ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2960/2012

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

1.Circumstanțele cauzei

Prin sentința nr. 132/F/2010

din 12 iulie 2010 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal

a respins sesizarea formulată, în temeiul Legii nr. 115/1996, de către Parchetul

Național Anticorupție- Serviciul Anticorupție de pe Lângă Curtea de Apel Brașov

și continuată de reclamantele A.N.I., Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Brașov și SC R. SRL Brașov împotriva cercetaților

V.D. și V.M.D., și în consecință a dispus modificarea Ordonanței nr. 2/Av din 14

martie 2006, pronunțată de Comisia de Control a Averilor constituită la nivelul

Curții de Apel Brașov, în sensul că a constatat proveniența licită a bunurilor dobândite

de cercetații V.D. și V.M.D. și a dispus închiderea dosarului.

Prin decizia nr. 4836

din 19 octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal a admis recursurile declarate de Statul Român-Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov și de Ministerul Public- Parchetul de pe

Lângă Curtea de Apel Brașov împotriva sentinței nr. 132/F/2010 din 12 iulie 2010

a Curții de Apel Brașov, a modificat sentința atacată în sensul că a admis sesizarea

formulată de Parchetul Național Anticorupție- Serviciul Anticorupție de pe lângă

Curtea de Apel Brașov, continuată de reclamantele A.N.I. și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Brașov și, în consecință a constatat

că persoanele cercetate V.D. și V.D.A. au efectuat în perioada cercetată cheltuieli

nejustificate în valoare de 129.517,80 dolari S.U.A. și a dispus confiscarea acestei

sume și a obligat persoanele cercetate să o plătească în termen de 6 luni, calculate

de la data pronunțării deciziei, în echivalent lei la data plății.

2.Motivele și temeiul

juridic al contestației în anulare promovată.

Împotriva deciziei

nr. 4836 din 19 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat, la data de 7 noiembrie

2011, contestație în anulare contestatorii V.D. și V.M.D., prin care a solicitat

anularea deciziei contestate, admiterea recursului formulat și pe cale de consecință

respingerea acțiunii reclamantului.

În motivarea căii extraordinare

de atac promovate susțin contestatorii că instanța de control judiciar a săvârșit

o serie de erori materiale în stabilirea obiectului pricinii, în reținerea situației

de fapt și în terminologia folosită, ceea ce a condus la admiterea în mod greșit

a recursurilor declarat în cauză.

Astfel, se invocă ca și

primă eroare materială, aprecierea că obiectul pricinii este o problemă de drept

și nu o problema de fapt, știut fiind faptul că problemele de drept sunt cele de

interpretare a normelor legale, iar cele de interpretare a probelor sunt probleme

de fapt. Consideră contestatorii că din cauza greșelii de a ignora importanța laturii

privind situația de fapt a procesului, s-au produs în cercetarea judecătorească

și în deliberare alte omisiuni și greșeli materiale care au influențat în mod direct

dezlegarea de fapt a pricinii, fiind astfel, vătămate grav interesele.

Mai arată contestatorii

că a doua eroare materială constă în exprimarea caracterul licit sau ilicit al bunurilor,

în condițiile în care aceasta este o caracterizare a dobândirii bunurilor și nu

a bunurilor ca atare, ceea ce juridic înseamnă cu totul altceva. Se apreciază că

cele două erori materiale în folosirea terminologiei au orientat judecata într-un

registru excesiv, specific legislației regimului totalitar.

Se mai susține că atenția

scăzută asupra problemelor situației de fapt se regăsește în primul rând prin neprecizarea

celui mai important aspect, respectiv perioada supusă verificării, în condițiile

în care instanța de recurs face referire la perioada cercetată însă dispozitivul

nu o precizează, iar considerentele hotărârii o rețin fie greșit, fie contradictoriu.

Astfel, se arată că, conform probelor intră în discuție ca dată a începerii perioadei

supuse verificării ziua de 18 octombrie 1999 iar ca dată de încheiere a perioadei

supuse verificării una dintre următoarele zile 04 februarie 2002, data depunerii

cererii de demisie, 03 iunie 2002, data hotărârii judecătorești de soluționare a

litigiului de muncă, 06 iunie 2002, data mențiunii în Registrul Oficiului Comerțului

a numelui noului administrator al societății. Niciuna dintre aceste date nu este

avută în vedere cu rigoarea pe care o impunea obiectul procesului, după cum urmează

data de începere este considerată uneori 08 octombrie 1999, alteori 18

octombrie 1999 iar data încheierii perioadei supuse verificării este considerată,

fără nicio explicație sau temei, 08 ianuarie 2003.

Un alt aspect și, în același

timp, un alt efect al erorilor materiale legate de perioada verificată este, în

opinia contestatorilor, prelungirea perioadei supuse verificării până în anii 2005-2006

cu privire la scadența împrumuturilor, aportul financiar prin noi împrumuturi, vânzarea

unor bunuri de valoare, vila C. și autovehiculul, al căror preț explică solvabilitatea

în timp a intimaților-cercetați, contrar concluziei forțate a hotărârii care a condus

la neluarea în seamă a împrumuturilor ca sursă financiară.

În drept contestația în

anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ.

în cauză

Prin întâmpinarea formulată,

în condițiile art. 320 C. proc. civ., intimatul Ministerul Finanțelor Publice a

solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată, arătând în esență,

că, criticile aduse de contestatoare deciziei atacate, prin prisma prevederilor

art. 318 din C. proc. civ., constau de fapt în reiterarea unor motive de recurs,

pe care, contrar susținerii acestora, instanța de recurs le-a avut în vedere, le-a

analizat și motivat.

4.Considerentele și soluția

asupra contestației în anulare

Contestația în anulare

de față, urmează a fi respinsă ca nefondată, față de temeiul de drept invocat și

raportat la motivele înfățișate de contestatori, în considerarea celor ce urmează:

În primul rând, Înalta

Curte reamintește că, contestația în anulare este o cale de atac extraordinară ce

poate fi exercitată doar pentru motivele limitativ și strict prevăzute de lege și

care nu presupune o rejudecare a recursului.

Potrivit art. 318 teza

I C. proc. civ., contestația în anulare specială este admisibilă numai dacă hotărârea

instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în legătură cu aspectele

formale ale judecării recursului.

În primul rând, Înalta

Curte consideră necesar a sublinia, în acest context, faptul că hotărârea judecătorească

trebuie analizată în întregul său pentru că o analiză trunchiată și izolată a fiecărei

fraze expuse în considerente poate conduce la confuzii și implicit la conturarea

unor concluzii eronate, cum este cazul și în cauza dedusă judecății. Astfel, faptul

că în considerentele hotărârii contestate se regăsește formularea problemă de drept

supusă cercetării judecătorești nu poate conduce la confirmarea susținerilor contestatorilor,

în sensul unei stabilirii eronate a obiectului pricinii, în condițiile în care din

analiza sistematică a considerentelor rezultă fără echivoc că, instanța de recurs

nu s-a aflat într-o confuzie sub acest aspect, ci a analizat motivele de nelegalitate

a hotărârii instanței de fond invocate prin cererile de recurs, prin raportare la

o situație de fapt corect reținută. Pe de altă parte, este lesne de observat că

prin referire la greșita apreciere a obiectului pricinii, contestatorii evocă de

fapt greșeli de judecată în procedura de soluționare a recursului și nu greșeli

materiale în sensul art. 318 C. proc. civ., ceea ce excede cadrului procedurii de

soluționare a unei contestații în anulare,.

Totodată, Înalta Curte

reamintește că greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în

anulare, sunt greșeli de fapt de natură a conduce la pronunțarea unei soluții eronate,

erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu

aspectele formale ale judecății, ceea ce nu poate fi reținut în cauză, în condițiile

în care este lipsit de orice îndoială că instanța de recurs când a folosit termenii

de bunuri licite, respective bunuri ilicite a avut în vedere modul de dobândire

a respectivelor bunuri de către persoanele cercetate.

Înalta Curte, apreciază

față de exigența textului de lege arătat, că, contestația în anulare de față nu

poate fi primită, nici prin raportare la susținerile referitoare la existența unor

erori în stabilirea perioadei cercetate, în condițiile în care instanța de recurs

a avut în vedere în mod constant ca și perioadă de cercetare intervalul 18

octombrie 1999-07 martie 2003, de altfel instanța de recurs a și explicat în considerentele

hotărârii că indicarea unor operațiuni de natură financiară, ulterioare respectivei

perioade reprezintă numai un element de logică adus în sprijinul concluziei că nu

sunt credibile afirmațiile intimaților, contestatori în prezenta cauză, cu privire

la posibilitatea restituirii într-o perioadă scurtă a împrumuturilor exorbitante

contractate și nu o extindere a perioadei cercetate.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că, în cauză, contestatorii, prin invocarea, ca și erori materiale, a unor

erori în folosirea unor termini, în stabilirea obiectului cauzei, sau lipsa unei

rigori în indicarea perioadei supuse controlului, efectuează de fapt o critică a

hotărârii instanței de recurs, prin prisma modului în care aceasta a interpretat

probele administrate în cauză și a aplicat dispozițiile legale în materie, ceea

ce nu poate fi acceptat pe calea contestației în anulare, procedură în care nu poate

fi examinată justețea soluției contestate.

În consecință, constatând

că în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare, dedusă prezentei judecăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de contestatorii V.D. și V.M.D. împotriva deciziei nr. 4836 din

19 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 iunie 2012.