ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5803/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 iulie 2007, reclamantul P.G.R. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Consiliul local Timișoara, Municipiul Timișoara prin Primar, D.I., SC T. SA, SC M. SRL, G.E., G.A. și G.R.D., precum și M.E. F. solicitând: - să se constate nulitatea certificatului de vacanță succesorală emis la data de 7 noiembrie 1962 în Dosar nr. 1145/1962 al fostului Notariat de Stat al Regiunii Banat privind succesiunea defunctului P.N., cu referire la imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. Timișoara.

- să se stabilească că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului se compune din cota de 2/6 părți din imobilul sus descris; - să se constate că este unicul moștenitor al defunctului, în calitate de nepot postdecedat, revenindu-i cota de 1/1 din moștenire, soția defunctului (P.E.) fiind străină de succesiune prin neacceptare în termen; - să se constate nulitatea contractului de donație autentificat din 22 aprilie 1963 de fostul Notariat de Stat al Regiunii Banat - Timișoara, în partea referitoare la transmiterea cu titlu gratuit către stat a cotei de 2/6 parte, din imobilul menționat care a aparținut donatoarei P.E. născută M. - mama sa; - în subsidiar, reducțiunea donației la cotitatea disponibilă de ½ parte din averea succesorală, respectiv 1/6 parte din imobilul în litigiu, în considerarea calității sale de moștenitor rezervatar, calitate stabilită prin certificatul de calitate de moștenitor din 26 ianuarie 2007 emis de B.N.P.

L.G.; - să se constate preluarea de către Statul Român fără titlu legal valabil a cotei de 4/6 părți din imobilul situat în Timișoara, identificat potrivit datelor de carte funciară sus menționate, cu consecința constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995 și rectificarea cărților funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și al celorlalți pârâți, cu înscrierea dreptului său de proprietate, cu titlu de restabilire situației anterioare de carte funciară și moștenire asupra cotei de 4/6 părți din toate apartamentele și spațiile ce compun imobilul. În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că este moștenitorul defuncților P.E.

născută M., mama sa, și al lui P.N., fratele tatălui său, P.V. Calitatea de moștenitor i-a fost atestată prin certificatul de calitate de moștenitor din 26 ianuarie 2007 emis de Biroul Notarial L.G. Anterior preluării de către stat, imobilul în litigiu a fost deținut de antecesorii săi, în cotă de 2/6 părți fiecare și că, în mod abuziv, după decesul lui P.N., survenit la data de 2 aprilie 1959, a fost emis certificatul de vacanță succesorală în Dosar nr. 1145/1962 al fostului Notariat de Stat al Regiunii Banat, statul întabulându-și dreptul de proprietate asupra cotei menționate, cu titlu de succesiune vacantă. De asemenea, în baza actului de donație autentificat din 22 aprilie 1963 al fostului Notariat de Stat al Regiunii Banat - Timișoara s-a preluat și cota mamei sale de 2/6 părți din succesiune.

Atât certificatul de vacanță succesorală, cât și contractul de donație sunt nule absolut întrucât, pe de o parte, succesibilii defunctului P.N. nu au fost chemați la moștenirea acestuia pentru a se verifica dacă au acceptat sau nu succesiunea defunctului, iar pe de altă parte, contractul de donație este lipsit de cauză ca o condiție de validitate a actului juridic menționat, mama sa neavând niciodată intenția de a gratifica statul. Acceptarea donației s-a făcut de către stat printr-o persoană fizică, P.E., în calitate de reprezentant al statului, deși atât actul de acceptare cât și forma contractului trebuiau să respecte cerința pretinsă de dispozițiile art. 813 C. civ., cerință pretinsă ad validitatem.

Nulitatea celor două acte juridice atrage nevalabilitatea titlului statului în condițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ceea ce înseamnă că proprietatea asupra cotei de 4/6 părți a autorilor săi nu s-a transmis niciodată în patrimoniul statului, care nu putea s-o înstrăineze pârâților (prin vânzarea apartamentelor imobilului), contractele astfel încheiate fiind nule absolut. Drept consecință a nevalabilității titlului statului și a nulității actelor de transmisiune, se impune rectificarea C.F. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și al pârâților și a înscrierii dreptului său de proprietate în cotă de 4/6 parte, cu titlu de restabilire a situației anterioare și moștenire.

Prin sentința nr. 936 din 13 martie 2009, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, reținând, în esență, că nu poate fi primit demersul reclamantului în raport de dispozițiile sentinței civile nr. 11083 din 13 septembrie 1999, pronunțată de Judecătoria Timișoara definitivă și irevocabilă la data de 24 martie 2000, prin care s-a constatat că preluarea apartamentelor din imobilul în litigiu s-a realizat cu titlu valabil de către stat, care a fost obligat să încheie contracte de vânzare-cumpărare pentru aceste bunuri, în condițiile Legii nr. 112/1995. Instanța a apreciat că reclamantul nu are posibilitatea de a opta între calea dreptului comun și aplicarea Legii nr. 10/2001, căci această prerogativă este prevăzută doar în ipoteza acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10 din 14 februarie 2001 - ipoteză neincidentă în cauza de față.

Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat apel reclamantul, cale de atac soluționată prin Decizia nr. 322 din 14 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. A fost respins ca nefondat apelul reclamantului, curtea de apel reținând, în esență, că reclamantul nu se poate prevala de necunoașterea legii civile, întrucât legea română nu atribuie efecte juridice unei astfel de împrejurări iar, pe de altă parte, termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării de către persoanele îndreptățite, a fost unul rezonabil, legiuitorul operând și prorogări legale semnificative, de natură a înlătura, în speță, apărarea reclamantului, de altfel nedovedită.

Nu au fost încălcate nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție întrucât, întreaga jurisprudență consacrată în aplicarea acestei norme, nu este de natură a cenzura dreptul statelor de a introduce în legislația proprie un termen de prescripție sau de decădere cu privire la exercițiul dreptului la acțiune. S-a constatat, de asemenea, că prima instanță a dat eficiență Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite - care reiterează principiul specialia generalibus derogant, instanța referindu-se atât la raporturile dintre dreptul comun și Legea nr. 10/2001, dintre normele constituționale și cele convenționale evocate, ca și la jurisprudența instanței europene, evaluând principiile care guvernează/sunt aplicabile litigiului dedus judecății.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ., a susținut că soluția este criticabilă întrucât chiar dacă nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, este îndreptățit să promoveze o acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, text în vigoare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Accesul la justiție în înțelesul art. 21 din Constituția României și al art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale presupune analiza fondului cererii deduse judecății, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

Instanța este abilitată să verifice încălcarea dreptului său de proprietate în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, sens în care, invocând dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, a invocat prioritatea normei convenționale în raport de aceea națională. Acest punct de vedere a fost confirmat și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, prin care s-a recunoscut admisibilitatea acțiunilor de drept comun în redobândirea imobilelor preluate abuziv de stat anterior anului 1990. Prevederile art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată care instituie, consecință a neformulării notificării în termenul prevăzut de lege, o limitare a accesului la justiție, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive și interesul general, încălcând astfel principiul proporționalității care trebuie respectat în materia limitărilor aduse unui drept fundamental, drept ocrotit de convenție.

Soluționarea fondului cauzei se impune și pentru faptul că o parte (două dintre spațiile cu altă destinație) din imobil au rămas și în prezent în proprietatea statului, putând face obiectul restituirii, chiar în măsura în care s-ar menține contractele de vânzare-cumpărare contestate, situație ce privește și terenul de 537 mp aferent imobilului construcție ce nu a fost înstrăinat în întregime. Recursul este fondat. Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Textul legal enunțat ce constituie norma în temeiul căreia reclamantul a pretins verificarea valabilității titlului statului, în contextul modalității de preluare a acestuia - printr-un certificat de vacanță succesorală și, respectiv act de donație, contestate - și, consecutiv restituirea bunului litigios prin intermediul unei acțiuni în realizare de drept comun, nu se află în conflict cu legea specială de reparație - Legea nr. 10/2001 - astfel cum nelegal au reținut instanțele. Existența unei proceduri speciale de restituire a imobilelor vizate de textul legii speciale, cuprinse în câmpul său de aplicațiune, nu exclude, de plano, verificarea jurisdicțională a pretențiilor solicitate prin cererea adresată instanței.

Aceasta pentru că nu se poate aprecia că existența unei legi speciale de reparație împiedică, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, căreia trebuie să i se asigure la rândul său accesul la justiție, recunoscut de dispozițiile art. 6 alin. (1) ale convenției. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale speței, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice civile.

Aceasta implică o analiză pe fond a cauzei, în sensul de a se verifica dacă și pârâtul în acțiunea dedusă judecății nu are la rândul său un bun în sensul convenției, verificare ce se impune atât din perspectiva normelor și jurisprudenței naționale, cât și a celei convenționale. Soluția menționată, confirmată prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secțiile unite într-un recurs în interesul legii, este de natură să asigure respectarea dreptului de acces la instanță, consacrat de prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și despăgubirea persoanei private de proprietate de către stat (art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție), precum și păstrarea justului echilibru între interesul privat și cel general al comunității.

Or, în speță, o atare analiză nu a fost făcută, instanțele limitându-se în a considera că neutilizând procedura legii speciale, reclamantului îi este închis accesul la justiție, soluție contrară înseși dispozițiilor legale invocate de aceste instanțe în soluționarea pricinii și care echivalează cu nesoluționarea fondului pricinii. O astfel de analiză se impunea cu atât mai mult cu cât, potrivit susținerilor reclamantului, ce necesită de asemenea a fi supuse verificării instanței, este și faptul că doar o parte a bunului ar fi fost înstrăinat, cealaltă parte aflându-se încă în proprietatea privată a statului. Ca urmare, refuzând verificarea fondului pretențiilor deduse în justiție, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală ce se impune, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc.

civ. a fi casată iar cauza trimisă primei instanțe, care de asemenea nu a evocat fondul, pentru rejudecare. În raport de soluția dată recursului, celelalte critici invocate în calea de atac urmează a fi analizate ca apărări ale acestei părți cu ocazia rejudecării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul P.G.R. împotriva Deciziei nr. 322 din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia precum și sentința nr. 396/ PI din 13 martie 2009 a Tribunalului Timiș, secția civilă, și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.