Decizia nr. 617/2013 — ÎCCJ, Secția I civilă · Dosar nr. 1188/30/2009 — cale de atac împotriva sentinței nr. 2911/2009 a Tribunalului Timiș

Instanța a calificat greșit cererea promitenților-cumpărători „de constatare a rezoluțiunii" promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare ca fiind o cerere prin care aceștia ar fi solicitat ca instanța „să dispună rezoluțiunea" convenției. Or, acțiunea de constatare a rezoluțiunii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare putea fi promovată de reclamanți numai în situația specială când părțile ar fi prevăzut, în respectiva convenție, o clauză specială ce reprezenta un pact comisoriu de gradul II, numai acesta putând permite ca rezoluțiunea să aibă loc de plin drept în cazul neexecutării contractului de una dintre părți. O astfel de clauză nu există în convenția autentificată.

Instanța de fond nu a dispus, prin încheierea din 25 mai 2009, conform legii (urmare a calificării greșite a acțiunii ca fiind o acțiune neevaluabilă în bani potrivit art. 13 din Legea nr. 146/1997), avantajând pe reclamanți prin neplata unei taxe judiciare de peste 8.500 de lei.

Pârâților-reclamanți li s-a comunicat numai Sentința civilă nr. 2911/PI din 28 decembrie 2009, instanța omițând să comunice și încheierea din 14 decembrie 2009, data la care a avut loc dezbaterea, pe fond, a cauzei punându-i, astfel, în imposibilitatea efectuării unei apărări eficiente și încălcându-li-se un drept fundamental.

Deși era obligatoriu, instanța de apel nu a analizat nerespectarea, de către instanța de fond, prin Încheierea din 15 mai 2009, a legii procedurale privind ordinea succesiunii cronologice a soluționării excepțiilor, instanță care a soluționat prioritar excepția conexării cauzei, în detrimentul excepției netimbrării acțiunii reclamanților-pârâți.

Instanța de apel nu a luat în discuție nerespectarea, de către instanța de fond, a dispozițiilor imperative ale art. 137 C. proc. civ., privind soluționarea excepției timbrării insuficiente a acțiunii reclamanților și a dispozițiilor art. 114 1 alin. (2) din același Cod, privind obligativitatea depunerii întâmpinării cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată stabilit. Urmare a acestei erori, instanța de fond a acordat reclamanților-pârâți dreptul de a propune probe, deși, din punct de vedere legal, erau decăzuți din acest drept. Argumentele instanței de fond sunt susținute în decizie, instanța de apel motivând că, întrucât, la primul termen de înfățișare, pârâții-reclamanți au depus taxa judiciară de timbru, s-a acoperit cu această ocazie și neregula nedepunerii în termen a întâmpinării de către reclamanții-pârâți.

Instanța a încuviințat proba cu martora R.F.M. privind stabilirea unor situații și împrejurări, în contra sau peste ceea ce cuprind actele autentificate, încălcând, astfel, dispozițiile art. 1191 C. civ. De asemenea, martora avocat R.F.M. era, în același timp, angajată de către reclamantul L.D.P. să-l reprezinte și să-i apere interesele, pentru acest fapt fiind plătită și, evident, subiectivă, aflându-se, astfel, într-o stare de incompatibilitate.

Cererea reconvențională nu a fost judecată de către instanță, nici separat și nici odată cu cererea reclamanților-pârâți, neintrându-se, astfel, în cercetarea fondului acesteia. Respingerea cererii reconvenționale este motivată în fapt și în drept, de către instanță, ca fiind „o consecință a admiterii cererii principale", aspect cu care este de acord și instanța de apel. Faptul că reconvenționala nu a fost judecată de instanța de fond, dar și de către instanța de apel, care de fapt confirmă „de plano" sentința, rezidă și din aspectul acordării calității părților în toate înscrisurile instanțelor, de unde rezultă numai simpla calitate de reclamant și de pârât și nu dubla calitate a acestora, de reclamant-pârât și de pârât-reclamant. II. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut". Instanța a încălcat „principiul disponibilității", fiind învestită de către reclamanți, prin cererea de chemare în judecată, doar „să constate rezoluțiunea" promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare și nu „să dispună rezoluțiunea", în felul acesta schimbând natura juridică a acțiunii și încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Motivarea instanței de apel în sensul că poate să califice cererea de chemare în judecată ca urmare a faptului că, în această instanță, reclamanții-pârâți au achitat taxa de timbru datorată, după ce instanța de fond a respins-o prin încheiere interlocutorie, nu este legală sub aspectul temeiului de drept invocat, și anume art. 112, care se referă la posibilitatea instanței de fond și nu a instanței de apel, aceasta nemaiputând califica acțiunea, temeiul de drept, întrucât s-ar substitui instanței de fond, ceea ce nu a făcut, menținând sentința. Astfel, instanța a acordat ceea ce nu au solicitat reclamanții prin cerere, aspect inadmisibil procedural. III. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Instanța de fond stabilește, în sinteza considerentelor (pag. 10-11 din sentință), însușite integral de instanța de apel, prin decizie (pag. 12-13) că: 1. Termenul din data de 15 martie 2008 nu a fost respectat de părți din cauza unei imposibilități obiective. Imposibilitatea obiectivă este argumentată de instanță prin faptul că B.N.P. S.S. a fost închis în perioada 12-18 martie 2008, așa cum rezultă din cererea de conciliere (fila 10) trimisă prin fax de pârâtul P.l. reclamantei L.L., fax coroborat cu adeverința nr. 38 din 19 ianuarie 2009 a biroului notarial respectiv. Motivarea instanței este subiectivă, superficială, ambiguă și neconformă cu realitatea, preluând integral din apărarea reclamanților și însușindu-și fără cenzura calificată pretinsa lor „imposibilitate obiectivă" de executare a obligațiilor asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, și anume cea de a achita diferența de preț de 100.000 Euro și de a se prezenta la notariat între 9 noiembrie 2007 și 15 martie 2008, deoarece aceste acțiuni nu au stat în afara puterilor omenești ale lor (așa cum este definită situația obiectivă). Deși, în promisiunea de vânzare-cumpărare din 9 noiembrie 2007, forța majoră (cea pe care o are în vedere instanța drept cauză obiectivă) nu este prevăzută în mod expres, aceasta se subînțelege din existența ei în prevederile legale, fiind unica situație în care, juridic, reclamanții puteau invoca „imposibilitatea obiectivă". Convenția prevede termenul limită de 15 martie 2008 până la care reclamanții puteau să-și execute obligațiile, dar acestea puteau fi executate în toată perioada 9 noiembrie 2007-15 martie 2008, reclamanții dând, astfel, dovadă de spirit de prevedere și diligență, în sens contrar existând neglijența și, în consecință, culpa acestora că au riscat să-și execute obligațiile în ultima zi, care era și termen scadent și zi liberă legal. Mai mult decât atât, reclamanții puteau să achite diferența de preț la orice bancă, așa cum au făcut-o ulterior, această obligație neavând nicio legătură cu faptul că B.N.P. S.S. era închis în perioada 12-15 martie 2008, mai ales că, după cum afirmă în interogatoriu, dispuneau de banii necesari (deși din alte declarații ale lor rezultă, în mod expres, că motivul real a fost lipsa banilor). Dacă achitau diferența de preț în termenul convenit, buna-credință a reclamanților în executarea obligației lor principale era pe deplin dovedită, fiind, astfel, în afara oricărei culpe. De asemenea, reclamanții se puteau prezenta la oricare B.N.P. de pe raza municipiului Timișoara (și nu numai) în vederea autentificării contractului, întrucât toate B.N.P. au competență teritorială, iar, prin convenție, nu era stipulat, în mod expres, că părțile au convenit numai B.N.P. S.S. Convingerea instanței că B.N.P. S.S. a fost ales de pârâtul P.I. și că reclamanții nu s-au opus (motivată pe răspunsul reclamatei L.L. la întrebarea nr. 8 din interogatoriu) este contrazisă de răspunsul pârâtei P.M. la întrebarea nr. 8 din interogatoriu, fila 85, fapt pentru care, fără niciun alt argument instanța califică, urmare a acestui răspuns, că pârâta este de rea-credință, acordând credit deplin reclamantei. 2. „Următorul termen convenit pentru încheierea actului autentic, respectiv 27 martie 2008, a fost stabilit verbal de părți, iar, pentru această derogare de la convenția autentificată, nu era nevoie de alt înscris, încheierea unui act adițional ar fi fost pur formal, mai ales că părțile nu se aflau toate în același loc". Cu alte cuvinte, instanța concluzionează că modificarea clauzelor esențiale ale unei convenții autentificate se poate face și verbal de părți, deși acestea au hotărât să elimine orice risc, în acest sens alegând calea notarială. Ignorând situația din speță unde se neagă această înțelegere verbală a prorogării termenului, preferându-se actul notarial, instanța afirmă cu mare ușurință că adiționalul ar fi doar o procedură formală, deci, birocratică și nerelevantă în drept, deși, în mod unilateral, doar reclamanții susțin acest fapt. Această motivare nu își găsește esența în drept și ignoră regimul juridic „ad probationem" al convențiilor. Convenirea unui alt termen pentru îndeplinirea obligațiilor părților, fixate prin convenție de către cele 4 persoane semnatare ale promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate, este un act de voință al acestora. Deși stabilirea exactă a acestei împrejurări reprezintă un element esențial în dezlegarea pricinii, instanța o tratează cu superficialitate suspectă, argumentarea sa că prorogarea termenului din 15 martie 2008 la termenul din 27 martie 2008 reprezintă voința celor patru persoane fiind ambiguă, confuză, contradictorie și necredibilă. Astfel, instanța afirmă că pârâtul P.I. a stabilit data de 27 martie 2008 pentru a se prezenta la notar în vederea încheierii actului autentic, reclamanții comunicând prin fax acordul lor, apreciind că era termenul final pentru încheierea actului autentic. Această convingere a instanței se bazează pe „dovada" reprezentată de răspunsurile reclamantei L.L. la întrebările 5 și 6 din interogatoriu. Din analiza răspunsurilor, rezultă, însă, că aceasta, deși afirmă că au fost faxuri cu privire la acest termen, nu a putut să pună la dispoziția instanței niciunul care să-i dovedească afirmațiile. Mai mult decât atât, conform înscrisului trimis prin fax adresat pârâtului P.I., rezultă că voința certă a reclamanților este în sensul prorogării termenului de finalizare a tranzacției la data de 15 aprilie 2008 și nu la data de 27 martie 2008, după cum concluzionează în eroare gravă instanța. Afirmația instanței că pârâta P.M. ar fi achiesat la termenul din 27 martie 2008, conform răspunsului la întrebarea nr. 6 din interogatoriu, afirmație motivată prin faptul că aceasta a venit la notar în data de 27 martie 2008, anunțată de pârâtul P.I., este contrazisă de poziția constantă pe care pârâta a avut-o în timpul procesului, de a nu recunoaște ca termen ultim obligatoriu decât pe cel din 15 martie 2008, consemnat în convenție. Simpla prezență la notariat a pârâtei P.M. este interpretată vădit eronat, în mod forțat de instanță, în sensul că pârâta și-ar fi dat acordul pentru prorogarea termenului din 15 martie 2008, renunțând conștient la beneficiul pe care îl avea asupra reclamanților, care nu-și executaseră obligațiile din convenție, cu consecința pierderii sumei de 30.000 Euro. În acest sens este și ultima consemnare din interogatoriu făcută de instanță, prin care pârâta P.M. afirmă că „pe 27 martie 2008 am primit un telefon de la P. să vin să închei contractul. Eu nu am stabilit nimic cu promitenții-cumpărători afară de 15 martie 2008". Este, însă, de reținut că nici la data de 27 martie 2008, când au convenit să se întâlnească la notariat pentru constituirea dosarului și efectuarea celor necesare în vederea încheierii contractului, soții L. nu au respectat obligația de a fi prezenți, în sensul că L.D.P. (aflat în S.U.A., după afirmația sa) a fost reprezentat de R.F.M. printr-o procură generală și nu una specială pentru cazul părților, iar L.L. nu a fost nici prezentă și nici reprezentată. Instanța, însă, concluzionează eronat că, la data de 27 martie 2008, reclamanta L.L. a fost reprezentată la B.N.P. S.S. de avocata R.F.M., din simpla lecturare a procurii autentificate sub nr. 1649 din 22 octombrie 2007, cu mult anterior încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 9 noiembrie 2008 și fără a avea legătură cu obiectul respectivei convenții, observându-se că mandatara a acționat numai în numele reclamantului L.D.P. Este, de asemenea, de reținut că recurenții nu s-au opus niciodată la încheierea contractului. P.I. a fost de acord cu încheierea contractului, desigur, cu respectarea condițiilor legale, iar P. (actuală D.) M. nu a fost de acord cu încheierea contractului în condiții nelegale. 3. Sesizând cu aproximativ două săptămâni înainte de termenul limită din data de 15 martie 2008 că promitenții-cumpărători sunt în pericol să-l depășească și pentru că promitenții-vânzători doreau totuși încheierea tranzacției, P.I. (și în numele soției P.M.) le-a propus acestora prin fax, printre altele, un termen de grație la data de 20 martie 2008, sperând că se vor achita, cel puțin, de obligația principală de a plăti diferența de preț. Aceștia, fără să aprecieze la adevărata valoare buna-credință a recurenților, au răspuns tot prin fax sub semnătură, că nu sunt de acord cu propunerile pârâților, dorind prorogarea termenului limită la 15 aprilie 2008. Faxurile respective aflate la dosar sunt ignorate de instanță. 4. Instanța consideră în mod eronat că, la data de 27 martie 2008, se putea autentifica contractul, dar, din culpa exclusivă a pârâtei P.M., aceasta nu s-a putut efectua, folosind ca dovadă încheierea autentificată de B.N.P. S.S., sub nr. 1465 din 27 martie 2008 (fila 5). Chiar dacă, prin absurd, s-ar considera că părțile au fost de acord să proroge termenul limită din data de 15 martie 2008 la termenul din 27 martie 2008, nici la această dată, însă, nu s-a putut autentifica contractul și tot din culpa reclamanților. În încheierea de autentificare nr. 1465 din 27 martie 2008, ultimul alineat, se consemnează că „atât mandatara cumpărătorului, cât și promitentul vânzător P.I., au dorit încheierea contractului de vânzare-cumpărare". Din analiza gramaticală a textului rezultă fără dubiu că mandatara avocat R.F.M. reprezenta numai un singur promitent-cumpărător, și anume pe L.D.P. Din promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată la același B.N.P. rezultă în mod expres că sunt doi promitenți-cumpărători, și anume L.D.P. și L.L., care semnează convenția în mod personal, exprimându-și, astfel, nemijlocit acordul de voință, atât pentru intrarea în patrimoniul comun a celor două terenuri, cât și pentru diminuarea patrimoniului comun cu suma de 130.000 Euro, reprezentând contravaloarea terenurilor. Or, în data de 27 martie 2008, trebuia ca B.N.P. S.S. să perfecteze ad validitatem și ad probationem această convenție, cele patru persoane semnând tot în mod personal, ca și antecontractul din 9 noiembrie 2007, când se perfectase ad probationem și ad validitatem doar promisiunea, existând, astfel, o simetrie juridică perfectă între cele două convenții, organic legate. În mod cert, la data de 27 martie 2008, a venit la notariat (locul de întâlnire) numai mandatara reclamantului L.D.P., împuternicită să-l reprezinte pe acesta pentru cumpărarea de imobile, nu, însă, și pe soția sa, L.L., care nici nu a fost prezentă. Procura respectivă, fiind încheiată la data de 22 octombrie 2007, era valabilă și la data de 9 noiembrie 2007, astfel că, dacă L.D.P. ar fi dorit să achiziționeze terenurile numai în numele său (desigur achiziția profitând și soției), ar fi făcut-o prin acest mandatar și la data convenției părților, dar voința expresă a celor doi promitenți-cumpărători a fost aceea de a cumpăra cele două terenuri „intuitu personae", semnând nemijlocit, astfel că era necesară și prezența reclamantei L.L., așa cum afirmă aceasta, răspunzând la întrebarea nr. 7 din interogatoriu: „Trebuia să fiu prezentă personal dacă puteam, dacă nu, puteam fi reprezentată". În data de 27 martie 2008 nu a existat niciun impediment pentru ca reclamanta L.L. să nu fie prezentă, iar dacă ar fi existat, putea și trebuia să fie reprezentată cu o împuternicire autentificată, care să aibă ca obiect cele două terenuri din promisiunea de vânzare-cumpărare. Acest punct de vedere se coroborează și cu prevederile din procura din 22 octombrie 2007. Instituția mandatului tacit evocat de instanță din oficiu, valabilă în dreptul familiei, nu funcționează în speță și nu se poate aplica unui contract civil, care trebuie să respecte dispozițiile art. 948 C. civ. Motivarea instanței de apel sub acest aspect se rezumă la o confirmare a argumentelor instanței de fond, conchizând că mandatul tacit funcționează când bunurile sunt cumpărate și nu funcționează când bunurile sunt vândute, omițând să observe că, în cauză, este o vânzare-cumpărare, care cuprinde nu numai o mărire a patrimoniului acestora, prin achiziția celor două imobile, ci și o micșorare de patrimoniu stăpânit în devălmășie de reclamanții-pârâți, prin plata prețului de 130.000 Euro. 5. Instanța, analizând tranzacția de partaj a pârâților, consfințită prin hotărârea judecătorească nr. 6580 din 14 martie 2008, pronunțată de Judecătoria sector 6 București, concluzionează, făcând afirmația gravă, că pârâții au făcut această tranzacție în cadrul divorțului cu scopul „fraudării intereselor reclamanților", fără a motiva această acuzație, ci doar preluând argumentul din apărarea reclamanților. Sub acest aspect, instanța a încălcat principiul disponibilității, interpretând tendențios și fără argumente o hotărâre judecătorească. IV. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Instanța a interpretat greșit atât promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată în data de 9 noiembrie 2007, cât și încheierea autentificată sub nr. 1465 din 27 martie 2008, dar și procura autentificată sub nr. 1649 din 22 octombrie 2007, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora. Afirmă instanța că pârâtul P.I. nu și-a îndeplinit angajamentul de a rezolva situația juridică a cotei de 4/32 din una dintre cele două suprafețe de teren promise, fapt pentru care statuează că există culpa pârâților în neexecutarea obligațiilor. Deși această obligație de care vorbește instanța și despre care pretinde că îi incumbă pârâtului P.I. nu își are izvorul în convenția din 9 noiembrie 2007, instanța creează o „ficțiune juridică" și, analizând răspunsul dat de pârâtul P.I. la întrebarea nr. 6 din interogatoriu (fila 81), emite aserțiunea că aceasta este o sarcină expresă a pârâtului, intrinsecă convenției, deși, din analiza elementară a acestui răspuns, reiese în mod evident că instanța este în eroare, statuând culpa acestuia în neexecutarea convenției și motivându-și soluția dată în cauză. Recurenții susțin că, la acest moment, în procesul respectiv, ieșirea din indiviziune este admisă de instanță, dar nu este finalizată din cauza necesității lămuririi dispozitivului sentinței și înlăturării dispozițiilor potrivnice din el. V. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită legii". Lipsa de temei legal, potrivit tipologiei, rezidă din motivarea incompletă, dubitativă și ipotetică a instanței de fond și adeziunea necondiționată la aceasta a instanței de apel, aspecte argumentate concret și pe larg relatate anterior. Norma juridică procedurală aplicată concret situației din speță, și anume art. 129 pct. 5 C. proc. civ., este greșit aplicată, instanța neputând suplini partea apărată de avocat în detrimentul celeilalte părți procesuale, cu încălcarea evidentă, totodată, a principiului consacrat de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Este evident că instanța de fond a extins sau a restrâns incidența textelor de lege, inclusiv cu referire la dispozițiile art. 129, 112 C. proc. civ., art. 1020-1021 C. civ. și art. 35 alin. (2) C. fam., pronunțând o sentință cu aplicarea greșită a legii, confirmată fără rezerve de instanța de apel, care și-a însușit integral, necenzurat și fără propriile argumente soluția instanței de fond. Recurenții pârâți au solicitat admiterea căii de atac declarate, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță. Recurenta pârâtă reclamantă D. M. a depus la data de 22 octombrie 2010, în termen legal, o nouă cerere de recurs, în cuprinsul căreia a reluat prezentarea circumstanțelor de fapt ale speței de față, susținând, în esență, că nu a achiesat la prelungirea termenului stabilit inițial în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, reclamanții au fost de rea credință, neintenționând să cumpere terenurile în litigiu, ei fiind în culpă pentru neperfectarea actului de vânzare cumpărare la notar. Această cerere nu va fi avută în vedere de prezenta instanță în soluționarea recursului, deoarece susținerile pârâtei reprezintă expunerea parțială a situației de fapt din dosar și nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recurenții au depus și o cerere de renunțare la cererea reconvențională formulată de aceste părți în prezentul dosar, asupra căreia, ulterior, au revenit, renunțare care nu va fi confirmată de instanța de față în raport de opoziția intimaților exprimată prin întâmpinare (fila 35 dosar recurs) și de dispozițiile art. 246 alin. (4) C. proc. civ. Intimații reclamanți au solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat. Prin Decizia nr. 884 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 1188/30/2009, s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâții P.I. și D. (fostă P.) M. împotriva Deciziei nr. 259A din 8 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut următoarele: I. Susținerile din cadrul motivelor de recurs de la punctele 1-3, 6-7 vizează pretinse greșeli ale instanței de fond, care nu pot fi cercetate de prezenta instanță, întrucât obiectul recursului îl formează decizia pronunțată de instanța de apel, iar nu hotărârea primei instanțe. Or, recurenții nu arată în ce au constat neregulile săvârșite de Curte atunci când a confirmat soluția instanței de fond, din perspectiva pretinselor greșeli procedurale sau încălcări ale dispozițiilor din C. civ. (art. 1191) în materie de admisibilitate a probelor, săvârșite de aceasta din urmă. În plus, în ceea ce privește nesoluționarea, pe fond, a cererii reconvenționale, de către instanța de apel, judecata acestei cereri de către instanța de control judiciar nici nu putea avea loc, din moment ce Curtea a considerat că a fost soluționată de Tribunal, în considerentele sentinței fiind dezvoltate argumente pentru ambele cereri, principală și reconvențională. Cum cele două cereri se exclud, admiterea acțiunii principale are drept consecință respingerea cererii reconvenționale, a mai considerat instanța de apel. Prin urmare, Curtea nu a reținut că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, ceea ce ar fi dus la desființarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare (iar nu la judecata acesteia, de către Curtea de Apel, cum greșit solicită recurenții) și a mai constatat că soluția dată reconvenționalei decurge din cea pronunțată asupra acțiunii principale. Recurenții nu au combătut considerentele Curții sub acest aspect, astfel încât, nu se poate stabili, pe de o parte, că instanța de apel s-ar fi aflat în situația de a judeca ea, pe fond, cererea reconvențională și nici că soluția de confirmare a judecății primei instanțe asupra cererii formulate de pârâții reclamanți ar fi greșită. Criticile din cadrul motivelor de la pct. I. 4 și 5 din cerere vor fi verificate în raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din același Cod, întrucât recurenții invocă neanalizarea motivelor de apel care vizează aspectele procedurale respective. 4. Astfel, Curtea de Apel a analizat critica din apel privind greșita ordine de soluționare a excepțiilor insuficientei timbrări a acțiunii și cea a conexității, arătând că nu este întemeiată, această problemă neavând relevanță în raport cu hotărârea apelată, din moment ce reclamanții au achitat, în apel, diferența de taxă judiciară de timbru datorată. În consecință, nu se poate reține că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra acestei critici, nefiind, astfel, întrunite cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 5. În ceea ce privește nepronunțarea Curții cu privire la motivul de apel referitor la încălcarea, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. cu referire la soluționarea excepției insuficientei timbrări a acțiunii principale și cu referire la termenul de depunere a întâmpinării, reglementat de art. 114 1 alin. (2) din același Cod, nici această susținere nu poate fi primită. Prima chestiune a fost deja analizată, Curtea de Apel considerând că aspectul timbrajului este nerelevant față de îndeplinirea obligației de plată a sumelor datorate cu acest titlu în apel. Cât privește termenul de depunere a întâmpinării, în paragraful al doilea, pagina 13 din considerentele deciziei, Curtea a arătat că acest termen a fost respectat, „așa cum rezultă și din cuprinsul încheierii din 25 mai 2009 (fila 29), aceasta a fost depusă în termen, înainte de prima zi de înfățișare, respectiv înainte de timbrarea cererii reconvenționale formulate de pârâții reclamanți reconvenționali". Prin urmare, nici în legătură cu această critică nu sunt îndeplinite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. II. Susținerile încadrate de recurenți în art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu vor fi analizate din perspectiva acestui text de lege, deoarece nu este incident în cauză. Astfel, pentru aplicabilitatea oricăreia dintre ipotezele reglementate de dispoziția legală în discuție este necesar ca instanța de apel să fi admis calea de atac declarată, cu consecința soluționării pe fond a acțiunii, ceea ce nu este cazul în speță, prin decizia recurată fiind respins apelul declarat de pârâți. În esență, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâții reclamanți susțin că instanța de apel nu putea să procedeze la calificarea acțiunii principale, deoarece, în acest mod, s-ar substitui primei instanțe, ceea ce este inadmisibil din punct de vedere procedural. De asemenea, au mai arătat că temeiul de drept la care s-a referit Curtea în justificarea posibilității calificării acțiunii, respectiv dispozițiile art. 112 C. proc. civ., nu este incident în apel, ci la judecata în primă instanță. Părțile invocă, în consecință, încălcarea unor reguli procedurale, de către instanța de apel, critica susceptibilă de analiză din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Susținerile recurenților nu sunt întemeiate. Curtea de Apel nu a procedat ea însăși la calificarea acțiunii principale, ci doar a menținut calificarea dată de prima instanță, invocând în acest sens, cu referire la atribuțiile procedurale ale Tribunalului, dispozițiile art. 112 C. proc. civ., instanța de apel având o astfel de posibilitate legală în exercitarea controlului judiciar, raportat la motivele de apel cu care a fost învestită. În sensul celor arătate mai sus, în primul paragraf de la pagina 13 din decizie, se arată că „nu poate fi însușită nici neregularitatea invocată privind greșita calificare a cererii de chemare în judecată, deoarece reclamanții au solicitat prin acțiunea principală rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 1020-1021 C. civ., iar instanța este în drept, potrivit art. 112 și 129 C. proc. civ., să dea acțiunii calificarea juridică exactă, ceea ce în mod corect a și făcut prima instanță, neacordând ceea ce nu s-a solicitat" Prin urmare, confirmând soluția primei instanțe sub acest aspect, Curtea nu a încălcat regulile procedurale în discuție, nefiind întrunite condițiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. III. Cea mai mare parte dintre susținerile din cadrul acestui motiv de recurs nu se subsumează motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Deși invocă toate ipotezele acestui text de lege, respectiv nemotivarea deciziei, motive contradictorii, respectiv străine de natura pricinii, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâții reclamanți critică situația de fapt stabilită de instanțele anterioare în raport de probele administrate și tind la modificarea acesteia, cu consecința respingerii acțiunii principale. Astfel, recurenții nu arată care motiv de apel nu a fost analizat de Curte sau a fost analizat în mod superficial, care parte a motivării nu corespunde soluției din dispozitiv sau care dintre considerente se contrazic, în sensul că, din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora. De asemenea, nu au menționat care dintre argumentele instanței nu au legătură cu natura pricinii. La pct. 5 din expunerea criticilor prezentate în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții invocă nemotivarea concluziei Curții privind încheierea tranzacției dintre pârâți, aflați în proces de partaj, cu privire la terenurile în litigiu, în frauda intereselor intimaților. Critica nu este întemeiată, deoarece instanța de apel a motivat acest punct de vedere, fundamentat pe înțelegerea părților materializată în tranzacție, arătând că „din interpretarea coroborată a acelorași probe (înscrisurile enumerate în precedent, martori, interogatorii) și din modalitatea de partajare a bunurilor comune reiese în mod neechivoc intenția pârâților apelanți de fraudare a intereselor reclamanților intimați..". Circumstanțele în raport de care instanța de apel a concluzionat în sensul amintit mai sus sunt foarte clare, nefiind necesară reluarea prezentării modalității de partajare a bunurilor comune ale pârâților reclamanți, menționată în cadrul prezentării considerentelor primei instanțe. Curtea vizează, deci, frauda intereselor reclamanților determinată de înțelegerea pârâților ca terenurile în discuție să revină intimatei pârâte combinat cu poziția acesteia față de circumstanțele care au împiedicat perfectarea contractului de vânzare-cumpărare. Nu se pune problema, astfel, a unei motivări ambigue sau incomplete a deciziei recurate sub acest aspect. Recurenții au invocat și încălcarea principiului disponibilității ca urmare a pretinsei nemotivări a concluziei Curții în ceea ce privește tranzacția intervenită în procesul de partaj al pârâților, critică ce nu poate fi primită, deoarece, pe lângă faptul ca nemotivarea deciziei nu poate fi reținută, nu rezultă în ce modalitate Curtea a afectat principiul respectiv, atât timp cât această instanță s-a pronunțat în limitele de învestire. Pe de altă parte, cea mai mare parte a criticilor formulate de pârâții reclamanți vizează chestiuni de fapt referitoare la culpa reclamanților pârâți în neexecutarea obligațiilor asumate în antecontractul privind vânzarea-cumpărarea imobilelor în litigiu. Or, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, actuala structură a recursului nu mai permite prezentei instanțe examinarea criticilor referitoare la situația de fapt și a schimbării acesteia în calea de atac care formează obiectul dosarului de față. Prin urmare, toate acele critici care sunt circumscrise motivului de casare în prezent abrogat nu vor fi verificate de Înalta Curte (inexistența imposibilității obiective de perfectare a actului juridic la 15 martie 2008, posibilitatea, pentru intimați, a plății diferenței de preț și a încheierii contractului de vânzare-cumpărare anterior acestei date, necesitatea dovedirii prin înscris a acordului de voință al părților cu privire la prelungirea termenului de executare a obligațiilor din antecontract și valoarea probatorie a dovezilor deja administrate în acest sens, lipsa achiesării pârâtei pentru termenul din 27 martie 2008, consecințele prezentării acesteia din urmă la notariat la data respectivă, valoarea probatorie a procurii date martorei R.F.M. și limitele mandatului conferit acesteia potrivit procurii respective, natura termenului de 20 martie 2008, propus de pârât ca dată a încheierii contractului, valoarea probatorie a încheierii nr. 1465 din 27 martie 2008). Cât privește greșita interpretare și aplicare, în speță, a dispozițiilor art. 35 C. fam. privind prezumția de mandat tacit reciproc, în aprecierea posibilității încheierii contractului de vânzare-cumpărare privind cele două terenuri doar de către unul dintre soți, respectiv de reclamantul L.D.P., prin mandatar, și, în cele din urmă, în conturarea culpei părților pentru neperfectarea actului, criticile recurenților sunt, de asemenea, neîntemeiate. Într-adevăr, instanța de apel a considerat în mod corect că prezumția mandatului tacit reciproc de reprezentare, prevăzută de art. 35 alin. (2) teza I C. fam., funcționează în cazul actelor de dispoziție prin care sunt dobândite imobile, fiind înlăturată de teza finală a aceluiași articol doar în cazul înstrăinării sau grevării terenurilor și construcțiilor. Potrivit art. 35 alin. (19 C. fam.: „soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele". Alin. (2) din același articol menționează că „oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț". Cu privire la anumite acte de dispoziție, însă, soții nu pot beneficia de aceeași libertate. În alin. (2) al art. 35, partea finală, se arată că „niciunul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție care face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț", interdicția operând în considerarea importanței și implicațiilor pe care astfel de acte le pot avea. Din perspectiva viitorului cumpărător al bunului, cum este și cazul reclamanților, actul de vânzare-cumpărare a terenurilor reprezintă un act de dobândire a imobilelor, iar nu de înstrăinare, caz în care nu era necesar consimțământul expres al celuilalt soț, funcționând prezumția de mandat tacit reciproc. Ca atare, actul de vânzare-cumpărare în discuție putea fi încheiat doar de soțul reclamant, în mod valabil, astfel cum a arătat și Curtea. De altfel, interesul în eventuala combatere a „validității" contractului de vânzare-cumpărare încheiat doar de unul dintre soți privind un imobil aparține soțului care nu a participat la perfectarea actului, iar nu cocontractanților, susținerile recurenților din această perspectivă neputând fi reținute în justificarea refuzului lor de a încheia actul (sau, cel puțin al recurentei pârâte). În concluzie, parte dintre criticile subsumate pct. III din cererea de recurs nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, parte sunt neîntemeiate pentru considerentele expuse în precedent. IV. În ceea ce privește susținerile referitoare la interpretarea greșită a convenției dintre părți în legătură cu obligația de a lămuri situația juridică a cotei de 4/32 din terenul înscris în C.F. nr. 2439 Timișoara, nr. cadastral 7232, curte în suprafață totală de 240 m.p., trebuie precizat mai întâi că analiza acestor critici este nerelevantă față de neîndeplinirea culpabilă a celorlalte obligații de către promitenții vânzători, astfel cum a fost reținută de instanțele anterioare. Pe de altă parte, critica este și neîntemeiată. Printre altele, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este incident în cazul în care instanța ar stabili fără niciun suport probator anumite obligații în sarcina uneia dintre părți, deși, la încheierea contractului (promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, în speță) nu au fost avute în vedere aceste obligații, iar din probele administrate rezultă fără dubiu (neîndoielnic) această împrejurare. Or, Curtea de Apel a reținut această obligație în sarcina pârâtului reclamant nu ca decurgând din clauzele promisiunii de vânzare-cumpărare, pentru a se putea pune problema interpretării greșite a acestora, ci din discuțiile purtate anterior între părți, recunoscute prin răspunsurile pârâților la interogatoriul care le-a fost administrat. Prin urmare, nu se poate reține aplicabilitatea, în cauză, a condițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar modul de interpretare a probelor care au determinat această concluzie a instanței de apel (interogatoriile pârâților) nu poate fi cenzurat de prezenta instanță pentru argumentele deja expuse, privind abrogarea motivului de casare ce permitea evaluarea situației de fapt în recurs. În ceea ce privește interpretarea încheierii de certificare nr. 1465 din 27 martie 2008 și a procurii autentificate sub nr. 1649 din 22 octombrie 2007, cu consecințele prevăzute în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceste înscrisuri nu au legătură cu motivul de modificare respectiv, deoarece nu materializează o convenție încheiată între părți, care să fi fost interpretată greșit, cu efectul schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia, ci privesc alte chestiuni (certificarea întâlnirii dintre părți la data de 27 martie 2008 și a motivelor pentru care nu a avut loc încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic privind bunurile în litigiu, mandatul acordat lui R.F.M.). Prin urmare, cele două înscrisuri nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ. V. Susținerile întemeiate pe motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este indicat în mod formal, recurenții neaducând nicio critică reală privind modul în care instanța a încălcat sau a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză. Mai întâi, părțile menționate critică în mod generic modalitatea de motivare a hotărârilor anterioare, ceea ce, în privința deciziei recurate, se încadrează în cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., analizat precedent. Cum s-a arătat deja, sentința nu poate forma obiect al recursului. Încălcarea art. 129 alin. (5) și (69 C. proc. civ. este exprimată, de asemenea, în mod generic, părțile nearătând în ce fel a fost nerespectat principiul imparțialității instanței, care au fost avantajele procedurale acordate uneia dintre părți și în ce a constat judecata instanței de apel în afara limitelor obiectului dedus judecății (de altfel, aceste chestiuni au format obiect de analiză și în cadrul motivelor de recurs anterioare). Cât privește modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile art. 129, 112 C. proc. civ., art. 1020-1021 C. civ., art. 35 alin. (2) C. fam., aceste aspecte nu pot forma obiect de analiză al prezentei instanțe față de argumentele expuse mai sus. La data de 22 februarie 2011, în temeiul dispozițiilor art. 317 și 318 C. proc. civ., contestatoarea D. M. a solicitat retractarea Deciziei nr. 884 din 10 februarie 2012, anterior menționată, prin care Înalta Curte a soluționat recursul său. În dezvoltarea motivelor de contestație în anulare s-a susținut că hotărârea a cărei retractare se cere este rezultatul unor serii îndelungate de greșeli materiale, deoarece instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar instanțele de judecată au încălcat prevederile art. 111, 120, 131, 129 alin. (2), 304 C. proc. civ., art. 992, 969, 1079, 1044, 1361, 1037, 1038, 1056, 1080, 1081, 1011, 1094, 1100, 1341, 1021, 1365 C. civ. și s-a dispus greșit rezoluțiunea promisiunii de vânzare cumpărare. A mai arătat următoarele: - atât contestatoarea cât și intimatul P.I. au fost defavorizați de toate instanțele, deși amândoi și-au îndeplinit obligațiile contractuale legale; - instanța de recurs a omis să cerceteze criticile lor referitoare la modul greșit cum instanța de apel a soluționat aspecte legate de rezoluțiune; - instanța de recurs a încălcat prevederile art. 129 și 132 C. proc. civ., erijându-se în avocatul reclamanților; - instanța de recurs a omis să cerceteze că s-a dispus ilegal rezoluțiunea și nu realizarea dreptului, iar greșeala și eroarea de procedură constă și în faptul că acțiunea principală a reclamanților este inadmisibilă; - instanța de recurs interpretează greșit, ilegal, prevederile art. 120 C. proc. civ.; - instanța a omis să cerceteze criticile la motivele din recurs aduse de contestatori; - în ce privește cercetarea motivelor de recurs ale contestatorilor, instanța interpretează greșit că nu se încadrează prevederilor art. 304 C. proc. civ.; - cererea reconvențională formulată de contestatori nu a fost judecată, nu a fost soluționată de nicio instanță, a fost respinsă ca o consecință a admiterii cererii ilegale a reclamanților; - instanța de recurs a încălcat prevederile art. 992 C. civ., reținând eronat tranzacția de partaj ca fiind o tranzacție frauduloasă; - instanțele au săvârșit o gravă și profundă eroare judiciară, încălcând principiul fundamental de drept „penalul ține în loc civilul"; - o altă gravă și profundă eroare judiciară a instanțelor constă în faptul că niciuna nu a cercetat intenția culpabilă a reclamanților existentă încă de la încheierea promisiunii de vânzare cumpărare; - contestatorilor li s-a încălcat dreptul la libera exprimare, dreptul la dispoziție, eroarea materială constând și în luarea în considerare a declarației mincinoase dată de martora reclamanților. De asemenea, prin contestația în anulare conexată, contestatorul P.I. a formulat următoarele critici: Instanța de recurs a săvârșit o serie de greșeli materiale (art. 318 teza I C. proc. civ.) constând în omiterea cercetării criticilor contestatorilor din recurs legate de interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1294, 1295, 1367, 1198, 1174, 1019, 1020, 1021, 1079, 1100 C. civ., art. 112, 112, 120, 129, 130, 108, 137, 264 C. proc. civ., art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997; Instanța a omis din greșeală cercetarea motivelor de recurs invocate de contestatori în baza art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. (art. 318 teza a II-a C. proc. civ.); Odată cu omiterea cercetării motivelor de recurs invocate în baza art. 304 pct. 5, 6, 7, 8, 9 C. proc. civ., instanța de recurs a omis și cercetarea susținerilor contestatorilor aferente lor, iar în acest fel, instanța a respins recursul fără ca el să fi fost judecat în fond (art. 317 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.); Prima instanță a început judecarea acțiunii ca neevaluabilă în bani (constatarea existenței dreptului privind rezoluțiunea), învestită legal prin taxa judiciară de timbru de 8 lei și timbrul judiciar de 0,15 lei și a finalizat judecarea acțiunii ca evaluabilă în bani (dispunerea rezoluțiunii) neînvestită legal urmare a propriei sale hotărâri de respingere prin încheiere interlocutorie a excepției timbrării insuficiente invocată de contestatori, astfel că hotărârea a fost dată de judecător cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența materială (art. 317 alin. l pct 2 C. proc. civ.). Analizând contestațiile în anulare conexe, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora pentru argumentele ce succed. Prin cele două cereri conexe s-au invocat ca motive de contestație în anulare dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2, 317 alin. (2) teza ultimă, 318 teza I și a II-a C. proc. civ. În legătură cu primul motiv de contestație în anulare, potrivit art. 317 alin. (1)pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare când hotărârile au fost date cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului. Ipoteza prevăzută de textul de lege se referă la încălcarea normelor de competență publică, deci se poate invoca încălcarea competenței generale, materiale și teritoriale exclusive, la care se referă art 159 C. proc. civ. În contestațiile conexe se invocă încălcarea competenței materiale motivat de faptul că prima instanță a început judecarea acțiunii ca neevaluabilă în bani (constatarea existenței dreptului privind rezoluțiunea) și a finalizat judecarea acțiunii ca evaluabilă în bani (dispunerea rezoluțiunii), fără a dispune obligarea reclamanților L.D.P. și L.L. la plata taxei de timbru, astfel încât instanța nu a fost învestită în mod legal. Din dispozițiile alin. (1) al ar 317 C. proc. civ. rezultă că trebuie îndeplinite două condiții pentru admisibilitatea contestației în anulare de drept comun și anume ca hotărârea atacată să fie irevocabilă, în condițiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ., iar motivele contestației să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau recursului. În speță, prima condiție este îndeplinită, hotărârea atacată fiind pronunțată de o instanță de recurs, în schimb cea de-a doua cerință nu este realizată. Astfel, raportat la această condiție, contestația în anulare nu este admisibilă dacă partea poate sau a putut să formuleze critici prin exercitarea apelului sau recursului și nu a făcut-o. Aceasta înseamnă, în conturarea caracterului subsidiar al contestației în anulare, că partea nu are un drept de opțiune între o cale de reformare și calea de retractare. Or, în cauză, instanța de fond a invocat, din oficiu excepția de necompetență materială a acțiunii reclamanților în ședința publică din data de 13 aprilie 2009, iar prin încheierea din data de 14 aprilie 2009 a respins ca neîntemeiată această excepție, constatând că tribunalul este competent să soluționeze cauza pe fond. Împotriva acestei încheieri nu a fost formulat apel de către contestatori, iar criticile din recurs nu s-au referit și la competența materială a instanței. Drept urmare, motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi primit, deoarece contestația în anulare nu poate fi întemeiată pe motive pe care contestatorii au omis să le invoce în cadrul apelului și recursului, întrucât imposibilitatea de a le fi invocat în cadrul acestor reprezintă o condiție esențială pentru admiterea contestației în anulare. În legătură cu dispozițiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ., invocate de contestatori ca motiv de contestație în anulare, și anume „dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond", acestea nu constituie decât una din condițiile cerute cumulativ pentru a fi întrunite cerințele esențiale pentru a fi putea fi exercitată contestația în anulare de drept comun, astfel că, prevederile invocate nu pot fi valorificate decât prin raportare la întrunirea celorlalte condiții necesare pentru admisibilitatea căii de retractare. De altfel, aceste prevederi legale sunt invocate de contestatori în susținerea motivului de contestație în anulare specială, întemeiat pe art. 318 teza a II-a C. proc. civ. (omiterea analizării motivelor de recurs), deși reprezintă, așa cum am arătat mai sus, o condiție pentru exercitarea contestației în anulare de drept comun, neputând fi primite criticile contestatorilor pe acest aspect. De asemenea, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ. sunt nefondate. Potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale esențiale, determinante pentru soluția pronunțată. Textul de lege vizează greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei. Din conținutul deciziei contestate nu rezultă existența unor greșeli materiale care să ducă la anularea acesteia. În speță, contestatorii au formulat critici vizând eventuale greșeli de judecată, considerând că instanța de recurs a aplicat greșit o serie de prevederi legale, a interpretat eronat actele juridice deduse judecății și a dat o apreciere greșită a probelor administrate în cauză. Practic, contestatorii confundă semnificația sintagmei „greșeală materială" cu pretinse greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor și de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural. Or, în înțelesul normei prevăzute de art. 318 C. proc. civ., prima ipoteză a contestației în anulare speciale, greșeala materială vizează o eroare formală, care deși distinctă de greșeala materială care poate fi îndreptată în condițiile art. 281 C. proc. civ., nu poate fi exercitată pentru remedierea