ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6108/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul București, secția a V-a civilă prin Sentința nr. 1217 din 30 septembrie 2010 a admis excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantului și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de acesta împotriva pârâtei S.R.T. prin care a solicitat constatarea existenței drepturilor sale de autor asupra a 5 scenarii adaptate pentru 5 episoade din emisiunea S. difuzată de canalul 1 de televiziune și plata drepturilor bănești derivând din acest drept de proprietate intelectuală.

Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că în speță, dreptul la acțiune al reclamantului pentru plata drepturilor de autor pentru opera derivată pe care pretinde că a realizat-o s-a născut la data realizării acesteia, respectiv 8 septembrie 2006, potrivit borderoului de predare depus la dosar, sau la data difuzării acestora, care se situează, potrivit afirmațiilor făcute de reclamant în cuprinsul cererii, tot în luna septembrie 2006, sau cel mai târziu la data când reclamantul a cunoscut refuzul pârâtei de a-i plăti aceste drepturi, respectiv data de 5 octombrie 2006, când serviciul juridic al pârâtei i-a răspuns reclamantului la petiția din 4 octombrie 2006 în sensul că reclamantului nu i se cuvin drepturi de autor pentru decupajul regizoral realizat.

Prin raportare la momentele menționate, s-a apreciat că acțiunea reclamantului înregistrată la 1 februarie 2010 a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani. Tribunalul nu a reținut apărările reclamantului în sensul că acesta a încercat în prealabil soluționarea amiabilă a litigiului, întrucât, deși aceste apărări sunt dovedite prin depunerea la dosar a copiei memoriului înregistrat în 28 mai 2008 (dosar), modalitatea la care reclamantul a înțeles să apeleze pentru realizarea drepturilor sale, nu este aptă să conducă la întreruperea curgerii prescripției, care, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, se realizează prin recunoașterea dreptului de către pârâtă sau prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare.

2. Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a IX-a prin Decizia nr. 173 A din 3 aprilie 2011 a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. Analizând lucrările dosarului în raport de motivele de apel invocate Curtea a reținut următoarele: Cererea prin care reclamantul a învestit instanța cuprindea două capete principale de cerere: unul prin care s-a solicitat să se constate drepturile de autor ale reclamantului cu privire la 5 scenarii pe care le-a adaptat pentru 5 episoade ale emisiunii S., difuzate de T., și altul prin care se solicita plata sumei de 1.500 RON pentru drepturile de autor invocate în primul capăt de cerere. De asemenea, acțiunea mai cuprindea un capăt de cerere accesoriu celui de-al doilea petit principal de cerere, prin care se solicitau despăgubiri pentru neachitarea la timp a sumei cuvenite cu titlu de drepturi de autor.

Curtea a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost analizată de prima instanță doar în raport cu al doilea și al treilea capăt de cerere, primul capăt de cerere rămânând neanalizat de către instanță. Pe de altă parte, cererea în constatarea existenței unui drept, care formează primul capăt de cerere, s-a apreciat a fi imprescriptibilă extinctiv și, prin urmare, dacă s-ar considera că analiza prescripției s-a realizat în raport de întreaga cerere, soluția constatării ca fiind prescris a acestui capăt de cerere este greșită.

Referitor la drepturile pretinse prin capetele doi și trei de cerere, Curtea a constatat că în apel au fost depuse adresa emisă sub nr. 60.335 din 13 martie 2007 de Comisia de etică și arbitraj din cadrul T. precum și concluziile ședinței acestei Comisii din data de 22 februarie 2007, prin care s-a făcut dovada că reclamantul a sesizat Comisia de arbitraj din cadrul T. cu pretențiile sale referitoare la recunoașterea dreptului de autor și plata drepturilor cuvenite pentru acestea. Prin urmare, s-a apreciat ca fiind făcută dovada întreruperii prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul al doilea și al treilea de cerere, în condițiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că prin introducerea unei cereri de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la un organ de arbitraj necompetent se întrerupe cursul prescripției extinctive a dreptului la acțiune.

Nu a fost primită susținerea intimatei în sensul că sus-numita Comisie de etică și arbitraj din cadrul S. nu este un organism cu atribuții jurisdicționale, ci un organism creat de ziariștii din T., care nu poate da decât eventuale recomandări conducerii Televiziunii, atunci când constată încălcări ale Statutului ziaristului, așa încât nu poate fi confundată această structură cu un arbitraj, în sensul procedural instituit de C. proc. civ.

