ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6112/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

La data de 15 septembrie 2011 reclamantul

C.P. a chemat în judecată pe pârâta M. (fostă C.) M., solicitând instanței ca,

prin hotărârea ce o va pronunța, să-i fie reîncredințată spre creștere și

educare minora C.A.G..

În motivarea acțiunii, a arătat că prin Sentința

civilă nr. 6299 din 28 septembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4

București, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 241 A din 24

martie 2011 a Tribunalului București, a fost desfăcută căsătoria dintre el și

pârâtă, minora C.A.G. fiind încredințată pârâtei spre creștere și educare,

încuviințându-se pentru reclamant legături personale cu minora.

A mai arătat că

pârâta a lăsat minora la Slobozia în domiciliul bunicilor materni și a plecat

din țară, fiindu-i interzise legăturile cu fiica sa.

Reclamantul a arătat

că, în luna august 2011, cu sprijinul executorului judecătoresc a reușit să

reia legăturile cu minora, data de la care aceasta se află la reclamant, minora

refuzând sa se mai întoarcă la domiciliul bunicilor materni din Slobozia.

În drept, și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 42 și art. 100 C. fam.

Prin Sentința civilă

nr. 352 din 18 ianuarie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 23979/4/2011,

Judecătoria Sectorului 4 București a invocat din oficiu excepția necompetentei

teritoriale și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei

Slobozia, reținând că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 5 C. proc.

civ. coroborate cu dispozițiile art. 159 alin. (3) C. proc. civ., iar

domiciliul pârâtei se află la Slobozia.

La data de 8 mai

2012, reclamantul a invocat excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei

Slobozia, arătând ca domiciliul pârâtei se află în București, sectorul 4, așa

încât Judecătoria Sectorului 4 este competentă să soluționeze cererea.

Judecătoria Slobozia

prin Sentința civilă nr. 1388 din 10 mai 2012 a admis excepția necompetentei

teritoriale a Judecătoriei Slobozia invocată de reclamant, a declinat

competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul C.P. și pe pârâta M.

(fostă C.) M., în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București, a constatat

intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Curtea de

Apel București pentru soluționarea conflictului de competență.

Instanța s-a

pronunțat, cu prioritate, asupra excepției de necompetență teritorială a

Judecătoriei Slobozia, invocată de instanță din oficiu.

S-a reținut că art. 5

C. proc. civ. stabilește că cererea se face la domiciliul pârâtului, iar din

interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 19 C. proc. civ., rezultă

că, în pricinile referitoare la persoane, competența teritorială prevăzută de

art. 5 C. proc. civ. este absolută.

Ori, este adevărat

că, pentru determinarea competenței teritoriale, noțiunea de domiciliu trebuie

privită în sens larg, prin domiciliu în sens procesual înțelegându-se și acela

pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, localitatea unde trăiește efectiv.

Instanța a arătat că

reclamanta are domiciliul în București; însă, în ceea ce privește domiciliul în

fapt, nu rezultă din înscrisurile de la dosar că aceasta și-a stabilit

domiciliul la părinții săi în Slobozia, reclamantul afirmând că pârâta este

plecată din țară.

S-a reținut că din

adresele emise de Primăria Municipiului Slobozia - Serviciul Juridic -

Autoritate Tutelară rezultă că pârâta nu a fost găsită la domiciliul părinților

săi, astfel că nu sunt indicii suficiente pentru a se prezuma că domiciliul în

fapt al pârâtei este la Slobozia.

Mai mult, potrivit

anchetei sociale din 6 octombrie 2011 efectuată de Autoritatea Tutelară a

Primăriei Sectorului 4, încă din data de 19 august 2011 minora se afla la

București în domiciliul reclamantului.

Art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ. prevede că, la prima zi de înfățișare, judecătorul este

obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate.

În cauză, s-a

constatat că este vorba de o normă legală imperativă ce reglementează un caz de

competență teritorială exclusivă de la care nu sunt permise derogări, în speță

fiind incidente dispozițiile art. 159 pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora

necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei

alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Având în vedere

interesul superior al minorului, faptul că domiciliul pârâtei este în sectorul

4, București, precum și dispozițiile legale mai sus menționate, instanța a

apreciat întemeiată excepția invocată, pe care a admis-o și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4

București

Constatând

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (2) C. proc. civ. referitoare

la conflictul negativ de competență, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 21 C. proc. civ., potrivit cărora instanța înaintea căreia s-a ivit

conflictul de competență, a suspendat din oficiu orice altă procedură și a

înaintat dosarul instanței în drept să hotărască asupra conflictului, în speță

Curtea de Apel București.

Prin Sentința civilă

nr. 67F din data de 11 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, a stabilit competența de

soluționare a cauzei privind pe reclamantul C.P. și pârâta M. (fostă C.) M., în

favoarea Judecătoriei Slobozia.

S-a reținut că

obiectul cauzei îl reprezintă încredințarea copilului minor rezultat din

căsătoria părților, în prezent divorțate.

Domiciliul legal al

pârâtei se află în București, sectorul 4 fiind la aceiași adresă poștală cu cel

al reclamantului, acesta învederând instanței că pârâta nu mai locuiește la

acea adresă ci, la părinții săi în municipiul Slobozia, unde se află și minora.

Competența

teritorială de drept comun, prevăzută de art. 5 C. proc. civ., potrivit căreia

cererea se face la instanța domiciliului pârâtului, are în vedere domiciliul în

sens larg, interesând adresa unde locuiește efectiv.

Reclamantul a adresat

cererea la instanța locului unde s-a mutat pârâta având în vedere

încunoștințarea acesteia despre existența procesului, iar împrejurarea că

pârâta nu a fost găsită la domiciliul părinților săi în ziua când s-au deplasat

membrii comisiei de anchetă socială, nu este un motiv justificat pentru a

aprecia că domiciliul în fapt al acesteia nu ar fi în Slobozia.

Nici împrejurarea că

ancheta socială urmează a se efectua în București nu este justificativă, câtă

vreme oricum în cauzele cu acest obiect de judecată, instanța este datoare a

afla condițiile materiale, de trai și de viață, atât a reclamantului care are

domiciliul în București, cât și ale pârâtei, care este clar că nu mai locuiește

la aceiași adresă poștală cu fostul său soț.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.P. pentru motive de

nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamantul a arătat că atâta vreme cât pârâta M. (fostă C.) M., nu

face dovada altui domiciliu (legal sau fără forme) la o altă instanță,

consideră că singurul domiciliu opozabil în fața instanțelor judecătorești este

la adresa de domiciliu din cartea de identitate a acesteia, în speță în

București.

Precizează că minora

i-a fost încredințată, provizoriu, pe cale de ordonanța președințială, până la

finalizarea în mod irevocabil a acțiunii prin care a solicitat reîncredințarea

acesteia.

Susține că în

încheierea de ședință din cauza introdusă pe cale de ordonanța președințială,

pârâta a fost prezentă și și-a făcut apărări în fața instanței de fond ce a

soluționat acțiunea de încredințare provizorie, indicând în acest sens că

domiciliază în sectorul 4 București.

Solicită admiterea

recursului, casarea în tot a sentinței recurate, iar pe cale de consecința

stabilirea competenței materiale și teritoriale de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin sentința

recurată s-a soluționat conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria

Sectorului 4 București și Judecătoria Slobozia în favoarea acestei din urmă

instanțe, considerată competentă material să judece cauza în temeiul

dispozițiilor art. 5 C. proc. civ.

Contrar susținerilor

recurentului, soluția pronunțată în regulatorul de competență este corectă în

raport de circumstanțele particulare ale speței.

În prezenta cauză, la

momentul introducerii acțiunii, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București,

reclamantul a indicat pe lângă domiciliul pârâtei din București (fiind aceiași

adresă poștală cu cea a reclamantului) și locuința efectivă a acesteia fără

forme legale din municipiul Slobozia.

Potrivit art. 5 C.

proc. civ. cererea de chemare în judecată se face la instanța domiciliului

pârâtului, în materie de competență noțiunea de domiciliu fiind folosită de

legiuitor în sens larg, interesând adresa unde partea locuiește efectiv și nu

domiciliul din actul de identitate.

Prin domiciliu, în

sens procesual, urmează a se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit

în fapt, în localitatea unde trăiește, deoarece scopul dispozițiilor legale

referitoare la domiciliu este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi

înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență principiului

dreptului la apărare.

Având în vedere

faptul că reclamantul a declarat că pârâta nu mai locuiește la adresa din

Sectorul 4, unde are domiciliul legal, precum și faptul că acesta a arătat în

cererea de chemare în judecată că pârâta locuiește fără forme legale la

părinții săi în municipiul Slobozia, unde se află și minora, în mod corect

Curtea de Apel a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Slobozia.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta a fost

trecut în mod formal, hotărârea atacată fiind amplu motivată și bine

argumentată, justificând soluția adoptată.

Având în vedere că

instanța competentă să soluționeze conflictul negativ de competență, a statuat

în favoarea Judecătoriei Slobozia competența de soluționare a cauzei, Înalta

Curte, în temeiul art. 22 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.P. împotriva Sentinței nr. 67-F

din data de 11 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL