ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3914/2012

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 5234 din 28 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC N.F. SRL ca neîntemeiată. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București în contradictoriu cu pârâții A.V. și SC N.F. SRL, obligând pârâtul A.V. la plata sumei de 864 RON și pârâții, în solidar, la plata sumei de 2.970 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 6 mp aferent spațiului comercial situat în București. Orășelul Copiilor, Parcul Tineretului, sector 4 - C.M.

pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010. Au fost respinse celelalte cereri ca neîntemeiate. Au fost obligați pârâții în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că pârâtul deține un spațiu comercial denumit chioșc M. construit pe terenul statului în București, Șos. O., sector 4, Orășelul Copiilor în suprafață de 6 mp conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4029 din 4 octombrie 2000 de BNP I.D. Pârâtul nu a dovedit existența unui titlu valabil, contract de închiriere sau de concesiune, pentru ocuparea terenului proprietate publică aferent construcției.

Această situație este de natură a o prejudicia pe reclamantă, prin fapta ilicită a pârâtului pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998, fără a deține un titlu, astfel că reclamanta este îndreptățită a pretinde contravaloarea lipsei de folosință pentru ocuparea terenului de către pârât și nerespectarea obligațiilor legale. Tribunalul a constatat că între cei doi pârâți s-a încheiat Contractul de închiriere nr. 1 din 22 martie 2010 prin care s-a transmis folosința imobilului chioșc tip M. pentru o perioadă de 1 an începând cu 15 aprilie 2010, societatea pârâtă, de asemenea, nedovedind deținerea unui titlu legal cu privire la teren conform Legii nr. 213/1998, condiții în care pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, excepția invocată prin întâmpinare urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Potrivit art. 1169 C. civ. cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, ori din înscrisurile depuse acțiunea se consideră întemeiată în parte. S-a constatat întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâților, respectiv fapta ilicită constând în ocuparea domeniului public a municipiului București, prejudiciul reprezentând lipsa de folosință a terenului, raportul de cauzalitate și vinovăția, în lipsa unui contract valabil încheiat. Cât privește suprafața de teren în funcție de care se cer despăgubiri față de perioada pretinsă 2007 - 2010, înscrisul cu data de 21 mai 2010 prin care se menționează o suprafață estimată, Contractul de închiriere nr. 1/2010 încheiat între pârâți, fără a fi însoțite de alt probatoriu, act de constatare s-a constatat cu certitudine că aceasta este de 6 mp aferentă construcției conform actului de vânzare-cumpărare autentificat în fața notarului.

Cuantumul prejudiciului este calculat în funcție de taxa de ocupare a domeniului public potrivit hotărârilor CGMB, cum se precizează în acțiune. La dosar, însă, nu au fost depuse toate aceste hotărâri, cu anexele corespunzătoare, astfel încât calculul se va efectua potrivit Hotărârii CGMB nr. 405/2009 depusă la dosar. Întrucât societatea pârâtă a deținut cu chirie imobilul construcție chioșc, chiar dacă durata locațiunii a încetat, dar nu a încheiat un contract pentru folosirea domeniului public, va răspunde în solidar cu pârâtul, de la data de 15 aprilie 2010 la 31 decembrie 2010, iar pârâtul individual de la 1 ianuarie 2010 la 15 aprilie 2010 și în continuare în solidar până la finalul anului.

Pentru considerentele arătate, nefiind probată cu certitudine suprafața de teren indicată de reclamantă pentru care se cer despăgubiri, nu s-au depus hotărârile Consiliului Local pentru întreaga perioadă cuprinsă pentru a se verifica nivelul taxei locale avută în vedere drept criteriu pentru contravaloarea prejudiciului pretins pe întreaga perioadă, fiind necesară determinarea acestuia fără a fi incidente dispozițiile art. 371 2 alin. (1) C. proc. civ. Eliberarea spațiului se poate obține în cadrul unei acțiuni în revendicare ținând cont și de dispozițiile Legii nr. 50/1991, astfel că celelalte cereri au fost respinse ca neîntemeiate. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât reclamanta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București, cât și pârâta SC N.F.

