ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3914/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3914/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 5234 din 28

aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială a

fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC N.F. SRL

ca neîntemeiată. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta

Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București în contradictoriu cu

pârâții A.V. și SC N.F. SRL, obligând pârâtul A.V. la plata sumei de 864 RON și

pârâții, în solidar, la plata sumei de 2.970 RON reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 6 mp aferent spațiului

comercial situat în București. Orășelul Copiilor, Parcul Tineretului, sector 4

- C.M. pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010.

Au fost respinse

celelalte cereri ca neîntemeiate. Au fost obligați pârâții în solidar, la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că pârâtul deține un spațiu comercial

denumit chioșc M. construit pe terenul statului în București, Șos. O., sector

4, Orășelul Copiilor în suprafață de 6 mp conform Contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4029 din 4 octombrie 2000 de BNP I.D.

Pârâtul nu a dovedit existența unui titlu valabil, contract de închiriere sau

de concesiune, pentru ocuparea terenului proprietate publică aferent

construcției. Această situație este de natură a o prejudicia pe reclamantă,

prin fapta ilicită a pârâtului pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr.

213/1998, fără a deține un titlu, astfel că reclamanta este îndreptățită a

pretinde contravaloarea lipsei de folosință pentru ocuparea terenului de către

pârât și nerespectarea obligațiilor legale.

Tribunalul a

constatat că între cei doi pârâți s-a încheiat Contractul de închiriere nr. 1

din 22 martie 2010 prin care s-a transmis folosința imobilului chioșc tip M.

pentru o perioadă de 1 an începând cu 15 aprilie 2010, societatea pârâtă, de

asemenea, nedovedind deținerea unui titlu legal cu privire la teren conform

Legii nr. 213/1998, condiții în care pârâta are calitate procesuală pasivă în

cauză, excepția invocată prin întâmpinare urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Potrivit art. 1169 C.

civ. cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, ori

din înscrisurile depuse acțiunea se consideră întemeiată în parte.

S-a constatat întrunirea

condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina

pârâților, respectiv fapta ilicită constând în ocuparea domeniului public a

municipiului București, prejudiciul reprezentând lipsa de folosință a

terenului, raportul de cauzalitate și vinovăția, în lipsa unui contract valabil

încheiat.

Cât privește

suprafața de teren în funcție de care se cer despăgubiri față de perioada

pretinsă 2007 - 2010, înscrisul cu data de 21 mai 2010 prin care se menționează

o suprafață estimată, Contractul de închiriere nr. 1/2010 încheiat între

pârâți, fără a fi însoțite de alt probatoriu, act de constatare s-a constatat

cu certitudine că aceasta este de 6 mp aferentă construcției conform actului de

vânzare-cumpărare autentificat în fața notarului.

Cuantumul

prejudiciului este calculat în funcție de taxa de ocupare a domeniului public

potrivit hotărârilor CGMB, cum se precizează în acțiune. La dosar, însă, nu au

fost depuse toate aceste hotărâri, cu anexele corespunzătoare, astfel încât

calculul se va efectua potrivit Hotărârii CGMB nr. 405/2009 depusă la dosar.

Întrucât societatea pârâtă a deținut cu chirie imobilul construcție chioșc,

chiar dacă durata locațiunii a încetat, dar nu a încheiat un contract pentru

folosirea domeniului public, va răspunde în solidar cu pârâtul, de la data de

15 aprilie 2010 la 31 decembrie 2010, iar pârâtul individual de la 1 ianuarie

2010 la 15 aprilie 2010 și în continuare în solidar până la finalul anului.

Pentru considerentele

arătate, nefiind probată cu certitudine suprafața de teren indicată de

reclamantă pentru care se cer despăgubiri, nu s-au depus hotărârile Consiliului

Local pentru întreaga perioadă cuprinsă pentru a se verifica nivelul taxei

locale avută în vedere drept criteriu pentru contravaloarea prejudiciului pretins

pe întreaga perioadă, fiind necesară determinarea acestuia fără a fi incidente

dispozițiile art. 371

2

alin. (1) C. proc. civ. Eliberarea spațiului

se poate obține în cadrul unei acțiuni în revendicare ținând cont și de

dispozițiile Legii nr. 50/1991, astfel că celelalte cereri au fost respinse ca

neîntemeiate.

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs atât reclamanta Administrația Lacuri, Parcuri și

Agrement București, cât și pârâta SC N.F. SRL, iar prin Încheierea din data de

4 noiembrie 2011, instanța de apel a calificat ambele căi de atac ca fiind

apeluri având în vedere că valoarea litigiului depășește suma de 100.000 RON.

Prin Decizia civilă

nr. 557 din 9 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul reclamantei Administrația Lacuri,

Parcuri și Agrement București. Totodată, s-a admis apelul pârâtei SC N.F. SRL.