Tribunalul a observat, sub acest aspect, pe de o parte, că intimata nu a făcut nici o dovadă cu privire la atribuțiile Comisiei menționate, iar pe de altă parte, că dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 nu fac nici o distincție în ceea ce privește natura competenței, așa încât, chiar dacă susținerile recurentei cu privire la atribuțiile Comisiei de arbitraj ar corespunde realității, acest aspect ar fi irelevant în ceea ce privește efectul întreruptiv al prescripției dat de sesizarea de către reclamant a acestei Comisii de arbitraj. Intimata nu a invocat și nu a dovedit incidența în prezenta cauză a dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere dispozițiile art. 17 alin. (1) și (2) din Decretul 167/1958, s-a constatat că de la momentul sesizării Comisiei de arbitraj și până la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 1 februarie 2010 - nu au trecut 3 ani, așa încât, față de actele noi depuse în apel, apare ca fiind greșită soluția primei instanțe de constatare a prescripției dreptului material la acțiune. 3. Recursul Pârâta a declarat în termen recurs împotriva deciziei Curții de Apel București. În drept au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 iar în fapt au fost formulate următoarele critici: S-a susținut că argumentația instanței de apel referitoare la întreruperea termenului legal de prescripție este eronată, bazată pe o greșită interpretare a noțiunii de comisie de etică și arbitraj precum și pe o greșită interpretare a dispozițiilor Legii nr. 8/1996.

În acest sens recurenta a formulat următoarele precizări: Comisia de etică și arbitraj din cadrul S. nu este un organism cu atribuții jurisdicționale ci un organism creat de ziariștii din T. în conformitate cu Statutul ziaristului de televiziune, și care nu poate da decât eventuale recomandări conducerii Televiziunii, atunci când constată încălcări ale Statutului, fie de către ziariști fie de către conducerea Televiziunii. Așa fiind, nu poate fi confundată această structură cu un arbitraj, în sensul procedural instituit de C. proc. civ.. Sensul pe care îl conferă C. proc. civ. și Decretul nr. 167/1958, termenului de arbitraj este acela de care desemnează rezolvarea unui litigiu prin intermediul unui arbitru.

Mai precis, termenul de arbitraj este definit în doctrină ca fiind o modalitate facultativă de rezolvare a unui litigiu prin intermediul instituției arbitrajului și care are ca obiect drepturi patrimoniale de care părțile pot dispune. Comisia de etică și arbitraj din T., deși include în titlu termenul de arbitraj, nu se înscrie în categoria arbitrajului permanent instituționalizat cel puțin pentru motivul că singurul organism arbitral instituționalizat în materia drepturilor de autor este Oficiul Național pentru Drepturile de Autor. Recurenta a invocat dispozițiile art. 137 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) funcționează ca organ de specialitate în subordinea Guvernului, fiind autoritate unică de arbitraj în domeniul drepturilor de autor și al drepturilor conexe.

În mod egal s-a susținut că nu se aplică în cauză art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 care reglementează întreruperea prescripției întrucât Comisia de etică și arbitraj instituită la nivelul ziariștilor de televiziune, nu este un organ de arbitraj și nici nu poate fi considerată un organ de arbitraj necompetent. O altă critică s-a referit la caracterul discutabil al interpretării făcute de instanța de apel pentru primul capăt de cerere din acțiunea introductivă, constatarea existenței drepturilor de autor asupra celor 5 scenarii, adică constatarea unui drept moral care potrivit legii este imprescriptibil. Totodată s-a criticat modalitatea de rezolvare a acestei probleme. În virtutea naturii devolutive a căii de atac a apelului, instanța trebuia sa soluționeze acest capăt de cerere în sensul respingerii acestuia ca nedovedit.

Deși instanța de apel a pus în vederea reclamantului apelant să formuleze probe în susținerea cererii sale, reclamantul nu a propus și nu a administrat nici o probă cu care să dovedească calitatea de autor al adaptării pe care susține că ar fi realizat-o și nici vreo probă din care să rezulte că această așa zisă adaptare i-ar fi fost comandată. Recurenta a mai arătat că instanța de apel avea obligația să soluționeze primul capăt de cerere al acțiunii introductive, pe care trebuia să îl respingă, și pentru considerentul ca așa zisă adaptare a scenariilor celor 5 emisiuni pentru copii, nu putea exista în realitate față împrejurările de fapt descrise de însuși reclamant în acțiunea sa.

Astfel, schimbându-și poziția pe care a avut-o în toate demersurile către conducătorii T. care s-au succedat din 2006 până la introducerea acțiunii sale, (demersuri în care salariatul afirmă fie că ar fi fost autorul scenariului, fie că ar fi fost autorul decupajului regizoral, fie că ar fi fost autorul unui scenariu regizoral), în acțiunea intentată în justiție afirma de data aceasta că, de fapt, este autorul unei adaptări, adică al unei opere derivate în sensul art. 8 din Legea nr. 8/1996, explicând în conținutul acțiunii că scenariul celor trei autori salariați ai S. era necorespunzător, motiv pentru care fosta directoare a T., dna I.R., i-ar fi cerut reclamantului să corecteze scenariul, situație necorespunzătoare realității.

T. a plătit celor trei autori ai scenariilor remunerația cuvenită pentru cesiunea dreptului lor de autor, astfel cum însuși reclamantul recunoaște în reclamația pe care a adresat-o Consiliului de administrație la 28 mai 2008, reclamație anexată cererii de chemare în judecată. Noțiunea de adaptare, ca operă derivată, este definită la art. 68 din Legea nr. 8/1996 ca fiind acea transformare a unei opere preexistente (în cazul de față a unui scenariu) într-o altă operă, cu acordul scris al autorului operei preexistente. În niciun caz, nu poate fi considerată adaptare, ca operă derivată, în sensul art. 68 din lege, corectarea unui scenariu așa zis necorespunzător și transformarea lui într-un scenariu corespunzător.

Chiar dacă ar fi fost adevărat ca reclamantul ar fi corectat un scenariu necorespunzător, atunci acel scenariu înseamnă că nu reprezenta o operă preexistentă, din moment ce, era necorespunzător. Or, reclamantul a renunțat să mai afirme că ar fi autorul unui scenariu, recunoscând în cele din urmă prin acțiunea introductivă că acest scenariu a fost creat de alte trei persoane, pentru care S. a plătit acestora un onorariu pentru cesionarea către S. a drepturilor lor de autor. Recurenta a susținut că instanța de apel avea suficiente elemente să rețină soluționarea fondului cauzei și să respingă primul capăt de cerere cu privire la constatarea că reclamantul ar fi autorul adaptării celor 5 scenarii ale emisiunii în cauză.

4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în susținerea motivelor de recurs invocate se constată că aceasta este legală și temeinică, recursul fiind respins pentru următoarele considerente: Problema care a suscitat discuții, natura pretențiilor reclamantului - respinse ca prescrise de prima instanță - a fost corect soluționată de instanța de apel. Aceasta în mod legal a constatat că reclamantul prin acțiune a solicitat constatarea dreptului de autor asupra a cinci scenarii adaptate de acesta pentru cinci episoade ale emisiunii "S." difuzate de societatea pârâtă și, derivând din această constatare, obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești corespunzătoare calității de autor al scenariilor amintite.

În mod corect s-a constatat că prescripția acțiunii reclamantului a fost analizată numai în raport de pretențiile bănești formulate (prin capetele doi și trei din acțiune). Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe prevede în art. 2 că dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de creație intelectuală este recunoscut și garantat în condițiile prezentei legi, lege care leagă acest drept (de autor) de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial. Potrivit art. 24 alin. (1) din aceeași lege, dreptul de autor se naște din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare.

Utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive ale autorului de a autoriza sau de a interzice cu privire la o operă reproducerea, distribuirea, importul, împrumutul, închirierea, comunicarea, radiodifuzarea, retransmiterea prin cablu a acesteia și realizarea de opere derivate (art. 13). Valorificarea pretențiile derivând din dreptul de autor, reglementat de o lege specială, se supune în primul rând dispozițiilor acestei legi speciale, potrivit principiului specialia ad generalibus derogant. Or, potrivit art. 25 din lege, incident în cauză, drepturile patrimoniale prevăzute de art. 13 și 21 durează pe tot timpul vieții autorului iar după moartea acestuia se transmit prin moștenire potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoștința publică în mod legal.

Ca urmare, pentru a determina în concret pretențiile patrimoniale ale reclamantului și posibilitatea valorificării lor pe calea unei acțiuni în justiție, în cazul dedus judecății se impunea determinarea dreptului acestuia - izvor de pretenții pecuniare drept a cărui protecție și valorificare se supune rigorilor legii speciale. Se observă așadar că în mod corect instanța de apel a constatat necesitatea corelării în speță a normei de drept comun în materie de prescripție a dreptului la acțiune cu natura pretențiilor și aplicarea ca urmare, a regimului juridic stabilit expres de legea specială, potrivit principiului mai sus amintit. Este corectă interpretarea instanței de apel referitoare la efectele art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 asupra cauzei deduse judecății, fiind sub acest aspect irelevantă competența instituției sesizate.

Sensul art. 16 vizează ieșirea din pasivitate a celui care își valorifică pretențiile. Critica recurentei referitoare la competența instanței de apel de a menține cauza spre rejudecare este nefondată. Potrivit art. 295 C. proc. civ. instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Or, în cauză prima instanță nu a decis cu privire la starea de fapt. Sub acest aspect art. 297 alin. (1) C. proc. civ. dispune în mod expres - stabilind limitele de intervenție în judecată ale instanței de apel - "în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

În raport de această constatare criticile formulate cu privire la analiza probelor existente la dosar în susținerea acțiunii și care ar fi îndreptățit o soluție de respingere a cererii reclamantului, nu pot fi examinate pe calea recursului, ele situându-se în afara motivelor limitativ îngăduite de legiuitor pentru formularea acestei căi de atac. În temeiul art. 274 C. proc. civ. constatând că recurenta a căzut în pretenții și văzând că cererea intimatului reclamant cu privire la plata onorariului avocatului ales în această fază procesuală este dovedită (dosar), s-a dispus obligarea recurentei la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.R.T. împotriva Deciziei nr. 173 A din data de 31 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Obligă pe recurenta-pârâtă S.R.T. la plata sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant C.T.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL