.

Analizând hotărârea recurată,

actele și lucrările dosarului prin prisma tuturor criticilor formulate în cauză,

Înalta Curte constată că motivele de casare invocate nu sunt întemeiate.

Astfel, referitor la criticile

formulate de Parchet, vizând greșita achitare a inculpaților O.G.I. și M.C. pentru

săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și

art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, critici circumscrise cazurilor de casare

prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte reține

următoarele:

Cazul de casare invocat

de Parchet implică două cerințe: pe de o parte să se fi comis o eroare în stabilirea

faptelor și pe de altă parte această eroare să fie gravă.

Eroarea gravă de fapt

nu poate proveni din îndoiala pe care o provoacă probele administrate, ci ea trebuie

să fie evidentă, să ducă la concluzia că situația de fapt este alta decât cea reținută

de instanța de judecată.

Doctrina a statuat că

există eroare gravă de fapt, ori de câte ori este evidentă stabilirea faptelor în

existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost

comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin

denaturarea conținutului acestora, cu condiția ca acest aspect să fi influențat

asupra soluției adoptate.

În același sens, jurisprudența

a statuat că există eroare gravă de fapt atunci când în hotărârea instanței de fond

se susține că la dosar există probe de vinovăție, deși, în realitate, acestea nu

există, sau că nu există astfel de probe, deși acestea există.

Așadar, nu orice eroare

asupra faptelor este de natură să atragă incidența acestui caz de casare, ci numai

acea eroare care a influențat soluția procesului în sensul sus-menționat.

Din această perspectivă,

în raport de probatoriul administrat, analizat și coroborat în cauză, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că în cauză nu este incident cazul de casare prev.

de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Pornind de la conținutul

reglementării menționate, raportându-se la întreg materialul probator administrat

în cauză se constată că instanța de apel a stabilit în mod corect succesiunea activităților

întreprinse de inculpați și de partea vătămată.

Din analiza și coroborarea

mijloacelor de probă administrate rezultă că spre sfârșitul lunii august și

începutul lunii septembrie 2004, inculpații O.G.I. și M.C. s-au întâlnit cu numita

F.M. - minoră la acea dată - și împreună s-au deplasat la mai multe baruri de pe

raza municipiului Caracal. Ulterior, aceștia s-au deplasat împreună la o discotecă

unde au consumat băuturi alcoolice, după care cei doi inculpați i-au propus părții

vătămate să meargă acasă la inculpatul M.C. pentru a întreține raporturi sexuale,

propunere acceptată de cea din urmă.

La domiciliul inculpatului

M.C. cei doi inculpați au întreținut raporturi sexuale cu partea vătămată,

și, cu acordul acesteia, au înregistrat raportul sexual dintre partea vătămată

și inculpatul M.C., folosindu-se o cameră video.

În rechizitoriul Parchetului

și în hotărârea instanței de fond s-a reținut că înregistrarea s-a făcut

fără acordul părții vătămate și chiar fără ca aceasta să cunoască ce se întâmplă,

însă varianta nu poate fi considerată ca dovedită în condițiile în care din

analiza directă a înregistrării rezultă că inculpatul M.C. a pornit camera video

în prezența părții vătămate, filmându-se dintr-un unghi care îi permitea acesteia

să observe dispozitivul.

Sub același aspect

declarațiile inculpaților au fost constante încă de la începutul anchetei

penale, ambii declarând că filmarea s-a realizat cu acordul minorei și că ulterior

au și vizionat toți trei înregistrarea.

Este de observat că proba

contrară celor mai sus reținute, de altfel singulară, este declarația

părții vătămate, dată la data de 27 octombrie 2005 în faza de urmărire penală, în

care aceasta arată că nu știa de existența înregistrării și a aflat că a fost

filmată numai în luna septembrie 2005, când a vizionat înregistrarea la o sală de

internet.

Conform principiului coroborării

probelor în procesul penal, declarația părții vătămate nu poate fi reținută

singură pentru dovedirea stării de fapt, în absența oricărei alte probe cu care

aceasta să se coroboreze, mai ales în condițiile în care aceasta a fost dată după

ce mai multe persoane, printre care și apropiați ai minorei, vizionaseră înregistrarea

și deja se începuse o anchetă pentru identificarea celor care o postaseră pe internet.

Astfel, în contextul în

care viața sa privată era deja în atenția membrilor comunității respective,

este explicabil de ce partea vătămată a decis să susțină că înregistrarea nu s-a

realizat cu acordul său.

În conturarea realității

faptice instanțele de fond și implicit instanța de prim control judiciar au reținut

în mod corect lipsa sa de sinceritate sub acest aspect dacă se are în vedere și

faptul că ulterior vizionarii înregistrării (deși a susținut ca inculpații

au acționat fără știrea sa), nu a formulat plângere la organele de politie

și nici nu s-a prezentat la chemările repetate în fața procurorului sau la instanța

de judecată pentru a fi audiată.

De asemenea, se are în

vedere faptul că din probatoriul administrat rezultă că ulterior, tot în cursul

anului 2005, o parte din casetele înregistrate de către M.C., printre care și cea

pe care era înregistrat actul sexual cu minora, a ajuns la inculpatul I.M.R., acestea

fiind date de M.C.O. (fratele inculpatului M.C.) la solicitarea lui I.M.R., fiindu-i

necesare pentru înregistrarea unor evenimente.

Din contractul declarației

acestuia rezultă că la momentul predării lor, M.C.O. i-a solicitat inculpatului

I.M.R. ca, în măsura în care va înregistra pe casete, să se asigure că materialele

filmate anterior vor fi salvate pe CD-uri. În contextul aceleiași discuții

martorul M.C.O. i-a spus inculpatului I.M.R. că pe una din casete era și înregistrarea

cu partea vătămată, că aceasta are caracter explicit sexual, atrăgându-i atenția

să nu o multiplice.

Împrejurările referitoare

la întâlnirea și discuțiile care s-au purtat între cei doi, sunt confirmate,

pe de o parte, de martorul M.C.O., care precizează că I.M.R. știa în mod sigur

ce conține înregistrarea întrucât o vizionase anterior, dar și de martorul

P.A. care l-a însoțit pe I.M.R. când acesta a luat casetele, iar pe de altă parte

inculpatul M.C. cu ocazia audierilor în faza de urmărire penală și ulterior în instanță

care a confirmat că a fost de acord ca o parte din casetele sale să-i fie împrumutate

numitului I.M.R., însă, nefiind prezent la acel moment, predarea efectiva a bunurilor

s-a făcut de către fratele său.

În contextul arătat, inculpatul

I.M.R., după ce a primit casetele a copiat înregistrările pe hard disk-ul calculatorului

său și pe suport optic (CD), iar ulterior a luat acest dispozitiv la o petrecere

la care erau mai mulți invitați, pentru a aduce înregistrări muzicale.

Hard disk-ul a fost conectat la calculatorul gazdei astfel că persoanele prezente

au avut acces la toate datele salvate, inclusiv la înregistrarea cu caracter pornografic,

care a fost vizionată de cei prezenți la eveniment.

Materialul astfel înregistrat,

conținând imaginile cu caracter obscen care îi prezentau pe inculpații M.C. și O.G.I.

când întrețineau raporturi sexuale firești și nefirești cu minora F.M. au circulat

la foarte multe persoane din municipiul Caracal.

Martorii audiați în cauză

au confirmat faptul că aceste imagini au circulat și pe rețeaua Internet în municipiul

Caracal, foarte mulți cetățeni din localitate având cunoștință despre aceste imagini,

dar și de persoanele implicate în materialul înregistrat.

În raport de starea de

fapt reținută, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în mod corect s-a

reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prev.

de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 18 alin. (1) din Legea nr.

678/2001.

Văzând conținutul normativ

al dispozițiilor legale raportat la faptele săvârșite de inculpații O.G.I. și M.C.,

Înalta Curte relevă următoarele:

Art.

18

alin. (1) din

Legea nr. 678/2001 încriminează

fapta

de a expune, a vinde sau a răspândi, a închiria, a distribui, a confecționa ori

de a deține în vederea răspândirii de obiecte, filme, fotografii, diapozitive, embleme

sau alte suporturi vizuale, care reprezintă poziții ori acte sexuale cu caracter

pornografic, ce prezintă sau implică minori care nu au împlinit vârsta de 18 ani,

sau importarea ori predarea de astfel de obiecte unui agent de transport sau de

distribuire în vederea comercializării ori distribuirii lor (infracțiunea de pornografie

infantilă se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani).

Din

interpretarea dispozițiilor legale menționate rezultă că în cazul oricăreia dintre

modalitățile alternative de săvârșire a acestei infracțiuni se cere ca

inculpatul să acționeze cu intenția de a răspândi obiecte, filme, fotografii,

diapozitive, embleme sau alte suporturi vizuale, care reprezintă poziții ori acte

sexuale cu caracter pornografic, ceea ce implică din partea sa ca la momentul la

care realizează activitatea interzisă de lege să aibă reprezentarea faptului că

ulterior materialele în cauză vor fi puse la dispoziția uneia sau mai multor

persoane, gratuit sau contra cost.

În cauza

dedusă judecății nu se poate reține întrunirea acestei condiții nici în cazul

inculpatului

O.G.I.,

care, așa cum s-a arătat, după realizarea înregistrării nu a mai fost deloc implicat

în derularea evenimentelor și nici nu a mai intrat în posesia casetelor sau a suporturilor

optice, și nici în cazul inculpatului M.C., proprietarul camerei video și a casetelor,

întrucât acesta din urmă nu a dat caseta cu înregistrarea actului sexual lui I.M.R.

cu scopul ca acesta să o transforme în format digital și să o multiplice, ci a împrumutat-o,

împreună cu alte casete, pentru a fi folosite de cel din urmă în activitatea sa,

cu solicitarea ca în cazul în care se impune să înregistreze peste cele filmate

deja, să transfere informația pe suport optic astfel încât să nu se piardă.

Înțelegerea intervenită

între I.M.R. și M.C. în forma sus redată rezultă atât din declarațiile fiecăruia

dintre inculpați, dar și din declarațiile martorilor P.A. și M.C.O.

Faptul că ulterior inculpatul

I.M.R. a permis cu știință și altor persoane să aibă acces la înregistrarea

în cauză, pentru a o viziona sau pentru a o copia pe alt suport informatic excede

activității infracționale a inculpaților M.C. și O.G.I., în condițiile

în care aceștia nu le-au prevăzut și nici nu le-au solicitat.

În condițiile arătate,

nu se poate reține intenția celor doi inculpați de a răspândi sau a deține

în vederea răspândirii materialului pornografic cu minori doar din simplul fapt

că aceștia au realizat înregistrarea. În cauză era necesar să se stabilească

și faptul că la momentul la care au înregistrat sau ulterior inculpații au hotărât

să le pună la dispoziția altor persoane pentru a fi vizionate. În ipoteza în

care s-ar accepta ideea că aceasta ar fi fost intenția lor nu se explică de ce a

fost necesar ca aceștia să aștepte aproximativ șase luni până să le multiplice

și să le pună la dispoziția celor interesați, durata de timp în care caseta

a rămas la domiciliul lui M.C., fiind vizionată doar de fratele său și de prieteni

ai acestuia din urmă, fără acordul prealabil al inculpatului. Aceeași este

rațiunea și pentru situația în care se are în vedere că înregistrarea s-a realizat

cu acordul părților participante, pe fondul consumului de alcool dar și că

momentul în care a devenit publică coincide cu cel în care I.M.R. a avut acces direct

și nesupravegheat la înregistrare.

În ceea ce privește

infracțiunea prev. de art.

51

alin. (

1

)

din Legea nr. 161/2003

conținutul normativ relevă că

aceasta încriminează producerea în vederea

răspândirii, oferirea sau punerea la dispoziție, răspândirea sau transmiterea, procurarea

pentru sine sau pentru altul de materiale pornografice cu minori prin sisteme informatice

ori deținerea, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem informatic

sau un mijloc de stocare a datelor informatice.

Din

analiza elementelor constitutive ale acestei infracțiuni rezultă că se poate

comite fie prin producere în vederea răspândirii de materiale pornografice cu minori,

fie prin oferirea, punerea la dispoziție, răspândirea sau transmiterea, procurarea

pentru sine sau pentru altul de materiale pornografice cu minori prin sisteme informatice

ori deținerea, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem informatic.

Infracțiunea

presupune, în prima variantă, împrejurarea ca inculpații să fi produs materialele

pornografice în vederea răspândirii, similar infracțiunii prev. de art.

18 alin. (1) din

Legea nr. 678/2001, motiv pentru care argumentele expuse anterior, sunt identice.

În cazul celorlalte modalități

de comitere a faptei este necesar ca oferirea, procurarea sau deținerea fără

drept a materialelor pornografice să se facă

prin sisteme informatice

sau

un mijloc de stocare a datelor informatice.

Analizând

această a doua variantă prin raportare la starea de fapt expusă se constată că

inculpații O.G.I.

și M.C. nu au postat niciodată înregistrarea într-un mediu informatic.

Așa cum s-a arătat, inculpatul

O.G.I. a fost implicat doar în realizarea filmării, fără a mai intra ulterior în

posesia casetei, iar inculpatul M.C. a fost în posesia unei înregistrări realizată

analog și nu digital. Momentul în care pentru prima dată înregistrarea în cauză

a fost salvată într-un mijloc

de stocare a datelor informatice (CD) și

într-un sistem informatic (hard disk) este acela în care inculpatul I.M.R. a intrat

în posesia sa, realizând acest lucru la solicitarea martorului M.C.O. care nu dorea

să se piardă înregistrările, fără să existe acordul sau informarea prealabilă a

celorlalți doi inculpați.

Faptul că în momentele

imediat ulterioare realizării înregistrării inculpații și partea vătămată au

vizionat caseta conectând camera video direct la monitorul calculatorului, nu este

echivalent cu salvarea datelor într-un mediu informatic, întrucât prin operațiunea

realizată s-a asigurat doar redarea semnalului de la camera video și nu stocarea

informației de pe aceasta.

Relevantă în cauză este

împrejurarea reținută, de altfel, de instanța de prim control judiciar, că în urma

autosesizării organelor de anchetă nu au fost întreprinse măsuri pentru a se stabili

dacă la domiciliile oricăruia dintre inculpații O.G.I. sau M.C. s-a găsit înregistrarea

în cauză salvată pe hard disk sau pe CD-uri, singurele unități optice recuperate

fiind 2 CD-uri care au intrat în posesia organelor de poliție la data de 06

septembrie 2005, când, în urma activităților specifice s-a identificat un astfel

de CD la numitul S.L.C.

Apare astfel evident că

CD-ul în cauză nu a fost găsit la inculpații trimiși în judecată, ci la o terță

persoană care îl procurase de la numitul T.I. Mai mult, nici unul dintre martorii

audiați în cauză nu îi indică pe inculpații O.G.I. sau M.C. ca fiind persoanele

de la care au obținut înregistrarea cu partea vătămata F.M.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază criticile formulate de Parchet ca

fiind neîntemeiate, soluția de achitare a celor doi inculpați pentru infracțiunile

menționate, pentru temeiurile de drept indicate, fiind legală și temeinică.

Referitor la criticile

formulate de inculpați cu privire la infracțiunea prev. de art. 9 din Legea nr.

196/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu este întemeiată.

Apărarea formulată de

cei doi inculpați în cazul infracțiunii prev. de art. 9 din Legea nr.

196/2003, respectiv că au procedat la înregistrarea actului sexual cu partea vătămată

fără a cunoaște că aceasta este minoră, apreciind în raport de dezvoltarea ei fizică

și datele pe care le aveau în legătură cu modul de viață al acesteia - cunoscută

ca fiind de moravuri ușoare - că este majora, întrucât în declarațiile date

în faza de urmărire penală, inculpatul O.G.I. a arătat că o cunoștea pe F.M. din

2004, și, ulterior s-a mai întâlnit cu aceasta și au mai întreținut relații sexuale,

iar inculpatul M.C. a declarat că o cunoștea pe F.M. de aproximativ 2 ani, respectiv

din 2003, ambii cunoscând că aceasta este elevă. Partea vătămată la rândul sau nu

infirmă faptul că se știa de mai mult timp cu inculpații, și de altfel

și faptul că a acceptat să îi însoțească în apartament și să întrețină relații

sexuale cu ei demonstrează că cei trei se cunoșteau deja.

Simplul fapt că partea

vătămata era elevă la liceu și că urma să plece din țară nu reprezintă în aprecierea

instanței informații de natură a crea aparența că este majoră, mai ales

în contextul relațiilor anterioare dintre inculpați și aceasta. În cazul

în care inculpații nu erau siguri de vârsta exactă a părții vătămate aceștia

nu pot invoca eroarea de fapt, întrucât această stare nu este echivalentă cu îndoiala,

care presupune că făptuitorii sunt conștienți că nu pot să aibă o reprezentare

exactă a realității, însă își continuă activitatea.

Referitor la criticile

formulate atât de Parchet, cât și de inculpații O.G.I. și M.C. vizând cazul de casare

prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată

că acestea nu sunt întemeiate reținând că operațiunea de individualizare a pedepselor

aplicate inculpaților corespunde criteriilor reglementate de art. 72 C. pen.

Fiind o parte a activității

de aplicare a legii penale, individualizarea judicioasă nu se poate realiza decât

în condițiile și în limitele stabilite de lege, în raport de criteriile prevăzute

de art. 72 C. pen.

Individualizarea judiciară

constituie o operațiune prin care pedeapsa trebuie să reflecte evaluarea coroborată

a tuturor elementelor care caracterizează o cauză, în acest sens fiind necesară

examinarea și reținerea aspectelor semnificative din starea de fapt, instanța trebuia

să rețină starea de fapt și încadrarea juridică în mod corect astfel încât pedepsele

stabilite să fie într-un cuantum corespunzător criteriilor stabilite de art. 72

C. pen.

La stabilirea modalității

de executare și la aplicarea pedepselor trebuie avute vedere atât împrejurările

în care au fost săvârșite faptele, cât și datele care îl caracterizează pe inculpat,

iar referitor la acestea, în raport cu prevederile art. 72 C. pen., la stabilirea

pedepselor, cât și la executarea lor, instanța trebuie să ia în considerare atât

gradul concret de pericol social al faptelor săvârșite, cât și datele personale

ale inculpatului astfel încât pedeapsa să fie de natură a contribui la realizarea

funcțiilor și a scopului acesteia, prevăzute de art. 52 C. pen., adică prevenirea

săvârșirii de noi infracțiuni, formarea unei atitudini corecte față de muncă, față

de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială, iar executarea pedepsei

să nu cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana inculpatului.

În considerarea dispozițiilor

legale menționate Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanțele au

avut în vedere că inculpații sunt persoane tinere, fără antecedente penale, doi

dintre aceștia, respectiv I.M.R. și M.C. sunt studenți, inculpatul I.M.R. la Facultatea

de Mecanică, conform actelor depuse la dosar și că în prezent este plecat la muncă

în Anglia, potrivit contractului de muncă depus la dosar. Așa fiind, contrar susținerilor

formulate de Parchet se apreciază că în mod corect s-au reținut în favoarea inculpaților

circumstanțele judiciare prev. de art. 74 lit. a) C. pen., cu consecința reducerii

pedepselor sub limita minimă prevăzută de lege.

Referitor la modalitatea

de executare a pedepselor aplicate acestora s-a apreciat corespunzător în ceea ce-l

privește pe inculpatul I.M.R., că scopul preventiv educativ al pedepsei poate fi

atins prin suspendarea condiționată a executării acesteia, fiind îndeplinite cerințele

prev. de art. 81 și 82 C. pen., iar în ceea ce îi privește pe ceilalți doi inculpați

respectiv O.G.I. și M.C., scopul pedepsei prev. de art. 52 C. pen. poate fi atins

prin suspendarea pedepselor sub supraveghere în condițiile art. 86

1

și

86

2

C. pen.

Pentru considerentele

arătate, cum nici din oficiu nu s-au ivit motive de ordine publică care să atragă

casarea hotărârii recurate, în temeiul disp.art. 385

15

pct. 2 lit.

b) C. proc. pen. urmează a respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate,

a menține ca legală și temeinică decizia penală nr. 209 din 21 octombrie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Văzând dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a obliga recurenții inculpați la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Conform dispozițiilor

art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea

recursului formulat de Parchet vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova și recurenții intimați inculpați O.G.I.

și M.C. împotriva deciziei penale nr. 209 din 21 octombrie 2011 a Curții de Apel

Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurenții intimați

inculpați O.G.I. și M.C. la plata sumei de câte 275 RON reprezentând cheltuieli

judiciare către stat din care suma câte 75 RON reprezentând onorariul parțial, cuvenit

apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat I.M.R., în sumă de 300 RON se va plăti

din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu pentru intimata parte vătămată F.M. în sumă de 150 RON se va

plăti din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile judiciare

ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova, rămân în sarcina

statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23

octombrie

2012.