ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5803/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 iulie

2007, reclamantul P.G.R. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român

reprezentat de Consiliul local Timișoara, Municipiul Timișoara prin Primar, D.I.,

SC T. SA, SC M. SRL, G.E., G.A. și G.R.D., precum și M.E. F. solicitând:

- să se constate

nulitatea certificatului de vacanță succesorală emis la data de 7 noiembrie 1962

în Dosar nr. 1145/1962 al fostului Notariat de Stat al Regiunii Banat privind

succesiunea defunctului P.N., cu referire la imobilul situat în Timișoara,

înscris în C.F. Timișoara.

- să se stabilească

că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului se compune din cota de 2/6

părți din imobilul sus descris;

- să se constate că

este unicul moștenitor al defunctului, în calitate de nepot postdecedat,

revenindu-i cota de 1/1 din moștenire, soția defunctului (P.E.) fiind străină

de succesiune prin neacceptare în termen;

- să se constate

nulitatea contractului de donație autentificat din 22 aprilie 1963 de fostul

Notariat de Stat al Regiunii Banat - Timișoara, în partea referitoare la

transmiterea cu titlu gratuit către stat a cotei de 2/6 parte, din imobilul

menționat care a aparținut donatoarei P.E. născută M. - mama sa;

- în subsidiar,

reducțiunea donației la cotitatea disponibilă de ½ parte din averea

succesorală, respectiv 1/6 parte din imobilul în litigiu, în considerarea

calității sale de moștenitor rezervatar, calitate stabilită prin certificatul

de calitate de moștenitor din 26 ianuarie 2007 emis de B.N.P. L.G.;

- să se constate

preluarea de către Statul Român fără titlu legal valabil a cotei de 4/6 părți

din imobilul situat în Timișoara, identificat potrivit datelor de carte

funciară sus menționate, cu consecința constatării nulității contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995 și rectificarea

cărților funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român

și al celorlalți pârâți, cu înscrierea dreptului său de proprietate, cu titlu

de restabilire situației anterioare de carte funciară și moștenire asupra cotei

de 4/6 părți din toate apartamentele și spațiile ce compun imobilul.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a învederat că este moștenitorul defuncților P.E. născută

M., mama sa, și al lui P.N., fratele tatălui său, P.V. Calitatea de moștenitor

i-a fost atestată prin certificatul de calitate de moștenitor din 26 ianuarie 2007

emis de Biroul Notarial L.G.

Anterior preluării de

către stat, imobilul în litigiu a fost deținut de antecesorii săi, în cotă de

2/6 părți fiecare și că, în mod abuziv, după decesul lui P.N., survenit la data

de 2 aprilie 1959, a fost emis certificatul de vacanță succesorală în Dosar nr.

1145/1962 al fostului Notariat de Stat al Regiunii Banat, statul întabulându-și

dreptul de proprietate asupra cotei menționate, cu titlu de succesiune vacantă.

De asemenea, în baza actului de donație autentificat din 22 aprilie 1963 al

fostului Notariat de Stat al Regiunii Banat - Timișoara s-a preluat și cota

mamei sale de 2/6 părți din succesiune.

Atât certificatul de

vacanță succesorală, cât și contractul de donație sunt nule absolut întrucât,

pe de o parte, succesibilii defunctului P.N. nu au fost chemați la moștenirea

acestuia pentru a se verifica dacă au acceptat sau nu succesiunea defunctului,

iar pe de altă parte, contractul de donație este lipsit de cauză ca o condiție

de validitate a actului juridic menționat, mama sa neavând niciodată intenția

de a gratifica statul.

Acceptarea donației

s-a făcut de către stat printr-o persoană fizică, P.E., în calitate de

reprezentant al statului, deși atât actul de acceptare cât și forma

contractului trebuiau să respecte cerința pretinsă de dispozițiile art. 813 C.

civ., cerință pretinsă ad validitatem.

Nulitatea celor două

acte juridice atrage nevalabilitatea titlului statului în condițiile art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998, ceea ce înseamnă că proprietatea asupra cotei de

4/6 părți a autorilor săi nu s-a transmis niciodată în patrimoniul statului,

care nu putea s-o înstrăineze pârâților (prin vânzarea apartamentelor

imobilului), contractele astfel încheiate fiind nule absolut.

Drept consecință a

nevalabilității titlului statului și a nulității actelor de transmisiune, se

impune rectificarea C.F. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate

al Statului Român și al pârâților și a înscrierii dreptului său de proprietate

în cotă de 4/6 parte, cu titlu de restabilire a situației anterioare și

moștenire.

Prin sentința nr. 936

din 13 martie 2009, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantului ca

neîntemeiată, reținând, în esență, că nu poate fi primit demersul reclamantului

în raport de dispozițiile sentinței civile nr. 11083 din 13 septembrie 1999,

pronunțată de Judecătoria Timișoara definitivă și irevocabilă la data de 24

martie 2000, prin care s-a constatat că preluarea apartamentelor din imobilul

în litigiu s-a realizat cu titlu valabil de către stat, care a fost obligat să

încheie contracte de vânzare-cumpărare pentru aceste bunuri, în condițiile

Legii nr. 112/1995.

Instanța a apreciat

că reclamantul nu are posibilitatea de a opta între calea dreptului comun și

aplicarea Legii nr. 10/2001, căci această prerogativă este prevăzută doar în

ipoteza acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10 din 14 februarie 2001 - ipoteză neincidentă în cauza de față.

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat apel reclamantul, cale de atac soluționată

prin Decizia nr. 322 din 14 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă.

A fost respins ca

nefondat apelul reclamantului, curtea de apel reținând, în esență, că reclamantul

nu se poate prevala de necunoașterea legii civile, întrucât legea română nu

atribuie efecte juridice unei astfel de împrejurări iar, pe de altă parte,

termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării de către

persoanele îndreptățite, a fost unul rezonabil, legiuitorul operând și

prorogări legale semnificative, de natură a înlătura, în speță, apărarea

reclamantului, de altfel nedovedită.

Nu au fost încălcate

nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție întrucât, întreaga

jurisprudență consacrată în aplicarea acestei norme, nu este de natură a

cenzura dreptul statelor de a introduce în legislația proprie un termen de

prescripție sau de decădere cu privire la exercițiul dreptului la acțiune.

S-a constatat, de

asemenea, că prima instanță a dat eficiență Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secțiile unite - care reiterează principiul

specialia generalibus derogant, instanța referindu-se atât la raporturile

dintre dreptul comun și Legea nr. 10/2001, dintre normele constituționale și

cele convenționale evocate, ca și la jurisprudența instanței europene, evaluând

principiile care guvernează/sunt aplicabile litigiului dedus judecății.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens

în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ., a

susținut că soluția este criticabilă întrucât chiar dacă nu a formulat

notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, este îndreptățit să promoveze o acțiune

în constatarea nevalabilității titlului statului în temeiul art. 6 din Legea nr.

213/1998, text în vigoare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Accesul la justiție

în înțelesul art. 21 din Constituția României și al art. 6 parag. 1 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale presupune

analiza fondului cererii deduse judecății, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

Instanța este

abilitată să verifice încălcarea dreptului său de proprietate în contextul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, sens în care, invocând

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, a invocat prioritatea

normei convenționale în raport de aceea națională.

Acest punct de vedere

a fost confirmat și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008,

prin care s-a recunoscut admisibilitatea acțiunilor de drept comun în

redobândirea imobilelor preluate abuziv de stat anterior anului 1990.

Prevederile art. 22 alin.

ultim din Legea nr. 10/2001 republicată care instituie, consecință a

neformulării notificării în termenul prevăzut de lege, o limitare a accesului

la justiție, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor

preluărilor abuzive și interesul general, încălcând astfel principiul proporționalității

care trebuie respectat în materia limitărilor aduse unui drept fundamental,

drept ocrotit de convenție.

Soluționarea fondului

cauzei se impune și pentru faptul că o parte (două dintre spațiile cu altă

destinație) din imobil au rămas și în prezent în proprietatea statului, putând

face obiectul restituirii, chiar în măsura în care s-ar menține contractele de

vânzare-cumpărare contestate, situație ce privește și terenul de 537 mp aferent

imobilului construcție ce nu a fost înstrăinat în întregime.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație”.

Textul legal enunțat

ce constituie norma în temeiul căreia reclamantul a pretins verificarea

valabilității titlului statului, în contextul modalității de preluare a

acestuia - printr-un certificat de vacanță succesorală și, respectiv act de

donație, contestate - și, consecutiv restituirea bunului litigios prin

intermediul unei acțiuni în realizare de drept comun, nu se află în conflict cu

legea specială de reparație - Legea nr. 10/2001 - astfel cum nelegal au reținut

instanțele.

Existența unei

proceduri speciale de restituire a imobilelor vizate de textul legii speciale,

cuprinse în câmpul său de aplicațiune, nu exclude, de plano, verificarea

jurisdicțională a pretențiilor solicitate prin cererea adresată instanței.

Aceasta pentru că nu

se poate aprecia că existența unei legi speciale de reparație împiedică, în

toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci

este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul

său de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție,

căreia trebuie să i se asigure la rândul său accesul la justiție, recunoscut de

dispozițiile art. 6 alin. (1) ale convenției.

Este însă necesar a

se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale speței, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice civile.

Aceasta implică o

analiză pe fond a cauzei, în sensul de a se verifica dacă și pârâtul în

acțiunea dedusă judecății nu are la rândul său un bun în sensul convenției,

verificare ce se impune atât din perspectiva normelor și jurisprudenței

naționale, cât și a celei convenționale.

Soluția menționată,

confirmată prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție - secțiile unite într-un recurs în interesul legii, este de natură să

asigure respectarea dreptului de acces la instanță, consacrat de prevederile art.

21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, dar și despăgubirea persoanei private de proprietate de

către stat (art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție), precum și

păstrarea justului echilibru între interesul privat și cel general al

comunității.

Or, în speță, o atare

analiză nu a fost făcută, instanțele limitându-se în a considera că neutilizând

procedura legii speciale, reclamantului îi este închis accesul la justiție,

soluție contrară înseși dispozițiilor legale invocate de aceste instanțe în

soluționarea pricinii și care echivalează cu nesoluționarea fondului pricinii.

O astfel de analiză

se impunea cu atât mai mult cu cât, potrivit susținerilor reclamantului, ce

necesită de asemenea a fi supuse verificării instanței, este și faptul că doar

o parte a bunului ar fi fost înstrăinat, cealaltă parte aflându-se încă în

proprietatea privată a statului.

Ca urmare, refuzând

verificarea fondului pretențiilor deduse în justiție, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre nelegală ce se impune, în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (5) C. proc. civ. a fi casată iar cauza trimisă primei instanțe, care

de asemenea nu a evocat fondul, pentru rejudecare.

În raport de soluția

dată recursului, celelalte critici invocate în calea de atac urmează a fi

analizate ca apărări ale acestei părți cu ocazia rejudecării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul P.G.R. împotriva Deciziei nr. 322 din 14 decembrie 2009

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia

precum și sentința nr. 396/ PI din 13 martie 2009 a Tribunalului Timiș, secția civilă,

și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 noiembrie 2010.