ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2960/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.Circumstanțele cauzei Prin sentința nr. 132/F/2010 din 12 iulie 2010 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins sesizarea formulată, în temeiul Legii nr. 115/1996, de către Parchetul Național Anticorupție- Serviciul Anticorupție de pe Lângă Curtea de Apel Brașov și continuată de reclamantele A.N.I., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Brașov și SC R. SRL Brașov împotriva cercetaților V.D. și V.M.D., și în consecință a dispus modificarea Ordonanței nr. 2/Av din 14 martie 2006, pronunțată de Comisia de Control a Averilor constituită la nivelul Curții de Apel Brașov, în sensul că a constatat proveniența licită a bunurilor dobândite de cercetații V.D.

și V.M.D. și a dispus închiderea dosarului. Prin decizia nr. 4836 din 19 octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursurile declarate de Statul Român-Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov și de Ministerul Public- Parchetul de pe Lângă Curtea de Apel Brașov împotriva sentinței nr. 132/F/2010 din 12 iulie 2010 a Curții de Apel Brașov, a modificat sentința atacată în sensul că a admis sesizarea formulată de Parchetul Național Anticorupție- Serviciul Anticorupție de pe lângă Curtea de Apel Brașov, continuată de reclamantele A.N.I. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Brașov și, în consecință a constatat că persoanele cercetate V.D.

și V.D.A. au efectuat în perioada cercetată cheltuieli nejustificate în valoare de 129.517,80 dolari S.U.A. și a dispus confiscarea acestei sume și a obligat persoanele cercetate să o plătească în termen de 6 luni, calculate de la data pronunțării deciziei, în echivalent lei la data plății. 2.Motivele și temeiul juridic al contestației în anulare promovată. Împotriva deciziei nr. 4836 din 19 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat, la data de 7 noiembrie 2011, contestație în anulare contestatorii V.D. și V.M.D., prin care a solicitat anularea deciziei contestate, admiterea recursului formulat și pe cale de consecință respingerea acțiunii reclamantului.

În motivarea căii extraordinare de atac promovate susțin contestatorii că instanța de control judiciar a săvârșit o serie de erori materiale în stabilirea obiectului pricinii, în reținerea situației de fapt și în terminologia folosită, ceea ce a condus la admiterea în mod greșit a recursurilor declarat în cauză. Astfel, se invocă ca și primă eroare materială, aprecierea că obiectul pricinii este o problemă de drept și nu o problema de fapt, știut fiind faptul că problemele de drept sunt cele de interpretare a normelor legale, iar cele de interpretare a probelor sunt probleme de fapt. Consideră contestatorii că din cauza greșelii de a ignora importanța laturii privind situația de fapt a procesului, s-au produs în cercetarea judecătorească și în deliberare alte omisiuni și greșeli materiale care au influențat în mod direct dezlegarea de fapt a pricinii, fiind astfel, vătămate grav interesele.

Mai arată contestatorii că a doua eroare materială constă în exprimarea caracterul licit sau ilicit al bunurilor, în condițiile în care aceasta este o caracterizare a dobândirii bunurilor și nu a bunurilor ca atare, ceea ce juridic înseamnă cu totul altceva. Se apreciază că cele două erori materiale în folosirea terminologiei au orientat judecata într-un registru excesiv, specific legislației regimului totalitar. Se mai susține că atenția scăzută asupra problemelor situației de fapt se regăsește în primul rând prin neprecizarea celui mai important aspect, respectiv perioada supusă verificării, în condițiile în care instanța de recurs face referire la perioada cercetată însă dispozitivul nu o precizează, iar considerentele hotărârii o rețin fie greșit, fie contradictoriu.

Astfel, se arată că, conform probelor intră în discuție ca dată a începerii perioadei supuse verificării ziua de 18 octombrie 1999 iar ca dată de încheiere a perioadei supuse verificării una dintre următoarele zile 04 februarie 2002, data depunerii cererii de demisie, 03 iunie 2002, data hotărârii judecătorești de soluționare a litigiului de muncă, 06 iunie 2002, data mențiunii în Registrul Oficiului Comerțului a numelui noului administrator al societății.

Niciuna dintre aceste date nu este avută în vedere cu rigoarea pe care o impunea obiectul procesului, după cum urmează data de începere este considerată uneori 08 octombrie 1999, alteori 18 octombrie 1999 iar data încheierii perioadei supuse verificării este considerată, fără nicio explicație sau temei, 08 ianuarie 2003. Un alt aspect și, în același timp, un alt efect al erorilor materiale legate de perioada verificată este, în opinia contestatorilor, prelungirea perioadei supuse verificării până în anii 2005-2006 cu privire la scadența împrumuturilor, aportul financiar prin noi împrumuturi, vânzarea unor bunuri de valoare, vila C. și autovehiculul, al căror preț explică solvabilitatea în timp a intimaților-cercetați, contrar concluziei forțate a hotărârii care a condus la neluarea în seamă a împrumuturilor ca sursă financiară.

În drept contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. 3. Întâmpinarea formulată în cauză Prin întâmpinarea formulată, în condițiile art. 320 C. proc. civ., intimatul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată, arătând în esență, că, criticile aduse de contestatoare deciziei atacate, prin prisma prevederilor art. 318 din C. proc. civ., constau de fapt în reiterarea unor motive de recurs, pe care, contrar susținerii acestora, instanța de recurs le-a avut în vedere, le-a analizat și motivat.

4.Considerentele și soluția asupra contestației în anulare Contestația în anulare de față, urmează a fi respinsă ca nefondată, față de temeiul de drept invocat și raportat la motivele înfățișate de contestatori, în considerarea celor ce urmează: În primul rând, Înalta Curte reamintește că, contestația în anulare este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată doar pentru motivele limitativ și strict prevăzute de lege și care nu presupune o rejudecare a recursului. Potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., contestația în anulare specială este admisibilă numai dacă hotărârea instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

În primul rând, Înalta Curte consideră necesar a sublinia, în acest context, faptul că hotărârea judecătorească trebuie analizată în întregul său pentru că o analiză trunchiată și izolată a fiecărei fraze expuse în considerente poate conduce la confuzii și implicit la conturarea unor concluzii eronate, cum este cazul și în cauza dedusă judecății. Astfel, faptul că în considerentele hotărârii contestate se regăsește formularea problemă de drept supusă cercetării judecătorești nu poate conduce la confirmarea susținerilor contestatorilor, în sensul unei stabilirii eronate a obiectului pricinii, în condițiile în care din analiza sistematică a considerentelor rezultă fără echivoc că, instanța de recurs nu s-a aflat într-o confuzie sub acest aspect, ci a analizat motivele de nelegalitate a hotărârii instanței de fond invocate prin cererile de recurs, prin raportare la o situație de fapt corect reținută.

Pe de altă parte, este lesne de observat că prin referire la greșita apreciere a obiectului pricinii, contestatorii evocă de fapt greșeli de judecată în procedura de soluționare a recursului și nu greșeli materiale în sensul art. 318 C. proc. civ., ceea ce excede cadrului procedurii de soluționare a unei contestații în anulare,. Totodată, Înalta Curte reamintește că greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt de natură a conduce la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, ceea ce nu poate fi reținut în cauză, în condițiile în care este lipsit de orice îndoială că instanța de recurs când a folosit termenii de bunuri licite, respective bunuri ilicite a avut în vedere modul de dobândire a respectivelor bunuri de către persoanele cercetate.

Înalta Curte, apreciază față de exigența textului de lege arătat, că, contestația în anulare de față nu poate fi primită, nici prin raportare la susținerile referitoare la existența unor erori în stabilirea perioadei cercetate, în condițiile în care instanța de recurs a avut în vedere în mod constant ca și perioadă de cercetare intervalul 18 octombrie 1999-07 martie 2003, de altfel instanța de recurs a și explicat în considerentele hotărârii că indicarea unor operațiuni de natură financiară, ulterioare respectivei perioade reprezintă numai un element de logică adus în sprijinul concluziei că nu sunt credibile afirmațiile intimaților, contestatori în prezenta cauză, cu privire la posibilitatea restituirii într-o perioadă scurtă a împrumuturilor exorbitante contractate și nu o extindere a perioadei cercetate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, contestatorii, prin invocarea, ca și erori materiale, a unor erori în folosirea unor termini, în stabilirea obiectului cauzei, sau lipsa unei rigori în indicarea perioadei supuse controlului, efectuează de fapt o critică a hotărârii instanței de recurs, prin prisma modului în care aceasta a interpretat probele administrate în cauză și a aplicat dispozițiile legale în materie, ceea ce nu poate fi acceptat pe calea contestației în anulare, procedură în care nu poate fi examinată justețea soluției contestate. În consecință, constatând că în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare, dedusă prezentei judecăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii V.D. și V.M.D. împotriva deciziei nr. 4836 din 19 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.