ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 327/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC G.B.I. SRL, a chemat în judecată pe pârâta SC T.B. SRL București și a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 40.442 euro și 54.538 USD reprezentând facturi neachitate și dobânzi legale pentru mărfurile facturate prin compania O.S.O.M. cu beneficiar pârâta, în anul 2003. Tribunalul București, prin sentința comercială nr. 12213 din 13 noiembrie 2008 a respins excepția lipsei calității procesuale a pârâtei și a admis acțiunea reclamantei, obligând pe pârâtă să plătească sumele de 40.442 euro și 54.538 dolari SUA cu dobânzi de 2.515,10 euro și 3.227,07 USD. Instanța de fond a reținut în esență că între reclamantă și pârâtă s-au desfășurat relații contractuale, continuând aceeași uzanță folosită cu antecesoarea pârâtei SC T.B.G.

SRL adică facturarea către compania SC O.S. SRL constituită în Panama având ca beneficiar SC T.B. SRL, emiterea facturilor în litigiu fiind recunoscută prin corespondența părților. Recunoașterea comenzilor de către reprezentantul pârâtei, atestă calitatea procesuală a acesteia și completată cu raportul de expertiză dovada pretențiilor. Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 167 din 30 martie 2009, a respins ca nefondat apelul pârâtei considerând reaua credință a asociaților pârâtei și încercarea de fraudare a intereselor partenerului contractual rezultate din istoricul firmei pârâte și asociaților ei și din comenzile executate. A mai reținut curtea de apel, că inserarea în factură a O.M.L.I.

cu calitate de plătitor este ilegală, întrucât ar opera o novație prin schimbare de debitor ce nu ar putea să-și producă efecte decât cu acordul terțului și al creditorului. Împotriva decizie astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de apel greșit a respins excepția lipsei calități procesuale pasive deși a reținut modalitatea tripartită de plată fără relevanță dacă O.M.L. a fost parte a raportului juridic. Ignorând situația reală, instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății prin care pârâta a trimis către reclamantă la 8 iulie 1998 actul prin care înștiința numele cumpărătorului pe factură și în urma căruia s-au derulat raporturile de vânzare-cumpărare succesive O.M.L.

fiind cumpărătorul. Mai susține recurenta că din cele 3 facturi fiscale emise de reclamantă numai una a fost recunoscută, celelalte două fiind asimilate de instanțele de fond ca recunoscute fără nici-o dovadă; iar plata facturilor către terța societate comercială nu a fost considerată relevantă de către instanță deși adevăratul debitor al sumelor solicitate de reclamantă era O.M.L., astfel cum raportul de expertiză confirmă. Instanța de apel motivează contradictoriu poziția societății O.S. în încercarea inchizitorială de a stabili reaua credință și fraudarea intereselor partenerului italian. Fiind contracte de vânzare succesive acordul reclamantei de a libera pe pârâtă de plata debitelor nu era necesară iar invocarea ilegalității facturilor emise de reclamantă nu i-a fost imputată acesteia.

In privința greșitei interpretări a art.1381 Cod civil italian, recurenta menționează că textul are caracterul unei obligații de fidejusiune pentru obligația terțului care trebuie mai întâi obligat la despăgubire. Mai mult instanțele de fond nu au considerat necesară introducerea în cauză a societăți terțe, deși acceptarea fără rezerve a emiterii facturii către aceasta semnifică și plata prețului de ea. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: Calitatea procesuală pasivă se analizează în raport cu existența identității între persoana chemată în judecată și cea a debitorului obligației de executat. În acest raport se analizează dacă au existat relații contractuale directe între părți și dacă societatea Off Shore se află într-o relație contractuală reală impusă prin voința părților sau într-un raport care presupunea facilități ale convenției părților.

Instanțele de fond judicios au considerat că semnatar al comenzilor către reclamantă era pârâta, care a fost și deținătorul bunurilor cumpărate și care a cerut furnizorului ca plata să fie executată de terță societate. Nici un raport nu se putea naște între reclamanta-pârâtă și terța societate fără acordul acesteia, iar pentru liberarea de plată a debitorului inițial, trebuia manifestarea expresă de voință a creditorului. Pe de altă parte, destinatar al bunurilor livrate a fost pârâta care era indicată în facturi și care le-a preluat din vamă, calitatea terțului fiind aceea de „agent/ payer ” nicidecum de cumpărător.

De altfel, motivarea recursului pârâtei este inconsecventă, acesta punând în discuție lipsa calității sale pasive în favoarea societății Off Shore, acesteia din urmă atribuindu-i calitatea de vânzător, în lipsa oricărei manifestări de voință în acest sens, pentru ca în interpretarea art. 1381 cod civil italian să o considere terț față de care pârâta este fidejusor. Actul din 8 iulie 1998 nu transformă societatea O.M.L. în cumpărător, ci îi relevă calitatea acesteia de agent sau plătitor, pentru bunurile contractate de pârâtă. Acesteia, pârâta a încercat să-i dea o interpretare care ar releva intenția vădită de a frauda interesele vânzătorului ceea ce i-ar conferi un caracter imoral. Astfel caracterizat, raportul dintre părți nu poate naște confuzii, în privința recunoașterii facturilor și confirmarea comenzilor.

Pârâta a exprimat voința prin comanda efectuată și a cerut ca plata să fie executată de un terț, care nu s-a supus acestei obligații, astfel încât construcția logică pe care recurenta o încearcă prin motivele de recurs pornește de la o ipoteză falsă - aceea a terțului cumpărător. Instanța de apel, într-o motivare mai agresivă, a expus coerent considerentele pentru care a pronunțat hotărârea, demonstrând prin istoricul relațiilor între părți, încercarea pârâtei, la un moment dat, de a eluda răspunderea contractuală și totodată judicios desființând construcția actului tipărit. În privința greșitei interpretări a prevederilor art. 1381 Cod civil italian recurenta abordează chestiunea fidejusiunii, care ar atrage o răspundere subsidiară.

Potrivit acelui text de lege, cel care a propus obligația unui terț este ținut să despăgubească cealaltă parte contractuală, dacă terțul refuză obligația, situație în care răspunderea revine celui care a promis. Pe de altă parte atât în dreptul comercial italian cât și în cel român beneficiar de diviziune nu poate fi opus în raporturile comerciale, astfel că și din această perspectivă recursul este nefundat. In privința lipsei rolului activ al instanțelor de a introduce în cauză terța societate, motivele expuse atât de instanțele de fond cât și de cea de recurs relevă lipsa interesului pentru acest act procesual. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefundat recursul declarat împotriva decizie comerciale nr. 167 din 30 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC T.B. SRL București împotriva deciziei nr.167 din 30 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2010.