ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 325/2010

Prin sentința comercială numărul 60

din 13 mai 2005 a Tribunalului Brăila s-a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC F.D.E.E.E.M.N. SA Ploiești - S.D.F.E.E. Brăila împotriva pârâtei

SC J.A. SA Brăila și în consecință, pârâta a fost obligată la plata sumei de

2.521.866.778 lei penalități de întârziere și 76.352.771 lei cheltuieli de

judecată.

În motivare s-a reținut că, în raport

cu prevederile O.U.G. nr. 37/2004 privind măsurile de diminuare a arieratelor

din economie, tribunalul nu este competent să se pronunțe în cauză asupra

legalității măsurilor dispuse de SC F.D.F.E.E.E.M.N. SA Ploiești, referitor la

aplicarea acestui act normativ.

S-a considerat că penalitățile de

întârziere solicitate de reclamantă prin acțiunea dedusă judecății au fost

recunoscute de pârâtă, iar potrivit înțelegerii părților, sumele plătite de

către pârâtă pe parcursul soluționării cauzei cu titlu de cheltuieli de

judecată se vor deconta pentru facturile curente de energie electrică.

Apelul declarat de pârâtă împotriva

acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 63/ A din 26 iunie 2008 a Curții

de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, în sensul schimbării

în întregime a sentinței, respingerii acțiunii ca nefondată și obligării

intimatei - reclamante la plata sumei de 3.969 lei cheltuieli de judecată.

În considerentele deciziei Curtea a

reținut aplicabilitatea prevederilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2004,

faptul că pârâta a achitat până la 30 iunie 2004 debitul, situație confirmată

de reclamantă fără rezerve, finalizată prin încheierea tranzacției la 30 iunie 2004.

De asemenea, s-a reținut

aplicabilitatea prevederilor art. 29 din Legea nr. 143/1999 privind încadrarea

ajutorului de stat acordat pârâtei sub forma anulării penalităților și

majorărilor de întârziere în

plafonul

minim prevăzut de lege, dispozițiile legale invocate de intimată și valabile de

la 01 ianuarie 2007 când România a devenit membră a Uniunii Europene, nefiind

aplicabile.

Totodată, a fost respinsă excepția

autorității lucrului judecat pe considerentul că decizia pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție a avut ca obiect o acțiune în constatare pentru o sumă

de peste 5 miliarde lei, nefiind îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ.

Curtea a mai reținut și faptul că

anularea penalităților și majorărilor de întârziere a avut loc prin efectul

legii.

Împotriva acestei decizii reclamanta a

declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs se

arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, fără să țină

seama de faptul că O.U.G. nr. 37/2004 impune două condiții pentru anularea penalităților,

că, pe lângă art. 1 alin. (4) din lege, la art. 13 se prevede că acordarea

facilităților de natura ajutorului de stat se realizează după autorizarea

acestora de către Consiliul Concurentei. Articolul face trimitere expresă la

prevederile Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, aplicabil până la 31

decembrie 2006, când au fost abrogate prin O.U.G. nr. 117/2006 care, la art. 37

alin. (3) și (4) arată că procedura de examinare a notificărilor înregistrate

în baza Legii nr. 143/1999, pentru care nu s-au emis decizii, încetează de

drept.

Astfel, pârâta nu a făcut dovada că a

notificat Comisia Europeană în vederea autorizării vreunui ajutor de stat.

Recurenta invocă eroarea instanței de

apel, care nu a observat că tranzacția s-a încheiat sub o condiție suspensivă

care nu s-a realizat, respectiv de a se întocmi documentele necesare anulării

penalităților de întârziere, care nu puteau fi decât cele prevăzute de

legislația în vigoare, și anume art. 8 pct. 2 și 3 din Legea nr. 143/1999.

Se invocă depășirea atribuțiilor

instanței de apel, care s-a pronunțat într-o problemă a cărei rezolvare este

dată prin lege Consiliului Concurenței și nu a făcut nicio cercetare

judecătorească pentru a se pronunța dacă pârâta a mai primit sau nu și în ce

cuantum, ajutoare de stat într-o anumită perioadă de 3 ani.

De asemenea, în mod eronat s-a reținut

că în speță nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 117/2006, iar autoritatea

lucrului judecat este în legătură cu anularea penalităților de întârziere.

Prin întâmpinarea înregistrată la 10

februarie 2009 (fila 14-18) intimata a solicitat respingerea recursului,

arătând în apărare următoarele:

Pârâta a satisfăcut cerința legii de a

achita valoarea facturilor până la 30 iunie 2004, fapt care ducea la aplicarea

art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2004 în sensul anulării penalităților de

întârziere, s-a realizat notificarea la Consiliul Concurenței, fapt care

rezultă din probele administrate, însă reclamanta a fost cea care nu a trimis-o

acestei autorități, astfel încât acționarul unic al pârâtei, Consiliul Județean

Brăila a expediat-o direct Consiliului Concurenței.

În privința susținerii că nu există o

decizie a Consiliului Concurenței, intimata invocă adresa nr. 5672/06 noiembrie

2008 a acestei autorități și arată că eronat recurenta pretinde că pentru

plățile efectuate până la 30 iunie 2004 este aplicabilă legislația comunitară.

Se invocă faptul că pârâta nu a mai

beneficiat de ajutoare de stat așa cum pretinde reclamanta, iar acest fapt

rezultă din aceeași adresă.

Analizând recursul prin prisma

motivelor invocate se vor reține următoarele:

Potrivit art. 1 alin. (4) din O.U.G.

nr. 37/2004 privind măsuri de diminuare a arieratelor din economie sunt anulate

prin efectul legii penalitățile de întârziere, dacă până la data de 30 iunie 2004

agenții economici achită sumele datorate cu titlu de preț consum energie

electrică furnizată.

Dovada

faptului că pârâta și-a îndeplinit această obligație în termenul definit de

lege rezultă din probele administrate, astfel că la data de 30 iunie 2004

părțile au încheiat un proces-verbal în conținutul căruia, cu privire la suma

care face obiectul litigiului s-a consemnat: „Suma de 2.521.866.778 lei

reprezintă penalități recunoscute de SC J.A. SA, se anulează conform

prevederilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2004, în acest sens se vor

întocmi documentele prevăzute de ordonanță.

”

»

Intimata nu a

respectat înțelegerea intervenită, în sensul că nu a procedat la anularea

penalităților de întârziere și a promovat cerere de chemare în judecată

solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata acestora.

Se reține că pârâta a făcut dovada

înaintării documentației și inclusiv a notificării Consiliului Concurentei

dovedind buna sa credință, care însă prin adresa nr. 379 din 13 februarie 2006

a comunicat că sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 143/1999

privind ajutorul de stat acordat unei întreprinderi cu privire la plafonul

minim în care se încadrează și pârâta și potrivit cărora în speță nu era

necesară îndeplinirea obligației de notificare, în condițiile stabilite prin

regulamentul Consiliului Concurenței.

Astfel, în mod corect s-a reținut că

temeiul legal pentru anularea penalităților de întârziere în litigiu îl

constituie prevederile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2004, precum și art.

29 din Legea nr. 143/1999 și nu alte acte normative interne ori comunitare

aplicabile după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit membru cu

drepturi depline a Uniunii Europene, reținându-se just faptul că debitul

principal a fost achitat de către pârâtă până la data de 30 iunie 2004 și deci,

îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea facilităților

legale.

Prin urmare, nefondat recurenta

susține că pârâta trebuia să îndeplinească și condiția prevăzută la art. 13 din

O.U.G. nr. 37/2004.

De asemenea, cu privire la motivul de

recurs care vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești se va reține

că în speță, anularea penalităților și majorărilor de întârziere a avut loc

prin efectul legii.

În ceea ce privește modul de soluționare

a excepției autorității lucrului judecat în raport de decizia nr. 174 din 25

ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod corect s-a reținut

că litigiul dezlegat prin acea hotărâre a avut ca obiect o acțiune în

constatare pentru o sumă de peste 5 miliarde lei, cauza juridică fiind alta

decât cea dedusă judecății în prezentul litigiu, fiind aplicate corect

prevederile art. 1201 C. civ.

Nefiind fondat, pentru considerentele

mai sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

reclamantei urmează să fie respins.

Nefiind dovedită, potrivit art. 1169 C.

civ., cererea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs

urmează să fie respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC F.F.E.E.E.F.M.N. SA Ploiești împotriva deciziei nr.63/ A din 26

iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială,

ca nefondat.

Respinge cererea intimatei-pârâte de

acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 2 februarie 2010.