ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 325/2010

Prin sentința comercială numărul 60 din 13 mai 2005 a Tribunalului Brăila s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC F.D.E.E.E.M.N. SA Ploiești - S.D.F.E.E. Brăila împotriva pârâtei SC J.A. SA Brăila și în consecință, pârâta a fost obligată la plata sumei de 2.521.866.778 lei penalități de întârziere și 76.352.771 lei cheltuieli de judecată. În motivare s-a reținut că, în raport cu prevederile O.U.G. nr. 37/2004 privind măsurile de diminuare a arieratelor din economie, tribunalul nu este competent să se pronunțe în cauză asupra legalității măsurilor dispuse de SC F.D.F.E.E.E.M.N. SA Ploiești, referitor la aplicarea acestui act normativ. S-a considerat că penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă prin acțiunea dedusă judecății au fost recunoscute de pârâtă, iar potrivit înțelegerii părților, sumele plătite de către pârâtă pe parcursul soluționării cauzei cu titlu de cheltuieli de judecată se vor deconta pentru facturile curente de energie electrică.

Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 63/ A din 26 iunie 2008 a Curții de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, în sensul schimbării în întregime a sentinței, respingerii acțiunii ca nefondată și obligării intimatei - reclamante la plata sumei de 3.969 lei cheltuieli de judecată. În considerentele deciziei Curtea a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 1 alin. (4) din O.U.G.

nr. 37/2004, faptul că pârâta a achitat până la 30 iunie 2004 debitul, situație confirmată de reclamantă fără rezerve, finalizată prin încheierea tranzacției la 30 iunie 2004. De asemenea, s-a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 29 din Legea nr. 143/1999 privind încadrarea ajutorului de stat acordat pârâtei sub forma anulării penalităților și majorărilor de întârziere în plafonul minim prevăzut de lege, dispozițiile legale invocate de intimată și valabile de la 01 ianuarie 2007 când România a devenit membră a Uniunii Europene, nefiind aplicabile. Totodată, a fost respinsă excepția autorității lucrului judecat pe considerentul că decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a avut ca obiect o acțiune în constatare pentru o sumă de peste 5 miliarde lei, nefiind îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ.

Curtea a mai reținut și faptul că anularea penalităților și majorărilor de întârziere a avut loc prin efectul legii. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs se arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, fără să țină seama de faptul că O.U.G. nr. 37/2004 impune două condiții pentru anularea penalităților, că, pe lângă art. 1 alin. (4) din lege, la art. 13 se prevede că acordarea facilităților de natura ajutorului de stat se realizează după autorizarea acestora de către Consiliul Concurentei. Articolul face trimitere expresă la prevederile Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, aplicabil până la 31 decembrie 2006, când au fost abrogate prin O.U.G.

nr. 117/2006 care, la art. 37 alin. (3) și (4) arată că procedura de examinare a notificărilor înregistrate în baza Legii nr. 143/1999, pentru care nu s-au emis decizii, încetează de drept. Astfel, pârâta nu a făcut dovada că a notificat Comisia Europeană în vederea autorizării vreunui ajutor de stat. Recurenta invocă eroarea instanței de apel, care nu a observat că tranzacția s-a încheiat sub o condiție suspensivă care nu s-a realizat, respectiv de a se întocmi documentele necesare anulării penalităților de întârziere, care nu puteau fi decât cele prevăzute de legislația în vigoare, și anume art. 8 pct. 2 și 3 din Legea nr. 143/1999. Se invocă depășirea atribuțiilor instanței de apel, care s-a pronunțat într-o problemă a cărei rezolvare este dată prin lege Consiliului Concurenței și nu a făcut nicio cercetare judecătorească pentru a se pronunța dacă pârâta a mai primit sau nu și în ce cuantum, ajutoare de stat într-o anumită perioadă de 3 ani.

De asemenea, în mod eronat s-a reținut că în speță nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 117/2006, iar autoritatea lucrului judecat este în legătură cu anularea penalităților de întârziere. Prin întâmpinarea înregistrată la 10 februarie 2009 (fila 14-18) intimata a solicitat respingerea recursului, arătând în apărare următoarele: Pârâta a satisfăcut cerința legii de a achita valoarea facturilor până la 30 iunie 2004, fapt care ducea la aplicarea art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2004 în sensul anulării penalităților de întârziere, s-a realizat notificarea la Consiliul Concurenței, fapt care rezultă din probele administrate, însă reclamanta a fost cea care nu a trimis-o acestei autorități, astfel încât acționarul unic al pârâtei, Consiliul Județean Brăila a expediat-o direct Consiliului Concurenței.

În privința susținerii că nu există o decizie a Consiliului Concurenței, intimata invocă adresa nr. 5672/06 noiembrie 2008 a acestei autorități și arată că eronat recurenta pretinde că pentru plățile efectuate până la 30 iunie 2004 este aplicabilă legislația comunitară. Se invocă faptul că pârâta nu a mai beneficiat de ajutoare de stat așa cum pretinde reclamanta, iar acest fapt rezultă din aceeași adresă. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: Potrivit art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2004 privind măsuri de diminuare a arieratelor din economie sunt anulate prin efectul legii penalitățile de întârziere, dacă până la data de 30 iunie 2004 agenții economici achită sumele datorate cu titlu de preț consum energie electrică furnizată.

Dovada faptului că pârâta și-a îndeplinit această obligație în termenul definit de lege rezultă din probele administrate, astfel că la data de 30 iunie 2004 părțile au încheiat un proces-verbal în conținutul căruia, cu privire la suma care face obiectul litigiului s-a consemnat: „Suma de 2.521.866.778 lei reprezintă penalități recunoscute de SC J.A. SA, se anulează conform prevederilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2004, în acest sens se vor întocmi documentele prevăzute de ordonanță. ” » Intimata nu a respectat înțelegerea intervenită, în sensul că nu a procedat la anularea penalităților de întârziere și a promovat cerere de chemare în judecată solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata acestora.

Se reține că pârâta a făcut dovada înaintării documentației și inclusiv a notificării Consiliului Concurentei dovedind buna sa credință, care însă prin adresa nr. 379 din 13 februarie 2006 a comunicat că sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat acordat unei întreprinderi cu privire la plafonul minim în care se încadrează și pârâta și potrivit cărora în speță nu era necesară îndeplinirea obligației de notificare, în condițiile stabilite prin regulamentul Consiliului Concurenței. Astfel, în mod corect s-a reținut că temeiul legal pentru anularea penalităților de întârziere în litigiu îl constituie prevederile art. 1 alin. (4) din O.U.G.

nr. 37/2004, precum și art. 29 din Legea nr. 143/1999 și nu alte acte normative interne ori comunitare aplicabile după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit membru cu drepturi depline a Uniunii Europene, reținându-se just faptul că debitul principal a fost achitat de către pârâtă până la data de 30 iunie 2004 și deci, îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea facilităților legale. Prin urmare, nefondat recurenta susține că pârâta trebuia să îndeplinească și condiția prevăzută la art. 13 din O.U.G. nr. 37/2004. De asemenea, cu privire la motivul de recurs care vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești se va reține că în speță, anularea penalităților și majorărilor de întârziere a avut loc prin efectul legii.

În ceea ce privește modul de soluționare a excepției autorității lucrului judecat în raport de decizia nr. 174 din 25 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod corect s-a reținut că litigiul dezlegat prin acea hotărâre a avut ca obiect o acțiune în constatare pentru o sumă de peste 5 miliarde lei, cauza juridică fiind alta decât cea dedusă judecății în prezentul litigiu, fiind aplicate corect prevederile art. 1201 C. civ. Nefiind fondat, pentru considerentele mai sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei urmează să fie respins. Nefiind dovedită, potrivit art. 1169 C. civ., cererea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs urmează să fie respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC F.F.E.E.E.F.M.N. SA Ploiești împotriva deciziei nr.63/ A din 26 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, ca nefondat. Respinge cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2010.