A fost schimbată în parte Sentința comercială nr. 5234 din data de 28 aprilie

2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în sensul

că, s-a respins acțiunea față de pârâta SC N.F. SRL, ca nefondată și s-a

înlăturat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. A fost

menținută în rest, sentința apelată.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta a chemat în judecată pe

pârâtul A.V., solicitând instanței obligarea acestuia la plata contravalorii

lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 121 mp aferent spațiului

comercial situat în Orășelul Copiilor. Parcul Tineretului, denumit „Chioșc -

M." sumă în cuantum de 263.973.60 RON, precum și obligarea pârâtului la

eliberarea spațiului ocupat fără titlu valabil în suprafață de 121 mp.

Ulterior, reclamanta

își precizează acțiunea în sensul obligării pârâtului A.V. la plata contravalorii

lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 121 mp aferent spațiului

comercial - „Chioșc M.", până la eliberarea efectivă a spațiului ocupat

fără temei legal, sumă reprezentând 263.973,60 RON; obligarea pârâtului la

eliberarea spațiului ocupat fără titlu în suprafață de 121 mp. Prin cererea

precizatoare reclamanta solicită chemarea în judecată în calitate de pârât și a

SC N.F. SRL exclusiv pentru opozabilitatea cererii de evacuare.

În fapt, potrivit

Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4029 din 4 octombrie

2000 la BNP „I.D." intimatul pârât A.V. a dobândit dreptul de proprietate

asupra spațiului comercial, construcție imobilă cu fundație, construit pe

terenul statului în București, șos. O., sector 4, - Orășelul Copiilor, spațiu

denumit „Chioșc M." în suprafață de 6 mp. Intimatul pârât A.V. încheie la

data de 22 martie 2010 un contract de închiriere cu apelanta pârâtă SC N.F.

SRL, pe termen de 1 an, având ca obiect închirierea chioșcului tip „M."

începând cu data de 15 aprilie 2010.

Pârâta SC N.F. SRL a

utilizat spațiul încheiat exclusiv pe perioada valabilității contractului între

această parte și apelanta-reclamantă neexistând niciun fel de raporturi

contractuale.

S-a reținut că, deși

reclamanta nu a formulat față de această pârâtă nicio pretenție, nicio cerere,

instanța de fond în mod greșit a obligat-o, în solidar cu pârâtul A.V., la

plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 6 mp

pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010.

Ca urmare, în temeiul

art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul pârâtei SC N.F. SRL,

schimbând în parte sentința în sensul respingerii acțiunii față de acesta,

inclusiv înlăturarea obligației acesteia de plată, în solidar, a cheltuielilor

de judecată către reclamantă.

Referitor la

susținerile reclamantei în sensul că suprafața ocupată de pârâtul A.V. este mai

mare decât suprafața chioșcului al cărui proprietar este acesta. Curtea de apel

a constatat că aceasta nu a făcut niciun fel de dovezi în acest sens.

Singura dovadă depusă

la dosar și pe care își întemeiază reclamanta susținerile o reprezintă

înscrisul olograf denumit "raport de activitate" întocmit de către

Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București pentru care semnează numita

V.A., prin care aceasta constată că agentul comercial SC N.F. SRL ocupă o

suprafață estimată de 121 mp și că se efectuează lucrări de renovare și

extindere fără autorizație, la data efectuării controlului nedesfășurându-se

niciun fel de activitate.

S-a apreciat că,

înscrisul prezentat de către reclamantă nu are niciun fel de valoare probatorie

certă atâta vreme cât nu are valoarea unui înscris oficial întocmit de către

instituția a cărui angajat a făcut constatările respective. Acest înscris nu se

coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză astfel încât să formeze

convingerea instanței cu privire la faptul că suprafața ocupată este cea

indicată de către apelanta-reclamantă.

Curtea de apel a

respins solicitarea reclamantei de efectuare a unei expertize topometrice, apreciind-o

ca nefiind concludentă și nici utilă cauzei, având în vedere că rolul unei

asemenea expertize fiind acela de a identifica, de a delimita un teren într-un

anumit spațiu, aspect nerelevant în speță.

Ceea ce reclamanta

trebuia să dovedească vizează faptul că intimatul-pârât A.V. a ocupat suprafața

excedentară, situație contestată de către aceasta, cât și de apelanta pârâtă SC

N.F. SRL care a folosit spațiul comercial pe durata valabilității contractului

de închiriere.

S-a reținut că este

cert și de necontestat faptul că pârâtul A.V. a ocupat chioșcul în suprafață de

6 mp, l-a folosit fără a plăti taxele legale aferente ocupării unui teren aflat

în proprietatea statului, motiv pentru care a și fost obligat de către prima

instanță la plata contravalorii lipsei de folosință.

Referitor la cererea

de evacuare s-a reținut că este neîntemeiată, având în vedere faptul că

intimatul A.V. este proprietarul suprafeței a cărei evacuare se solicită, având

astfel un titlu legal în baza căruia folosește spațiul respectiv, din cuprinsul

contractului de vânzare-cumpărare rezultând faptul că respectivul chioșc este o

construcție imobilă, cu fundație, neavând caracter provizoriu astfel încât să

fie cel puțin obligat la ridicarea acesteia de pe terenul aflat în administrarea

apelantei reclamante.

Reclamanta a

solicitat obligarea pârâtului A.V. la plata contravalorii lipsei de folosință

indicând un mod de calcul fără niciun temei legal, neavându-se în calcul taxa

de ocupare a domeniului public astfel cum a fost fixată printr-o hotărâre de

consiliul local, fiind doar estimativă, astfel cum rezultă din susținerile

apărătorului acesteia consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Cum însă intimatul

pârât A.V. nu a formulat cale de atac împotriva hotărârii prin care a fost

obligat la plata contravalorii lipsei de folosință și cum apelantei nu i se

poate înrăutăți situația în propria cale de atac, dispoziția primei instanțe cu

privire la această cerere a fost menținută.

Față de cele reținute

mai sus, în temeiul art. 296 C. proc. civ. Curtea de apel a respins ca nefondat

apelul declarat de către reclamantă.

Împotriva acestei

decizii, pârâtul A.V. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea lui, casarea deciziei

recurate, iar în subsidiar casarea cu reținere și rejudecarea cauzei.

În dezvoltarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul

susține că ambele hotărâri pronunțate de instanțele anterioare au fost date cu

nerespectarea principiului contradictorialității și a încălcării dreptului la

apărare.

Sub acest aspect, se

arată că excepția relativă a nelegalei citări a fost invocată la primul termen

de judecată a apelului, și anume în ședința publică din data de 4 noiembrie

2011, excepție ce a fost respinsă, instanța nepermițând depunerea de înscrisuri

în dovedirea acesteia, ori motivarea orală, în fapt și în drept.

Se mai susține că

atât procedura prealabilă a fost afectată de o astfel de nelegalitate, cât și

procedura în fața primei instanțe.

Astfel, recurentul

învederează că nu mai are domiciliul la adresa indicată în cartea de

identitate, întrucât prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2166 din 25

octombrie 2002, autentificat de BNP F.M., a înstrăinat dreptul de proprietate

asupra apartamentului, nerezervându-și vreun drept de abitație temporară sau

viageră. Totodată, se mai arată că Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement

București are încheiat un contract de închiriere cu SC A.B. SRL, al cărei

asociat unic și administrator este dl. A.V. Administrația Lacuri, Parcuri și

Agrement București avea la îndemână mijlocul concret de a aduce la cunoștința

pârâtului pretențiile sale, reclamant care nu poate opune necunoașterea vreunei

alte modalități de a aduce la cunoștința pârâtului pretențiile sale și

existența unui litigiu.

Recurentul mai

susține că, instanța de fond nu a cercetat, dacă a avut efectiv posibilitatea

de a se înfățișa la proces, chiar dacă la dosar există o diligentă efectuată

către Direcția de Evidență a Persoanelor această măsură a fost necesară, dar nu

suficientă pentru a suprima această eroare gravă.

Condițiile cumulative

pentru o legală citare sunt transmiterea textului actului și confirmarea

primirii acestuia, or în speță, nu există o astfel de confirmare, nefiind luată

nicio măsură complementară de a aduce la cunoștința pârâtului pretențiile

reclamantului, respectiv la construcția "M." nu a fost nici măcar

afișată vreo înștiințare de conciliere sau citație, cu toate că obiectul

procesului este în legătură directă cu această construcție și nici nu s-a

apelat la procedura de citare prin publicitate, chiar dacă este o măsură de

ultim resort.

Prin urmare,

reclamantei îi este imputabilă lipsa minimei diligente prevăzută de art. 95 C.

proc. civ. coroborat cu art. 90 C. proc. civ., acesta îndeplinind doar teoretic

dispozițiile privitoare la citare, însă nu și-a dus la îndeplinire această

obligație în esența sa, respectiv înmânarea efectivă a actelor care fac dovada

pretențiilor sale. Recurentul a invocat și jurisprudența constantă a CEDO care

a apreciat că neîndeplinirea procedurii de citare este un, defect fundamental.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

precizează că instanța de apel, nici măcar nu a consemnat invocarea de către

pârât a excepției lipsei de comunicare a citației și a altor acte, și cu atât

mai puțin legătura de cauzalitate dintre necunoașterea existenței litigiului și

lipsa, imposibilitatea obiectivă a formulării apelului în termen legal.