SRL, iar prin Încheierea din data de 4 noiembrie 2011, instanța de apel a calificat ambele căi de atac ca fiind apeluri având în vedere că valoarea litigiului depășește suma de 100.000 RON. Prin Decizia civilă nr. 557 din 9 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul reclamantei Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București. Totodată, s-a admis apelul pârâtei SC N.F. SRL. A fost schimbată în parte Sentința comercială nr. 5234 din data de 28 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în sensul că, s-a respins acțiunea față de pârâta SC N.F. SRL, ca nefondată și s-a înlăturat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

A fost menținută în rest, sentința apelată. Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul A.V., solicitând instanței obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 121 mp aferent spațiului comercial situat în Orășelul Copiilor. Parcul Tineretului, denumit „Chioșc - M." sumă în cuantum de 263.973.60 RON, precum și obligarea pârâtului la eliberarea spațiului ocupat fără titlu valabil în suprafață de 121 mp. Ulterior, reclamanta își precizează acțiunea în sensul obligării pârâtului A.V. la plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 121 mp aferent spațiului comercial - „Chioșc M.", până la eliberarea efectivă a spațiului ocupat fără temei legal, sumă reprezentând 263.973,60 RON; obligarea pârâtului la eliberarea spațiului ocupat fără titlu în suprafață de 121 mp.

Prin cererea precizatoare reclamanta solicită chemarea în judecată în calitate de pârât și a SC N.F. SRL exclusiv pentru opozabilitatea cererii de evacuare. În fapt, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4029 din 4 octombrie 2000 la BNP „I.D." intimatul pârât A.V. a dobândit dreptul de proprietate asupra spațiului comercial, construcție imobilă cu fundație, construit pe terenul statului în București, șos. O., sector 4, - Orășelul Copiilor, spațiu denumit „Chioșc M." în suprafață de 6 mp. Intimatul pârât A.V. încheie la data de 22 martie 2010 un contract de închiriere cu apelanta pârâtă SC N.F. SRL, pe termen de 1 an, având ca obiect închirierea chioșcului tip „M." începând cu data de 15 aprilie 2010. Pârâta SC N.F.

SRL a utilizat spațiul încheiat exclusiv pe perioada valabilității contractului între această parte și apelanta-reclamantă neexistând niciun fel de raporturi contractuale. S-a reținut că, deși reclamanta nu a formulat față de această pârâtă nicio pretenție, nicio cerere, instanța de fond în mod greșit a obligat-o, în solidar cu pârâtul A.V., la plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 6 mp pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010. Ca urmare, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul pârâtei SC N.F. SRL, schimbând în parte sentința în sensul respingerii acțiunii față de acesta, inclusiv înlăturarea obligației acesteia de plată, în solidar, a cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Referitor la susținerile reclamantei în sensul că suprafața ocupată de pârâtul A.V. este mai mare decât suprafața chioșcului al cărui proprietar este acesta. Curtea de apel a constatat că aceasta nu a făcut niciun fel de dovezi în acest sens. Singura dovadă depusă la dosar și pe care își întemeiază reclamanta susținerile o reprezintă înscrisul olograf denumit "raport de activitate" întocmit de către Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București pentru care semnează numita V.A., prin care aceasta constată că agentul comercial SC N.F. SRL ocupă o suprafață estimată de 121 mp și că se efectuează lucrări de renovare și extindere fără autorizație, la data efectuării controlului nedesfășurându-se niciun fel de activitate.

S-a apreciat că, înscrisul prezentat de către reclamantă nu are niciun fel de valoare probatorie certă atâta vreme cât nu are valoarea unui înscris oficial întocmit de către instituția a cărui angajat a făcut constatările respective. Acest înscris nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză astfel încât să formeze convingerea instanței cu privire la faptul că suprafața ocupată este cea indicată de către apelanta-reclamantă. Curtea de apel a respins solicitarea reclamantei de efectuare a unei expertize topometrice, apreciind-o ca nefiind concludentă și nici utilă cauzei, având în vedere că rolul unei asemenea expertize fiind acela de a identifica, de a delimita un teren într-un anumit spațiu, aspect nerelevant în speță.

Ceea ce reclamanta trebuia să dovedească vizează faptul că intimatul-pârât A.V. a ocupat suprafața excedentară, situație contestată de către aceasta, cât și de apelanta pârâtă SC N.F. SRL care a folosit spațiul comercial pe durata valabilității contractului de închiriere. S-a reținut că este cert și de necontestat faptul că pârâtul A.V. a ocupat chioșcul în suprafață de 6 mp, l-a folosit fără a plăti taxele legale aferente ocupării unui teren aflat în proprietatea statului, motiv pentru care a și fost obligat de către prima instanță la plata contravalorii lipsei de folosință. Referitor la cererea de evacuare s-a reținut că este neîntemeiată, având în vedere faptul că intimatul A.V.

este proprietarul suprafeței a cărei evacuare se solicită, având astfel un titlu legal în baza căruia folosește spațiul respectiv, din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare rezultând faptul că respectivul chioșc este o construcție imobilă, cu fundație, neavând caracter provizoriu astfel încât să fie cel puțin obligat la ridicarea acesteia de pe terenul aflat în administrarea apelantei reclamante. Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului A.V. la plata contravalorii lipsei de folosință indicând un mod de calcul fără niciun temei legal, neavându-se în calcul taxa de ocupare a domeniului public astfel cum a fost fixată printr-o hotărâre de consiliul local, fiind doar estimativă, astfel cum rezultă din susținerile apărătorului acesteia consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Cum însă intimatul pârât A.V. nu a formulat cale de atac împotriva hotărârii prin care a fost obligat la plata contravalorii lipsei de folosință și cum apelantei nu i se poate înrăutăți situația în propria cale de atac, dispoziția primei instanțe cu privire la această cerere a fost menținută. Față de cele reținute mai sus, în temeiul art. 296 C. proc. civ. Curtea de apel a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantă. Împotriva acestei decizii, pârâtul A.V. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea lui, casarea deciziei recurate, iar în subsidiar casarea cu reținere și rejudecarea cauzei. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., recurentul susține că ambele hotărâri pronunțate de instanțele anterioare au fost date cu nerespectarea principiului contradictorialității și a încălcării dreptului la apărare. Sub acest aspect, se arată că excepția relativă a nelegalei citări a fost invocată la primul termen de judecată a apelului, și anume în ședința publică din data de 4 noiembrie 2011, excepție ce a fost respinsă, instanța nepermițând depunerea de înscrisuri în dovedirea acesteia, ori motivarea orală, în fapt și în drept. Se mai susține că atât procedura prealabilă a fost afectată de o astfel de nelegalitate, cât și procedura în fața primei instanțe. Astfel, recurentul învederează că nu mai are domiciliul la adresa indicată în cartea de identitate, întrucât prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2166 din 25 octombrie 2002, autentificat de BNP F.M., a înstrăinat dreptul de proprietate asupra apartamentului, nerezervându-și vreun drept de abitație temporară sau viageră.

Totodată, se mai arată că Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București are încheiat un contract de închiriere cu SC A.B. SRL, al cărei asociat unic și administrator este dl. A.V. Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București avea la îndemână mijlocul concret de a aduce la cunoștința pârâtului pretențiile sale, reclamant care nu poate opune necunoașterea vreunei alte modalități de a aduce la cunoștința pârâtului pretențiile sale și existența unui litigiu. Recurentul mai susține că, instanța de fond nu a cercetat, dacă a avut efectiv posibilitatea de a se înfățișa la proces, chiar dacă la dosar există o diligentă efectuată către Direcția de Evidență a Persoanelor această măsură a fost necesară, dar nu suficientă pentru a suprima această eroare gravă.

Condițiile cumulative pentru o legală citare sunt transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, or în speță, nu există o astfel de confirmare, nefiind luată nicio măsură complementară de a aduce la cunoștința pârâtului pretențiile reclamantului, respectiv la construcția "M." nu a fost nici măcar afișată vreo înștiințare de conciliere sau citație, cu toate că obiectul procesului este în legătură directă cu această construcție și nici nu s-a apelat la procedura de citare prin publicitate, chiar dacă este o măsură de ultim resort. Prin urmare, reclamantei îi este imputabilă lipsa minimei diligente prevăzută de art. 95 C. proc. civ. coroborat cu art. 90 C. proc. civ., acesta îndeplinind doar teoretic dispozițiile privitoare la citare, însă nu și-a dus la îndeplinire această obligație în esența sa, respectiv înmânarea efectivă a actelor care fac dovada pretențiilor sale.

Recurentul a invocat și jurisprudența constantă a CEDO care a apreciat că neîndeplinirea procedurii de citare este un, defect fundamental. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta precizează că instanța de apel, nici măcar nu a consemnat invocarea de către pârât a excepției lipsei de comunicare a citației și a altor acte, și cu atât mai puțin legătura de cauzalitate dintre necunoașterea existenței litigiului și lipsa, imposibilitatea obiectivă a formulării apelului în termen legal.

Cu privire la nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de recurs invocat, se invocă art. 4 și 5 din Hotărârea CGMB nr. 87 din 27 aprilie 2005, în raport de care recurenta susține că reclamanta nu se poate prevala de o lipsă a folosinței întrucât nu ar fi putut exercita folosința asupra terenului în litigiu, întrucât, potrivit Regulamentului, unde sunt prevăzute limitativ imobilele ce pot face obiectul închirierii, valorificarea folosinței (pecuniară) asupra terenului în discuție nu ar fi putut îmbrăca forma unui contract de închiriere. Se mai precizează că instanța de apel, în virtutea rolului activ, chiar dacă a reținut că modul de calcul al contravalorii lipsei de folosință nu are niciun temei legal, nu a luat act de considerentele arătate de pârât în întâmpinare, cu privire la calculul exact al acestei pretinse lipse de folosință.

În ceea ce privește înlăturarea obligației pârâtei SC N.F. SRL de la plata cheltuielilor de judecată, recurenta consideră că este lipsită de temei juridic, față de calitatea procesuală pasivă și căzând în pretenții în solidar cu pârâtul pentru suma de 2.970 RON conform art. 274 C. proc. civ. este obligată la plata cheltuielilor de judecată. Intimata Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București (ALPAB), a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia instanței de apel prin prisma criticilor formulate, reține că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: Se invocă de către recurent o nelegalitate a procedurii de citare motivată de faptul că acesta nu ar fi intrat în posesia citației deoarece a înstrăinat încă din 2002 apartamentul la care are domiciliul declarat în Cartea de Identitate, astfel că nu a primit citația, considerând că instanța de fond nu a cercetat dacă petentul a avut sau nu efectiv posibilitatea de a se înfățișa la proces. Prin motivul de recurs, recurentul își invocă de fapt propria culpă - aceea de a nu fi efectuat demersuri pentru schimbarea Cărții de Identitate și comunicarea către autorități pentru a putea primi corespondența la adresa actuală de domiciliu.

Procedând astfel, recurentul și-a asumat riscul de a nu primi corespondența și de a nu putea lua cunoștință de citarea într-un eventual proces, citarea realizându-se prin afișare. Atât timp cât petentul timp de 10 ani nu a înțeles să facă demersuri pentru a-și actualiza domiciliul declarat în Cartea de Identitate, instanța de judecată nu poate 11 criticată pentru că nu a cercetat faptul că petentul a înstrăinat respectivul domiciliu - aspect pe care de altfel nu avea de unde să-l cunoască în lipsa pârâtului, fiind obligată a se limita la domiciliul pârâtului comunicat de INEP, adresa la care s-a efectuat procedura de citare în mod legal. Având în vedere citarea prin afișare, instanța de fond a dispus în sarcina reclamantei efectuarea de demersuri la INEP pentru a comunica domiciliul actual al pârâtului, relațiile comunicate confirmând adresa la care s-a efectuat citarea - respectiv str. Z. nr. X, sector 3 București.

În fața instanței de apel recurentul a fost reprezentat de avocat, a formulat întâmpinare la recursul (calificat drept apel) formulat de reclamantă, de unde rezultă că a avut cunoștință de apel încă de la primul termen de judecată când era în termen să formuleze cerere de aderare la apel în situația în care dorea modificarea hotărârii instanței de fond, însă nu a procedat acest mod. Astfel, nu se poate considera prejudiciat de hotărârea pronunțată și nu se pot aplica dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Pentru că recurentul pârât A.V. nu a formulat cale de atac împotriva hotărârii prin care a fost obligat la plata contravalorii lipsei de folosință, el nu poate critica pentru prima dată, direct în recurs, acest aspect.

Exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită. Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel.

Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac. Cât privește critica referitoare la faptul că nu s-a dispus obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, se observă corecta aplicare în cauză a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

în condițiile în care reclamanta a solicitat chemarea în judecată în calitate de pârât și a SC N.F. SRL exclusiv pentru opozabilitatea cererii de evacuare în consecință această pârâtă nu are cum să fie considerată „căzută în pretenții", ea fiind prezentă în proces datorită principiului disponibilității, care oferă posibilitatea reclamantului de a alege cu cine anume înțelege să se judece exclusiv pentru opozabilitate. Pentru toate aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul A.V. împotriva Deciziei civile nr. 557 din 9 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul A.V. împotriva Deciziei civile nr. 557 din 9 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM