ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 191/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 10 iunie 2008, pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. 4680/30/2008, reclamanții L.D.P. și L.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâții P.I. și D.M., obligarea acestora la plata sumei de 130.000 euro cu titlu de preț avansat, la plata sumei de 30.000 euro reprezentând despăgubiri civile și la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, reclamanții au arătat că prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată din 9 noiembrie 2007 la Biroul Notarial Public S.S., pârâții în calitate de promitenți-vânzători s-au obligat să le transfere dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. F1 Timișoara constând în teren în suprafață de 240 mp, respectiv asupra cotei de 4 / 32 din terenul înscris în CF nr. F2 Timișoara, ambele bunuri comune, pentru prețul de 130.000 euro.

Reclamanții au susținut că, deși au achitat integral prețul, au fost puși în imposibilitate de a finaliza tranzacția din culpa exclusivă a promitenților-vânzători, situație în care, potrivit penultiumului aliniat al promisiunii de vânzare-cumpărare, este angajată răspunderea contractuală a acestora cu consecința restituirii dublului avansului încasat, respectiv suma de 60.000 euro. Prin sentința civilă nr. 1481 din 11 mai 2012 pronunțată în Dosarul nr. 4680/30/2008, Tribunalul Timiș a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții L.D.P. și L.L., împotriva pârâților P.I. și D.M., pe care i-a obligat la plata către reclamanți a sumei totale de 190.000 euro. Au fost obligați pârâții P.I.

și D.M. la plata către reclamanți a sumei de 11.862,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind respinsă cererea pârâților privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, prin cererea formulată reclamanții, promitenți-cumpărători urmăresc restituirea prestațiilor efectuate în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare și plata clauzei penale, invocând imposibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare datorită culpei promitenților-vânzători. În considerente sentinței, prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr. 2911 din 28 decembrie 2009 a Tribunalului Timiș s-a dispus rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate între părți autentificată în data de 9 noiembrie 2007 de Biroul Notarial Public S.S., tribunalul constatând că pârâții P.I.

și D.M. nu și-au îndeplinit în mod culpabil obligațiile ce le reveneau și că nu poate fi constatată vreo culpă a reclamanților L.D.P. și L.L. Prin aceeași hotărâre a fost respinsă cererea reconvențională privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic. Această sentință Tribunalului Timiș a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 259/A din 8 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, prin care a fost respins apelul declarat de pârâți, care a reținut, din interpretarea coroborată a probelor administrate în cauză că nu poate fi constatată vreo culpă a reclamanților pentru neîncheierea contractului, întrucât la termenul din 15 martie 2008, termen până la care se stabilise că se va încheia contractul autentic de vânzare-cumpărare și va fi plătită diferența de 100.000 euro, exista o imposibilitate materială, notariatul ales de pârâtul P.I.

fiind închis în perioada 12 martie 2008-18 martie 2008. Tot în același context, s-a reținut că la termenul din 27 martie 2008, convenit de părți în vederea încheierii contractului autentic după primirea integrală a prețului de către pârâtul P.I. la 24 martie 2008, pârâta D.M. a refuzat nejustificat semnarea contractului, în condițiile în care pârâtul P.I. a acționat și în numele ei, reprezentând-o, la primirea diferenței de preț. Din acest considerent, instanța de apel a arătat că, din coroborarea probelor și din modalitatea de partajare a bunurilor comune între pârâții P. a reieșit în mod neechivoc intenția acestora de fraudare a reclamanților, precum și culpa pârâților în neexecutarea contractului.

Decizia civilă nr. 259/A din 8 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara a rămas irevocabilă, prin decizia civilă nr. 884 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost respins recursul declarat de pârâți.

Prin urmare, s-a constatat că reclamanții au probat prin hotărârile judecătorești depuse neîndeplinirea cu rea-credință de către pârâți a obligațiilor contractuale și imposibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în vederea căruia a fost achitat prețul, instanțele dispunând în mod irevocabil rezoluțiunea antecontractului încheiat între părți, sens în care a obligat pârâții la restituirea către reclamanți a sumei de 130.000 de euro achitată cu titlu de preț, precum și la plata sumei de 60.000 de euro, reprezentând clauza penală inserată în antecontract, neîncheierea contractului fiind cauzată de culpa promitenților-vânzători, care nu au mai dorit perfectarea actului autentic, încălcându-și obligațiile de executare cu bună-credință a convențiilor prevăzute de art. 969 C. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 1481 din 11 mai 2012 au declarat apeluri separate, atât pârâtul P.I., cât și pârâta D.M. Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 23 din 14 februarie 2013 a respins apelurile declarate de pârâții P.I. și D.M., reținând efectele deciziei civile nr. 259/2010 a Curții de Apel Timișoara, care a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâți prin decizia civila nr. 884 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Decizia instanței de apel a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1722 din 16 mai 2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție care a respins ca nefondat recursul pârâților D.M. și P.I. În acest sens s-a constatat că s-a dispus în mod irevocabil rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate între părți și autentificată în data de 9 noiembrie 2007 de Biroul Notarial Public S.S., constatându-se că pârâții P.I.

și D.M. nu și-au îndeplinit în mod culpabil obligațiile ce le reveneau și că nu poate fi constatată vreo culpă a reclamanților L.D.P. și L.L. Tot în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat s-a reținut în litigiul anterior, că nu poate fi constatată vreo culpă a reclamanților pentru neîncheierea contractului, întrucât la termenul din 15 martie 2008, termen până la care se stabilise că se va încheia contractul autentic de vânzare-cumpărare și va fi plătită diferența de 100.000 euro, exista o imposibilitate materială, întrucât notariatul ales de pârâtul P.I. era închis în perioada 12 martie 2008-18 martie 2008, iar la termenul din 27 martie 2008, convenit de părți în vederea încheierii contractului autentic după primirea integrală a prețului de către pârâtul P.I.

la 24 martie 2008, pârâta D.M. a refuzat nejustificat semnarea contractului, în condițiile în care pârâtul P.I. a acționat și în numele ei, reprezentând-o, la primirea diferenței de preț. Pentru aceste considerente, instanța de apel a reținut că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, bazată pe o analiză judicioasă a probatoriului administrat, care a fost de natură a confirma starea de fapt descrisă în motivarea cererii introductive. Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 832/59 din 5 august 2013, revizuenții D.M. și P.I., prin care au solicitat în contradictoriu cu intimații L.D.P. și L.L., schimbarea în tot a deciziei civile nr. 23 din 14 februarie 2013, în sensul admiterii apelului lor și respingerii cererii reclamanților ca inadmisibilă și nefondată.

În motivarea cererii, revizuenții D.M. și P.I. au invocat dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., susținând că aceasta este admisibilă, întrucât înscrisurile pe care le-au descoperit sunt documente însoțitoare ale autoturismului F. evaluat la suma de 20.000 euro, pe care notarul și soții L. au refuzat să-l includă în precontractul de vânzare-cumpărare a unui teren din Timișoara, ca făcând parte din prețul de 130.000 euro convenit pentru acesta. Revizuenții au mai susținut că, bazându-se pe prezumția de legalitate de care beneficiază un act notarial, documentele respective nu au fost înfățișate, iar la data de 2 iulie 2013 au ridicat de la traducător aceste documente, descoperind că intimatul L.D.P.

i-a înșelat, vânzându-le drept autoturism apt de înmatriculare „un vehicul de casat”, care „nu poate fi înregistrat sau reînscris”, ci „poate fi folosit doar pentru piese sau resturi metalice”, conform mențiunilor din certificatul de casare din 18 ianuarie 2007, astfel că acesta nu are nici o valoare și, drept urmare au considerat că nu Ie-a fost achitat integral prețul terenului, aceștia neavând nicio culpă. În această situație, revizuenții au susținut că dacă ar fi cunoscut mijloacele viclene reieșite din lecturarea documentelor traduse, conform art. 960 alin. (1) C. civ., aceștia nu ar fi contractat, precizând că urmărind înșelarea și fraudarea lor, cumpărarea terenului de către soții L. a reprezentat o cauză falsă pe care s-a bazat încheierea precontractului, ceea ce înseamnă, potrivit art. 966 C. civ., că orice obligație a lor reieșită din precontract sau stabilită de instanță în legătură cu acesta „nu poate avea nici un efect”.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 13/A din 5 februarie 2014 a respins cererea de revizuire formulată de revizuenții D.M. și P.I. împotriva deciziei civile nr. 23 din 14 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, fiind obligați revizuenții să plătească intimatului L.D.P. Petru suma de 2.000 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, s-a reținut că potrivit art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă se poate cere dacă după pronunțarea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

În acest sens s-a reținut faptul că, documentele autoturismului, invocate ca înscrisuri noi prin cererea de revizuire, nu sunt înscrisuri descoperite de revizuenti „după darea hotărârii”, ci acestea au fost predate de către intimați revizuenților odată cu încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 9 noiembrie 2007 și a procurii speciale prin care revizuenții au fost împuterniciți de către intimat să vândă autoturismul, aspect confirmat de către revizuenti prin cererea de revizuire și prin încheierea de ședință din 29 ianuarie 2014, iar împrejurarea că revizuenții au prezentat o traducere din data de 2 iulie 2013 a documentelor autoturismului nu echivalează cu predarea în fapt a acestor documente la acea dată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, revizuenții D.M. și P.I. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii cererii de revizuire și schimbării în tot a deciziei civile nr. 23 din 14 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în sensul admiterii apelului și respingerii cererii reclamanților. Criticile aduse deciziei atacate se referă, în esență, la faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța invocând condiția ca înscrisurile doveditoare să fi fost „reținute de partea potrivnică”. În acest sens recurenții susțin că, la întocmirea documentelor notariale soții L. nu au predat documentele autoturismului traduse și legalizate, acestea fiind reținute în această formă, iar notarul, contrar obligațiilor sale de serviciu, nu Ie-a impus să le predea astfel, ci dimpotrivă a menționat în procura, anexa 2 dosar, pe care a certificat-o că, certificatul de casare este certificat de înmatriculare.

În acest fel, nepredarea documentelor traduse coroborată cu prezumția de legalitate care operează asupra procurii, reprezintă o împrejurare mai presus de voința recurenților, din cauza căreia nu au putut fi înfățișate ca înscrisuri doveditoare până la cererea Tribunalului București, împrejurare care lasă fără valoare motivarea instanței care nu se referă la predarea sau nepredarea documentelor traduse, ci la „traducerea” sau „netraducerea unui act cum că nu este o împrejurare mai presus de voința părții(...)”. Astfel, recurenții consideră că înscrisurile traduse sunt dovezi ale relei-credinței și a culpei soților L., ceea ce face inadmisibilă și cererea lor de rezoluțiune a precontractului și că prin suplinirea avocatului soților L., instanța, în apărarea acestora a încălcat atât obligațiile rezultate din art. 129 alin. (2) și alin. (5), precum și art. 131 C. proc.

civ., cât și principiul imparțialității judecătorului. Un alt motiv de nelegalitate, susținut de recurenți vizează faptul că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța care a soluționat cererea de revizuire a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al certificatului de casare al autoturismului, tradus sau netradus, prin care se dovedește atât reaua-credință și culpa soților L. din relația contractuală cu recurenții, cât și faptul că cererea acestora de restituire a prețului încasat de către pârâții D.M. și P.I. este inadmisibilă. O altă critică a recurenților vizează faptul că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât atât în hotărâre cât și în argumentele apărării s-a susținut că intimații au predat actele mașinii la data vânzării și întocmirii procurii notariale, însă nu se specifică și nici nu se analizează ce acte s-au predat și nici care era obligația legală atât a vânzătorului cât și a notarului, or, obligația legală era de a prezenta actele traduse și legalizate, astfel că, notarul nu trebuia să încheie procura și promisiunea de vânzare-cumpărare până nu se prezentau actele traduse, și prin urmare, în opinia recurenților actele traduse și legalizate nu s-au predat. În acest fel, instanța pe baza unor motive străine de natura pricinii în raport de conținutul principalului act dedus judecății, certificatul de casare, care, prin mențiunile din conținutul lui, nu lasă loc decât pentru constatarea înșelării și fraudării recurenților de către L.D.P.

și L.L. Ultima critică a recurenților se referă la faptul că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În acest sens se susține că, în încheierea de ședință din 29 ianuarie 2014, care face parte integrantă din decizia recurată, instanța nu a pus în dezbaterea părților admisibilitatea cererii de revizuire, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. și nici nu a analizat acest aspect în cadrul deciziei. Prin urmare, instanța nu a judecat corect susținerile formulate în apărare, încălcând astfel prevederile art. 129 alin. (2), alin. (5) și art. 131 alin. (1) și alin. (2) C. proc.

civ. Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de revizuenții D.M. și P.I. să fie respins, pentru următoarele considerente: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal. Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenții au pus în discuție încălcarea de către instanța de apel atât a obligațiilor rezultate din art. 129 alin. (2) și alin. (5), precum și art. 131 C. proc. civ., apreciind că nepredarea documentelor traduse coroborată cu prezumția de legalitate care operează asupra procurii, reprezintă o împrejurare mai presus de voința recurenților, din cauza căreia acestea nu au putut fi înfățișate ca înscrisuri doveditoare.

În ceea ce privește critica recurenților privind încălcarea de către instanța de apel a obligațiilor rezultate din art. 129 alin. (2), alin. (5) și art. 131 C. proc. civ., se constată că aceasta este nefondată, întrucât prin dispozițiile evocate instanța nu a făcut decât să pună în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în calitatea lor din proces, stăruind prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Tot în cadrul aceluiași motiv de recurs, recurenții susțin că în ceea ce privește considerentele instanței privind Dosarul nr. 1188/30/2009 se susține că înscrisurile traduse sunt dovezi ale relei-credinței și a culpei soților L., aspect ce face inadmisibilă și cererea acestora de rezoluțiune a precontractului.

Această critică nu poate fi reținută, întrucât, așa cum s-a constatat prin decizia recurată, cererea întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este nefondată și pentru că valabilitatea precontractului, în legătură cu care revizuenții invocă dolul și cauza falsă, art. 960 și art. 966 C. civ., nu a fost constatată în Dosarul nr. 4680/30/2008, în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 23 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, a cărei revizuire se solicită, ci în Dosarul nr. 1188/30/2009, în care au fost pronunțate sentința civilă nr. 2911/PI din 28 decembrie 2009 a Tribunalului Timiș și decizia civilă nr. 259/A din 8 septembrie 2010, prin care s-a dispus rezoluțiunea precontractului.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenții arată că prin hotărârea atacată s-a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al certificatului de casare al autoturismului, tradus sau netradus, prin care se dovedește atât reaua-credință și culpa soților L. din relația contractuală cu recurenții, cât și caracterul inadmisibil de restituire a prețului încasat de recurenți, se constată că este nefondat. Acest motiv de modificare își găsește aplicațiunea numai în cazul în care din probele administrate în cauză coroborate cu susținerile părților ar rezulta un dubiu asupra conținutului actului supus judecății, iar judecătorii s-ar substitui părților contractante modificând sau înlocuind clauzele contractuale fie schimbând natura juridică a actului care a fost încheiat.

Această ipoteză nu se regăsește în speță în condițiile în care s-a reținut prin considerentele deciziei că documentele autoturismului, invocate ca înscrisuri doveditoare prin cererea de revizuire, nu sunt înscrisuri descoperite de revizuenți „după darea hotărârii”, ci acestea au fost predate de către intimați revizuenților odată cu încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 9 noiembrie 2007 și a procurii speciale prin care revizuenții au fost împuterniciți de către intimat să vândă autoturismul, aspect confirmat de către revizuenți prin cererea de revizuire și prin încheierea de ședință din 29 ianuarie 2014, iar împrejurarea că revizuenții au prezentat o traducere din data de 2 iulie 2013 a documentelor autoturismului nu poate conduce la ideea că aceasta nu a putut fi produsă în instanță din cauza reținerii de către partea adversă.

În considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte apreciază că nici acest motiv de nelegalitate nu se regăsește în speță, prin hotărârea pronunțată, curtea de apel neschimbând natura sau înțelesul vădit lămurit al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată în data de 9 noiembrie 2007 la Biroul Notarial Public S.S., care constituie actul dedus judecății. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenții nu le-au citat și nici nu au argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de revizuenți în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac. Astfel, sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurenților care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, instanța de revizuire a adoptat motive străine de natura pricinii în raport de conținutul principalului act dedus judecății, certificatul de casare și prin urmare, critica nu va fi reținută.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenții susțin că, prin încheierea de ședință din 29 ianuarie 2014, ce face parte integrantă din decizia recurată, instanța nu a pus în dezbaterea părților admisibilitatea cererii de revi­zuire, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., se constată că este nefondată. Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, care prevăd că: „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

în cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”. În speță, se constată că, prin încheierea de amânarea pronunțării din 29 ianuarie 2014, instanța de revizuire a constatat cererea de revizuire în stare de judecată acordând părților prezente cuvântul asupra acesteia, având în vedere aspectele prevăzute de dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care „dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”, astfel că în raport de această situație, Înalta Curte nu va reține criticile invocate de către recurenți.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, instanța a aplicat corect normele legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația de fapt stabilită și că motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce privește fondul cauzei, aspect ce nu este permis în această fază procesuală. În consecință, recursul va fi respins ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenții D.M. și P.I. împotriva deciziei civile nr. 13/Â din 5 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2015.