Cu privire la

nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de recurs invocat, se

invocă art. 4 și 5 din Hotărârea CGMB nr. 87 din 27 aprilie 2005, în raport de

care recurenta susține că reclamanta nu se poate prevala de o lipsă a

folosinței întrucât nu ar fi putut exercita folosința asupra terenului în

litigiu, întrucât, potrivit Regulamentului, unde sunt prevăzute limitativ

imobilele ce pot face obiectul închirierii, valorificarea folosinței

(pecuniară) asupra terenului în discuție nu ar fi putut îmbrăca forma unui contract

de închiriere.

Se mai precizează că

instanța de apel, în virtutea rolului activ, chiar dacă a reținut că modul de

calcul al contravalorii lipsei de folosință nu are niciun temei legal, nu a

luat act de considerentele arătate de pârât în întâmpinare, cu privire la

calculul exact al acestei pretinse lipse de folosință.

În ceea ce privește

înlăturarea obligației pârâtei SC N.F. SRL de la plata cheltuielilor de

judecată, recurenta consideră că este lipsită de temei juridic, față de

calitatea procesuală pasivă și căzând în pretenții în solidar cu pârâtul pentru

suma de 2.970 RON conform art. 274 C. proc. civ. este obligată la plata

cheltuielilor de judecată.

Intimata

Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București (ALPAB), a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, analizând decizia instanței de apel prin prisma criticilor

formulate, reține că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Se invocă de către

recurent o nelegalitate a procedurii de citare motivată de faptul că acesta nu

ar fi intrat în posesia citației deoarece a înstrăinat încă din 2002

apartamentul la care are domiciliul declarat în Cartea de Identitate, astfel că

nu a primit citația, considerând că instanța de fond nu a cercetat dacă

petentul a avut sau nu efectiv posibilitatea de a se înfățișa la proces.

Prin motivul de

recurs, recurentul își invocă de fapt propria culpă - aceea de a nu fi efectuat

demersuri pentru schimbarea Cărții de Identitate și comunicarea către

autorități pentru a putea primi corespondența la adresa actuală de domiciliu.

Procedând astfel, recurentul și-a asumat riscul de a nu primi corespondența și

de a nu putea lua cunoștință de citarea într-un eventual proces, citarea

realizându-se prin afișare. Atât timp cât petentul timp de 10 ani nu a înțeles

să facă demersuri pentru a-și actualiza domiciliul declarat în Cartea de

Identitate, instanța de judecată nu poate 11 criticată pentru că nu a cercetat

faptul că petentul a înstrăinat respectivul domiciliu - aspect pe care de

altfel nu avea de unde să-l cunoască în lipsa pârâtului, fiind obligată a se

limita la domiciliul pârâtului comunicat de INEP, adresa la care s-a efectuat

procedura de citare în mod legal.

Având în vedere

citarea prin afișare, instanța de fond a dispus în sarcina reclamantei

efectuarea de demersuri la INEP pentru a comunica domiciliul actual al

pârâtului, relațiile comunicate confirmând adresa la care s-a efectuat citarea

- respectiv str. Z. nr. X, sector 3 București.

În fața instanței de

apel recurentul a fost reprezentat de avocat, a formulat întâmpinare la

recursul (calificat drept apel) formulat de reclamantă, de unde rezultă că a

avut cunoștință de apel încă de la primul termen de judecată când era în termen

să formuleze cerere de aderare la apel în situația în care dorea modificarea

hotărârii instanței de fond, însă nu a procedat acest mod.

Astfel, nu se poate

considera prejudiciat de hotărârea pronunțată și nu se pot aplica dispozițiile

art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Pentru că recurentul

pârât A.V. nu a formulat cale de atac împotriva hotărârii prin care a fost

obligat la plata contravalorii lipsei de folosință, el nu poate critica pentru

prima dată, direct în recurs, acest aspect.

Exercitarea căilor de

atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de

instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este

guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din

Constituție, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac,

subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se

exercită.

Cauza recursului

constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să

îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recursul poate fi

exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și

care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel. Aceasta este una din

aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că,

efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs

pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel

se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza

contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să

fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de

atac.

Cât privește critica

referitoare la faptul că nu s-a dispus obligarea în solidar a pârâților la

plata cheltuielilor de judecată, se observă corecta aplicare în cauză a

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. în condițiile în care reclamanta a

solicitat chemarea în judecată în calitate de pârât și a SC N.F. SRL exclusiv

pentru opozabilitatea cererii de evacuare în consecință această pârâtă nu are

cum să fie considerată „căzută în pretenții", ea fiind prezentă în proces

datorită principiului disponibilității, care oferă posibilitatea reclamantului

de a alege cu cine anume înțelege să se judece exclusiv pentru opozabilitate.

Pentru toate aceste

considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul A.V. împotriva Deciziei civile nr. 557 din 9

decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul A.V. împotriva Deciziei civile nr. 557 din 9

decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM