ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5592/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 2725/30/2010, la data de 8 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul C.I. a solicitat obligarea în solidar a pârâților O.C.P.I. Timiș - B.C.P.I. Timișoara, R.L., S.I., C.M., C.D.L. și C.R.Ș. la plata sumei de 2.210.385 RON, echivalent a 554.075 euro, cu titlu de prejudiciu ce i-a fost cauzat prin acțiunile nelegale întreprinse împotriva sa de pârâți. Prin Sentința civilă nr. 2905/PI din 1 noiembrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins cererea de chemare în judecată.

Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că, la data de 7 decembrie 2008, reclamantul a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare prin care s-a obligat să vândă imobilul înscris în CF nr. AA Timișoara cu prețul de 135.000 euro până cel târziu la data de 10 aprilie 2009. La data semnării antecontractului, promitentul cumpărător a achitat promitentului vânzător suma de 120.000 euro cu titlu de avans, părțile stabilind că, în cazul în care nu se va perfecta vânzarea, promitentul vânzător să restituie promitentului cumpărător dublul avansului plătit. Reclamantul susține că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu s-a putut realiza până la data stabilită, întrucât, în cartea funciară a imobilului din litigiu, s-au efectuat o serie de notări, la solicitarea pârâților C.M.

și D., prin pârâtul C.R.Ș., având ajutorul pârâților S.I. și R.L., angajați ai O.C.P.I. Timiș, astfel că se impune atragerea răspunderii civile delictuale a acestora pentru prejudiciul pe care l-a suferit reclamantul în urma imposibilității perfectării vânzării. Analizând înscrisurile depuse în probațiune instanța a constatat că, în cauză, nu poate fi reținută răspunderea delictuală a pârâților pentru următoarele considerente: Antecontractul de vânzare-cumpărare din litigiu nu are o dată certă, în conținutul său nefiind inserată nici măcar o dată a încheierii sale, astfel că nu se poate verifica data la care el s-a încheiat și s-au născut obligațiile reclamantului pe care acesta afirmă că nu a reușit să le îndeplinească din vina pârâților chemați în judecată.

Înscrisul intitulat proces-verbal consemnează, ca dată a încheierii, 9 aprilie 2009, însă data certă dată de avocat este 20 mai 2009, ulterioară datei scadente prevăzute în contract. Nu exista nicio înscriere în cartea funciară a imobilului din litigiu, care să împiedice, astfel cum susține reclamantul, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, ci era notată doar o plângere penală prin care se cerea și instituirea unui sechestru ce din eroare s-a menționat inițial. Prin Încheierea din 2 aprilie 2009 a O.C.P.I., s-a îndreptat această eroare, în sensul că s-a trecut obiectul corect al notării, respectiv o plângere penală în care se solicită și instituirea unui sechestru.

Această înscriere efectuată în cartea funciară nu impietează asupra înstrăinării imobilului, întrucât nu atrage atenția cu privire la o eventuală schimbare a proprietarilor acestuia sau a situației juridice generale a bunului. Antrenarea răspunderii civile delictuale presupune existența cumulativă a mai multor condiții, care nu se regăsesc în speță, respectiv a unei fapte ilicite, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Or, îndeplinirea unei activități permise de lege înlătură caracterul ilicit al faptei, cererea de notare în cartea funciară a unei plângeri penale fiind un drept recunoscut de lege (art. 28 din Legea nr. 7/1996) și având ca obiect informarea terților în cadrul activității de publicitate imobiliară, și nu indisponibilizarea bunului, neconstituind o limitare a dreptului de proprietate al celor cărora le aparține bunul.

Imobilul din litigiu a fost bun comun al reclamantului și al soției sale, care a revenit, în urma tranzacției încheiate de cei doi foști soți ca urmare a divorțului lor, în patrimoniul lui C.A., și nu în cel al reclamantului, pentru ca acesta să-l poată înstrăina, astfel că, din acest considerent, convenția încheiată de acesta nu putea fi perfectată. În cauză, nu s-a dovedit nici prejudiciul suferit de reclamant, care, prin convențiile încheiate, și-a asumat o serie de obligații ce apar nejustificat de împovărătoare față de cele similare, încheiate în general, cu ocazia promisiunilor de vânzare-cumpărare. Astfel, reclamantul a primit cu titlu de avans aproape întregul preț pe care l-a convenit, s-a obligat să restituie dublul acestuia, precum și penalități de întârziere de 0,25%/zi, ce se ridică la un cuantum semnificativ.

Dovada plății acestor sume de bani se face doar cu un act sub semnătură privată semnat de cele două părți contractante, fără vreun instrument bancar, care să aibă o altă putere probatoare. Prin Decizia nr. 950 din 15 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul C.I. împotriva sentinței civile sus-menționate, precum și cererea intimaților C.M. și C.D.L. privind obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele argumente: Solicitând obligarea pârâților la plata de despăgubiri, reclamantul a invocat că, urmare a faptelor acestora, nu a mai fost în măsură să perfecteze în formă autentică antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în calitate de promitent vânzător, cu privire la un imobil proprietatea sa, această imposibilitate punându-l în situația de a achita despăgubiri către promitentul cumpărător.

Corespunde realității că, din conținutul antecontractului, rezultă că acesta a fost încheiat la 7 decembrie 2008. Pe de altă parte, atât la acea dată, cât și la data la care vânzarea-cumpărarea trebuia încheiată în formă autentică (10 aprilie 2009), apartamentul nu era proprietate exclusivă a reclamantului-promitent, câtă vreme abia la 31 martie 2010 a fost sistată starea de codevălmășie asupra bunului - obiect al promisiunii, stare în care se găseau reclamantul și fosta sa soție, C.A., apartamentul fiindu-i atribuit acesteia din urmă. Acest aspect a fost avut în vedere de prima instanță când a apreciat că reclamantul nu ar fi putut perfecta, la 10 aprilie 2009, menționata convenție, la acea dată nefiind unic proprietar al bunului.

Chiar trecând peste această împrejurare, pretențiile reclamantului sunt neîntemeiate. Astfel, conform susținerilor acestuia, fapta culpabilă a pârâtului C.R.Ș. ar consta în formularea și depunerea la O.C.P.I., în numele pârâților C.M. și C.D.L., a unei cereri de notare a unei plângeri penale și a unui sechestru asigurător, cerere ce a fost încuviințată, cu consecința efectuării acestor mențiuni în cartea funciară a imobilului ce făcea obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare. Această cerere a fost însușită de pârâții C.M. și C.D.L.

Or, nedepunerea anumitor înscrisuri doveditoare ale cererii sau depunerea lor în altă formă decât cea prevăzută de lege nu reprezintă o faptă ilicită - element al răspunderii civile delictuale în sensul art. 998 - 999 C. civ., ci, până la dovada contrară - dovadă ce nu a fost făcută în cauză - o omisiune sau o eventuală necunoaștere a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru învestirea registratorului de carte funciară și aceasta, indiferent dacă mandatarul pârâților C.M. și C.D.L. (și pârât, la rândul său) are pregătire juridică, fiind avocat. În alți termeni, simplul fapt al neconformării unor cerințe de formă cu ocazia sesizării cu o cerere a unei instituții publice (situația de față) nu se constituie, prin el însuși, într-o faptă ilicită, în condițiile în care cererea este supusă cenzurii funcționarilor instituției.

În continuare, instanța reține că, urmare a cererii astfel formulate, pârâtul R.L. a dispus, prin Încheierea nr. 15799 din 28 februarie 2009, notarea în cartea funciară a imobilului a procesului intentat de C.M. și C.D.L. împotriva lui C.I. și instituirea unui sechestru asigurător. Ca urmare a plângerii formulate de reclamant, O.C.P.I., prin registrator S.I. (ambii pârâți în cauză), dă Încheierea nr. 38503 din 2 aprilie 2009, prin care se îndreaptă eroarea materială din încheierea inițială, în sensul că se dispune înscrierea corectă a obiectului notării (plângere penală formulată de aceiași petenți împotriva reclamantului din cauză și a directorului unei bănci, prin care se solicită instituirea unui sechestru asigurător).

Potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 7/1996 în forma în vigoare la acea dată, împotriva încheierii de carte funciară se putea face plângere de către persoana interesată. Aceasta este calea specială pusă la îndemâna persoanei care invocă o faptă ilicită săvârșită de registratorul de carte funciară (și de instituția angajatoare), săvârșirea faptei fiind stabilită prin soluția ce se va da asupra plângerii formulate, prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Cu alte cuvinte, nelegalitatea încheierii (ca rezultat al atitudinii registratorului care a dat încheierea de carte funciară) se stabilește de către instanță, însă aceasta trebuie sesizată în condițiile speciale prevăzute de norma legală sus-menționată, normă specială în raport cu norma generală (art. 998, 999, 1000 alin. (1) C. civ.).

Este adevărat că reclamantul a urmat această cale și că plângerea formulată împotriva încheierilor de carte funciară a fost admisă prin Sentința civilă nr. 19734 din 30 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Timișoara, însă nu s-a făcut dovada rămânerii irevocabile a acestei hotărâri. Pe de altă parte, instanța reține că răspunderea civilă delictuală este înlăturată de fapta victimei însăși. Sub acest aspect, este adevărat că, până la proba contrarie, antecontractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamant este prezumat a exprima voința părților în sensul art. 969 C. civ. și a întruni condițiile de valabilitate cerute de dispozițiile art. 948 C. civ., însă înscrisul este, în prezenta cauză, opus unor terți față de convenție, pentru a obține obligarea acestora la dezdăunări pentru săvârșirea unor fapte afirmativ ilicite.

De aceea, instanța îl poate cenzura sub toate aspectele, ca pe orice alt mijloc de probă, astfel că apelantul nu poate opune acestei cenzuri dispozițiile art. 1172, 1174, 1176, 1191, 1296, 1298, 1203 C. civ. Este de observat că, inclusiv în situația în care Procesele-verbale din 9 aprilie 2009 și 30 decembrie 2009 ar fi formal valabile și ar exprima voința reală a părților și chiar în condițiile în care s-ar aprecia că înscrisul intitulat "chitanță" ar face dovada deplină a achitării sumei la care reclamantul s-a îndatorat față de promitentul-cumpărător (în lipsa vreunui instrument bancar), culpa reclamantului ce a condus la situația de fapt invocată de acesta nu poate fi contestată. Astfel, reclamantul primește, la data încheierii convenției, în calitate de promitent vânzător, suma de 120.000 euro, urmând ca restul de 15.000 euro să fie achitat de promitentul cumpărător cel mai târziu la data încheierii actului în formă autentică.

Este adevărat că, între data semnării antecontractului și cea la care trebuia încheiat contractul autentic intervalul de timp nu este mare (puțin peste patru luni), însă această împrejurare nu justifică obligația împovărătoare asumată de reclamant. Aceasta, în condițiile în care el s-a obligat să răspundă și pentru fapte neimputabile lui, ce ar avea ca efect neîncheierea la termen a actului autentic, deși, la data asumării obligației de vânzare, nu era unic proprietar al imobilului (tranzacția vizând partajul apartamentului fiind consfințită de instanță, conform celor mai sus arătate, la 31 martie 2010), și, deși, la aceeași dată, căsătoria reclamantului era desfăcută de 4 zile (Sentința civilă nr. 15344 din 3 decembrie 2008), relațiile cu fosta soție fiind tensionate înainte și după divorț.

Rezultă că opoziția la vânzare din partea fostei soții, opoziție ce putea fi prevăzută de reclamant, l-ar fi putut împiedica pe acesta ca, din motive neimputabile lui, să nu-și poată executa obligația asumată. Pe de altă parte, conform Procesului-verbal din 9 aprilie 2009, reclamantul nu face nicio opoziție la solicitarea promitentului cumpărător de a achita penalități de 0,25%/zi de întârziere la 240.000 euro și nici la cea privind penalități în același cuantum pentru suma de 387.000 euro. Or, acceptarea necondiționată a pretențiilor cocontractantului reprezintă o lipsă de diligență inexplicabilă din partea reclamantului. Și aceasta, cu atât mai mult cu cât promitentul cumpărător, C.D., era, la data încheierii antecontractului, membru al comisiei de cenzori a societății comerciale al cărei administrator unic era reclamantul, fiind numit în această funcție în urma revocării fostei comisii.

Aceeași calitate, dobândită la aceeași dată, o avea și C.G., martor la semnarea convenției. Probabil avându-se în vedere această calitate a promitentului-cumpărător, plata debitului de 474.075 euro a fost făcută în numerar de către reclamant (în condițiile în care o altă dovadă a plății în afară de chitanța liberatorie nu a fost făcută). În concluzie, prin fapta proprie și prin propria lipsă de diligență, reclamantul a creat prezenta stare de fapt, răspunderea civilă delictuală a pârâților neputând fi angajată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.I., care, după ce a expus situația de fapt din cauză, a arătat următoarele: 1. Curtea de Apel Timișoara a încălcat prevederile art. 1203 și 1204 C. civ., după cum urmează: A considerat în mod greșit că fapta ilicită a pârâților R.L.

și S.I. nu a fost stabilită prin hotărâre irevocabilă, omițând că Sentința civilă nr. 19734 din 30 noiembrie 2010 a Judecătoriei Timișoara a fost atacată de pârâtul C.R.Ș. și ciclul procesual nu este încheiat. În acest caz, instanța trebuia să dispună suspendarea judecării apelului, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, instanța de apel a înlăturat, fără nicio motivare, dovada faptei ilicite - eroarea - invocată în condițiile art. 1204 C. civ., de către reclamant, constând în mărturisirea pârâtului, raportat la conținutul Încheierii 38503 din 1 aprilie 2009, prin care cei doi registratori recunosc că "se îndreaptă eroarea materială (...).". Prin neluarea în considerare a acestei probe, fără nicio motivare, instanța de apel a încălcat prevederile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. 2. În mod absolut subiectiv, părtinitor și fără nicio motivare, instanța de apel reține că reclamantul "prin fapta proprie și prin lipsa de diligență (...) a creat prezenta stare de fapt, răspunderea civilă delictuală a pârâților neputând fi angajată". Pentru a emite această concluzie, instanța de apel a reținut în mod greșit și cu încălcarea legii că: - C.A. ar fi putut să se opună încheierii, în formă autentică, a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în cauză, fără a arăta pe ce își întemeiază această prezumție. Instanța a încălcat prevederile art. 1203 C. civ., raportat la art. 1191 și 1175 C. civ. Asupra acestei chestiuni de drept s-a pronunțat, într-o cauză similară, Decizia nr. 1669 din 3 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele inferioare, hotărâre ignorată de curtea de apel.

- Instanța de apel a folosit prezumția că fosta soție a reclamantului s-ar fi putut opune vânzării imobilului, în condițiile în care avea posibilitatea administrării unei probe certe, respectiv interogatoriul coproprietarei C.A., conform art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. coroborat cu art. 1199, art. 1203 C. civ. și art. 218 C. proc. civ. În acest sens, invocă Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1285 din 20 mai 2004. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dosar au depus întâmpinare intimații O.C.P.I. Timiș, C.M., C.D.L. și C.R.Ș., care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, ultimul invocând și excepțiile de netimbrare a recursului și a insuficientei timbrări a acțiunii în raport de art. 7 din O.U.G.

nr. 51/2008, a lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului în promovarea acțiunii, față de rămânerea irevocabilă a sentinței prin care a fost consfințită tranzacția dintre părți, bunul în litigiu revenindu-i lui C.A. Analizând cu prioritate excepțiile invocate, potrivit art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Referitor la excepția de netimbrare a recursului, prin rezoluția de primire a cererii, s-a stabilit o taxă judiciară de timbru, în sarcina recurentului, în cuantum de 13.214,945 RON și 5 RON timbru judiciar, iar, prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la 15 iunie 2012, s-a admis cererea de ajutor public judiciar formulată de aceeași parte, dispunându-se reducerea taxei judiciare de timbru la 7.268,25 RON, în condițiile art. 6 alin. (1) lit. d), art. 7, art. 8 și art. 14 din O.U.G.

nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Recurentul a făcut dovada achitării sumei de bani datorate cu titlu de taxă judiciară de timbru în urma reducerii sumei stabilite inițial, prin chitanța de la dosar recurs, depunând și un timbru judiciar în cuantum de 5 RON. În consecință, cererea de recurs a fost legal timbrată, excepția invocată de intimatul C.R.Ș. fiind neîntemeiată. Referitor la insuficienta timbrare a acțiunii introductive de instanță, în raport de dispozițiile art. 7 din actul normativ sus-menționat, susținerile intimatului nu pot fi verificate în prezentul recurs.

Astfel, prin rezoluția de primire a acțiunii, s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată a unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 26.429,89 RON și a unui timbru judiciar de 5 RON, iar prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la 30 mai 2010, tribunalul a admis cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamant și a dispus scutirea acestuia de la plata sumelor de bani menționate. Împotriva încheierii de admitere a cererii de ajutor public nu se poate exercita cale de atac, ceea ce rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, care permit formularea cererii de reexaminare doar în cazul încheierii prin care se respinge cererea de ajutor public judiciar.

Prin urmare, criticarea, prin întâmpinarea depusă în recurs, a modului de soluționare a cererii de ajutor public formulată în dosarul de fond și admisă în condițiile arătate, este inadmisibilă. Cât privește excepția lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamantului în exercitarea acțiunii, determinat de faptul că, în prezent, nu mai este proprietarul imobilului care a generat prezenta cerere în despăgubiri, susținerile intimatului sunt, de asemenea, neîntemeiate. Faptul că, în urma rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 5908 din 31 martie 2010 a Judecătoriei Timișoara, prin Decizia nr. 1399 R din 28 decembrie 2010 a Tribunalului Timiș, în urma tranzacției dintre părți, imobilul înscris în CF nr. AA Timișoara, situat în Timișoara, județul Timiș, a revenit în proprietatea exclusivă a fostei soții a reclamantului, C.A., nu prezintă relevanță în sensul admiterii celor două excepții.

Reclamantul nu pretinde bunul în materialitatea lui, ca să conteze în ce măsură justifică sau nu dreptul de proprietate asupra acestuia, ci despăgubiri determinate de imposibilitatea îndeplinirii obligațiilor convenționale asumate în legătură cu acest imobil, ceea ce nu presupune ca partea menționată să fie titularul vreunui drept actual asupra bunului, pentru a dovedi legitimare procesuală și interes în exercitarea acțiunii. Pe fondul recursului, analizând criticile formulate din perspectiva art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pct. 8 fiind invocat formal, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Recurentul a susținut încălcarea art. 1203 și 1204 C. civ., dar criticile sale nu se referă, în realitate, la nerespectarea acestor texte de lege, care reglementează prezumțiile judiciare, respectiv felurile mărturisirii.

Invocând încălcarea art. 1203 C. civ., reclamantul susține de fapt că se impunea suspendarea judecării apelului în condițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la rămânerea irevocabilă a cauzei având ca obiect cererile formulate de reclamantul din prezenta cauză și de fosta soție, privind anularea Încheierilor nr. 15799 din 28 februarie 2009 și nr. 38503 din 2 aprilie 2009 ale O.C.P.I. Timiș. Or, o asemenea cerere de suspendare nu a fost formulată în cauză, pentru ca instanța de apel să poată aprecia asupra îndeplinirii condițiilor textului de lege sus-menționat, caz în care nu îi poate fi imputat faptul că nu a dispus suspendarea litigiului aflat pe rolul său în condițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. În ceea ce privește lipsa precizării motivelor pentru care instanța de apel nu a ținut seama de mărturisirea pârâților angajați O.C.P.I., R.L. și S.I., în sensul erorii făcute de aceștia în legătură cu obiectul notării în CF privind imobilul în litigiu, și care ar fi cuprinsă în Încheierea nr. 38503 din 1 aprilie 2009, susținerile recurentului vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și ele nu sunt întemeiate. Conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța trebuie să arate în hotărâre motivele de fapt și de drept pe care și-a fundamentat soluția și argumentele pentru care a înlăturat cererile părților. Cu alte cuvinte, trebuie să exprime într-o formă clară, precisă și convingătoare considerentele care au determinat soluția pronunțată în cauză, fără să fie necesar, însă, să răspundă tuturor argumentelor expuse de părți.

În ceea ce privește aspectul în discuție, curtea de apel a făcut referire, în cuprinsul deciziei, la Încheierea nr. 38503 din 1 aprilie 2009, care, în opinia recurentului, ar cuprinde "mărturisirea" pârâților sus-menționați cu privire la săvârșirea faptei ilicite, arătând că singura cale de înlăturare a acesteia este plângerea formulată în condițiile art. 50 din Legea nr. 7/1996. A mai menționat că reclamantul a uzat de această cale de atac, pronunțându-se o soluție de primă instanță, cu privire la care, însă, nu s-a dovedit că este irevocabilă. Faptul că instanța nu a atribuit conținutului încheierii caracterul și consecințele juridice pretinse de reclamant, respectiv cel de recunoaștere a erorii de notare din CF, în legătură cu imobilul în litigiu, ceea ce ar constitui dovada faptei ilicite săvârșite de pârâții menționați, nu echivalează cu nemotivarea deciziei în condițiile motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Instanța nu este obligată să dea unui anumit mijloc de probă relevanța juridică invocată de parte. 2. Referitor la nemotivarea aspectului privind cele reținute de instanță în legătură cu înlăturarea răspunderii civile delictuale a pârâților determinat de fapta victimei înseși, critica este, de asemenea, neîntemeiată, deoarece, contrar celor susținute de parte, curtea de apel a arătat în detaliu, conform celor expuse mai sus, argumentele pentru care a reținut atitudinea culpabilă a reclamantului cu privire la situația juridică creată (obligația împovărătoare asumată de acesta în legătură cu penalitățile acceptate prin antecontract, riscul de a răspunde și pentru fapte care nu îi sunt imputabile, având în vedere relațiile cu fosta soție, titular al dreptului de proprietate asupra bunului alături de reclamant).

Cât privește nemotivarea prezumției instanței în legătură cu opoziția lui C.A. la înstrăinarea bunului, susținerile recurentului nu pot fi primite, deoarece instanța de apel a motivat inclusiv această constatare, arătând că reclamantul nu era unic proprietar al imobilului, la data antecontractului, căsătoria sa era desfăcută, iar relațiile dintre cei doi soți erau tensionate înainte și după divorț. În consecință, nu sunt îndeplinite nici din această perspectivă condițiile cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A mai susținut reclamantul încălcarea dispozițiilor art. 1203 cu referire la art. 1191 și 1175 C. civ., indicând în acest sens și o decizie pronunțată de această instanță.

Critica nu poate fi însă analizată, deoarece nu este dezvoltată, recurentul nearătând în mod concret în ce a constat nerespectarea textelor de lege menționate, iar invocarea unei hotărâri judecătorești pronunțate într-o speță anume, care ar fi analizat o chestiune de drept similară cu cea care îl vizează pe reclamant, nu constituie un argument suficient, care să permită controlul judiciar asupra celor invocate de parte. Referitor la necesitatea administrării anumitor probe în locul altora în ceea ce o privește pe C.A., aceasta reprezintă aprecierea instanței în materie de probatoriu și care nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, față de abrogarea motivului de casare care permitea evaluarea, în această fază procesuală, a situației de fapt raportat la probele administrate (art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000). Prin urmare, în legătură cu aspectul sus-menționat, invocarea nerespectării dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., coroborat cu art. 1199, art. 1203 C. civ. și art. 218 C. proc. civ. este pur formală, criticile concrete ale recurentului necircumscriindu-se unor motive de nelegalitate vizând dispozițiile respective. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată respectă rigorile de motivare stabilite de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și este pronunțată cu respectarea legii, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat. În baza art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 2.322 RON cheltuieli de judecată către intimații C.M. și C.D.L. și a sumei de 1.514,97 RON cheltuieli de judecată către intimatul O.C.P.I. Timiș, reprezentând onorarii de avocat, cheltuieli de transport și cazare conform chitanțelor depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva Deciziei civile nr. 950 din 15 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Obligă pe recurent la plata sumei de 2.322 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți C.M. și C.D.L. și a sumei de 1.514,97 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât O.C.P.I. Timiș. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