ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 617/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 617/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin Sentința civilă

nr. 2911/PI din 28 decembrie 2009, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis

acțiunea principală formulată de reclamanții-pârâți L.D.P. și L.L.; a dispus

rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.

2193 din 9 noiembrie 2007 de B.N.P.S.S., încheiată între pârâți, în calitate de

promitenți-vânzători, și reclamanți, în calitate de promitenți-cumpărători; a

respins, ca nefondată, cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți;

a obligat pe pârâți la plata, către reclamanți, a sumei de 8,3 RON, cu titlu de

cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând taxă judiciară de timbru

și timbru judiciar.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții P.I. și P.M.

Prin Decizia civilă

nr. 259 A din 8 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

respins apelul declarat de pârâți, pe care i-a obligat să plătească intimaților

reclamanți suma de 12.580, 50 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții P.I. și D. (fostă P.) M.,

criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, pârâții au arătat următoarele:

I. Art. 304 pct. 5 C.

proc. civ. - „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)".

calificat greșit cererea promitenților-cumpărători „de constatare a

rezoluțiunii" promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare ca fiind o

cerere prin care aceștia ar fi solicitat ca instanța „să dispună

rezoluțiunea" convenției.

Or, acțiunea de

constatare a rezoluțiunii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare putea fi

promovată de reclamanți numai în situația specială când părțile ar fi prevăzut,

în respectiva convenție, o clauză specială ce reprezenta un pact comisoriu de

gradul II, numai acesta putând permite ca rezoluțiunea să aibă loc de plin

drept în cazul neexecutării contractului de una dintre părți. O astfel de

clauză nu există în convenția autentificată.

nu a dispus, prin încheierea din 25 mai 2009, conform legii (urmare a

calificării greșite a acțiunii ca fiind o acțiune neevaluabilă în bani potrivit

art. 13 din Legea nr. 146/1997), avantajând pe reclamanți prin neplata unei

taxe judiciare de peste 8.500 de lei.

3.

Pârâților-reclamanți li s-a comunicat numai Sentința civilă nr. 2911/PI din 28

decembrie 2009, instanța omițând să comunice și încheierea din 14 decembrie

2009, data la care a avut loc dezbaterea, pe fond, a cauzei punându-i, astfel,

în imposibilitatea efectuării unei apărări eficiente și încălcându-li-se un

drept fundamental.

instanța de apel nu a analizat nerespectarea, de către instanța de fond, prin

Încheierea din 15 mai 2009, a legii procedurale privind ordinea succesiunii

cronologice a soluționării excepțiilor, instanță care a soluționat prioritar

excepția conexării cauzei, în detrimentul excepției netimbrării acțiunii

reclamanților-pârâți.

nu a luat în discuție nerespectarea, de către instanța de fond, a dispozițiilor

imperative ale art. 137 C. proc. civ., privind soluționarea excepției timbrării

insuficiente a acțiunii reclamanților și a dispozițiilor art. 114

1

alin. (2) din același Cod, privind obligativitatea depunerii întâmpinării cu

cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată stabilit.

Urmare a acestei

erori, instanța de fond a acordat reclamanților-pârâți dreptul de a propune

probe, deși, din punct de vedere legal, erau decăzuți din acest drept.

Argumentele instanței

de fond sunt susținute în decizie, instanța de apel motivând că, întrucât, la

primul termen de înfățișare, pârâții-reclamanți au depus taxa judiciară de

timbru, s-a acoperit cu această ocazie și neregula nedepunerii în termen a

întâmpinării de către reclamanții-pârâți.

încuviințat proba cu martora R.F.M. privind stabilirea unor situații și

împrejurări, în contra sau peste ceea ce cuprind actele autentificate,

încălcând, astfel, dispozițiile art. 1191 C. civ.

De asemenea, martora

avocat R.F.M. era, în același timp, angajată de către reclamantul L.D.P. să-l

reprezinte și să-i apere interesele, pentru acest fapt fiind plătită și,

evident, subiectivă, aflându-se, astfel, într-o stare de incompatibilitate.

reconvențională nu a fost judecată de către instanță, nici separat și nici

odată cu cererea reclamanților-pârâți, neintrându-se, astfel, în cercetarea fondului

acesteia.

Respingerea cererii

reconvenționale este motivată în fapt și în drept, de către instanță, ca fiind

„o consecință a admiterii cererii principale", aspect cu care este de

acord și instanța de apel.

Faptul că

reconvenționala nu a fost judecată de instanța de fond, dar și de către

instanța de apel, care de fapt confirmă „de plano" sentința, rezidă și din

aspectul acordării calității părților în toate înscrisurile instanțelor, de

unde rezultă numai simpla calitate de reclamant și de pârât și nu dubla

calitate a acestora, de reclamant-pârât și de pârât-reclamant.

II. Art. 304 pct. 6

C. proc. civ. - „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce

nu s-a cerut".

Instanța a încălcat

„principiul disponibilității", fiind învestită de către reclamanți, prin

cererea de chemare în judecată, doar „să constate rezoluțiunea"

promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare și nu „să dispună

rezoluțiunea", în felul acesta schimbând natura juridică a acțiunii și

încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Motivarea instanței

de apel în sensul că poate să califice cererea de chemare în judecată ca urmare

a faptului că, în această instanță, reclamanții-pârâți au achitat taxa de

timbru datorată, după ce instanța de fond a respins-o prin încheiere

interlocutorie, nu este legală sub aspectul temeiului de drept invocat, și

anume art. 112, care se referă la posibilitatea instanței de fond și nu a

instanței de apel, aceasta nemaiputând califica acțiunea, temeiul de drept,

întrucât s-ar substitui instanței de fond, ceea ce nu a făcut, menținând

sentința.

Astfel, instanța a

acordat ceea ce nu au solicitat reclamanții prin cerere, aspect inadmisibil

procedural.

III. Art. 304 pct. 7

C. proc. civ. - „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Instanța de fond

stabilește, în sinteza considerentelor (pag. 10-11 din sentință), însușite

integral de instanța de apel, prin decizie (pag. 12-13) că:

de 15 martie 2008 nu a fost respectat de părți din cauza unei imposibilități

obiective.

Imposibilitatea

obiectivă este argumentată de instanță prin faptul că B.N.P. S.S. a fost închis

în perioada 12-18 martie 2008, așa cum rezultă din cererea de conciliere (fila

10) trimisă prin fax de pârâtul P.l. reclamantei L.L., fax coroborat cu

adeverința nr. 38 din 19 ianuarie 2009 a biroului notarial respectiv.

Motivarea instanței

este subiectivă, superficială, ambiguă și neconformă cu realitatea, preluând

integral din apărarea reclamanților și însușindu-și fără cenzura calificată

pretinsa lor „imposibilitate obiectivă" de executare a obligațiilor

asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, și anume cea de a

achita diferența de preț de 100.000 Euro și de a se prezenta la notariat între

9 noiembrie 2007 și 15 martie 2008, deoarece aceste acțiuni nu au stat în afara

puterilor omenești ale lor (așa cum este definită situația obiectivă).

Deși, în promisiunea

de vânzare-cumpărare din 9 noiembrie 2007, forța majoră (cea pe care o are în

vedere instanța drept cauză obiectivă) nu este prevăzută în mod expres, aceasta

se subînțelege din existența ei în prevederile legale, fiind unica situație în

care, juridic, reclamanții puteau invoca „imposibilitatea obiectivă".

Convenția prevede

termenul limită de 15 martie 2008 până la care reclamanții puteau să-și execute

obligațiile, dar acestea puteau fi executate în toată perioada 9 noiembrie

2007-15 martie 2008, reclamanții dând, astfel, dovadă de spirit de prevedere și

diligență, în sens contrar existând neglijența și, în consecință, culpa

acestora că au riscat să-și execute obligațiile în ultima zi, care era și

termen scadent și zi liberă legal.

Mai mult decât atât,

reclamanții puteau să achite diferența de preț la orice bancă, așa cum au

făcut-o ulterior, această obligație neavând nicio legătură cu faptul că B.N.P.

S.S. era închis în perioada 12-15 martie 2008, mai ales că, după cum afirmă în

interogatoriu, dispuneau de banii necesari (deși din alte declarații ale lor

rezultă, în mod expres, că motivul real a fost lipsa banilor).

Dacă achitau

diferența de preț în termenul convenit, buna-credință a reclamanților în

executarea obligației lor principale era pe deplin dovedită, fiind, astfel, în

afara oricărei culpe.

De asemenea, reclamanții

se puteau prezenta la oricare B.N.P. de pe raza municipiului Timișoara (și nu

numai) în vederea autentificării contractului, întrucât toate B.N.P. au

competență teritorială, iar, prin convenție, nu era stipulat, în mod expres, că

părțile au convenit numai B.N.P. S.S.

Convingerea instanței

că B.N.P. S.S. a fost ales de pârâtul P.I. și că reclamanții nu s-au opus

(motivată pe răspunsul reclamatei L.L. la întrebarea nr. 8 din interogatoriu)

este contrazisă de răspunsul pârâtei P.M. la întrebarea nr. 8 din

interogatoriu, fila 85, fapt pentru care, fără niciun alt argument instanța

califică, urmare a acestui răspuns, că pârâta este de rea-credință, acordând

credit deplin reclamantei.

convenit pentru încheierea actului autentic, respectiv 27 martie 2008, a fost

stabilit verbal de părți, iar, pentru această derogare de la convenția

autentificată, nu era nevoie de alt înscris, încheierea unui act adițional ar

fi fost pur formal, mai ales că părțile nu se aflau toate în același loc".

Cu alte cuvinte,

instanța concluzionează că modificarea clauzelor esențiale ale unei convenții

autentificate se poate face și verbal de părți, deși acestea au hotărât să

elimine orice risc, în acest sens alegând calea notarială. Ignorând situația

din speță unde se neagă această înțelegere verbală a prorogării termenului,

preferându-se actul notarial, instanța afirmă cu mare ușurință că adiționalul

ar fi doar o procedură formală, deci, birocratică și nerelevantă în drept,

deși, în mod unilateral, doar reclamanții susțin acest fapt.

Această motivare nu

își găsește esența în drept și ignoră regimul juridic „ad probationem" al

convențiilor.

Convenirea unui alt

termen pentru îndeplinirea obligațiilor părților, fixate prin convenție de

către cele 4 persoane semnatare ale promisiunii de vânzare-cumpărare

autentificate, este un act de voință al acestora. Deși stabilirea exactă a

acestei împrejurări reprezintă un element esențial în dezlegarea pricinii,

instanța o tratează cu superficialitate suspectă, argumentarea sa că prorogarea

termenului din 15 martie 2008 la termenul din 27 martie 2008 reprezintă voința

celor patru persoane fiind ambiguă, confuză, contradictorie și necredibilă.

Astfel, instanța

afirmă că pârâtul P.I. a stabilit data de 27 martie 2008 pentru a se prezenta

la notar în vederea încheierii actului autentic, reclamanții comunicând prin

fax acordul lor, apreciind că era termenul final pentru încheierea actului

autentic.

Această convingere a

instanței se bazează pe „dovada" reprezentată de răspunsurile reclamantei

L.L. la întrebările 5 și 6 din interogatoriu.

Din analiza

răspunsurilor, rezultă, însă, că aceasta, deși afirmă că au fost faxuri cu

privire la acest termen, nu a putut să pună la dispoziția instanței niciunul

care să-i dovedească afirmațiile.

Mai mult decât atât,

conform înscrisului trimis prin fax adresat pârâtului P.I., rezultă că voința

certă a reclamanților este în sensul prorogării termenului de finalizare a

tranzacției la data de 15 aprilie 2008 și nu la data de 27 martie 2008, după

cum concluzionează în eroare gravă instanța.

Afirmația instanței

că pârâta P.M. ar fi achiesat la termenul din 27 martie 2008, conform

răspunsului la întrebarea nr. 6 din interogatoriu, afirmație motivată prin

faptul că aceasta a venit la notar în data de 27 martie 2008, anunțată de

pârâtul P.I., este contrazisă de poziția constantă pe care pârâta a avut-o în

timpul procesului, de a nu recunoaște ca termen ultim obligatoriu decât pe cel

din 15 martie 2008, consemnat în convenție.

Simpla prezență la

notariat a pârâtei P.M. este interpretată vădit eronat, în mod forțat de

instanță, în sensul că pârâta și-ar fi dat acordul pentru prorogarea termenului

din 15 martie 2008, renunțând conștient la beneficiul pe care îl avea asupra

reclamanților, care nu-și executaseră obligațiile din convenție, cu consecința

pierderii sumei de 30.000 Euro.

În acest sens este și

ultima consemnare din interogatoriu făcută de instanță, prin care pârâta P.M.

afirmă că „pe 27 martie 2008 am primit un telefon de la P. să vin să închei

contractul. Eu nu am stabilit nimic cu promitenții-cumpărători afară de 15

martie 2008".

Este, însă, de

reținut că nici la data de 27 martie 2008, când au convenit să se întâlnească

la notariat pentru constituirea dosarului și efectuarea celor necesare în

vederea încheierii contractului, soții L. nu au respectat obligația de a fi

prezenți, în sensul că L.D.P. (aflat în S.U.A., după afirmația sa) a fost

reprezentat de R.F.M. printr-o procură generală și nu una specială pentru cazul

părților, iar L.L. nu a fost nici prezentă și nici reprezentată. Instanța,

însă, concluzionează eronat că, la data de 27 martie 2008, reclamanta L.L. a

fost reprezentată la B.N.P. S.S. de avocata R.F.M., din simpla lecturare a

procurii autentificate sub nr. 1649 din 22 octombrie 2007, cu mult anterior

încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 9 noiembrie

2008 și fără a avea legătură cu obiectul respectivei convenții, observându-se

că mandatara a acționat numai în numele reclamantului L.D.P.

Este, de asemenea, de

reținut că recurenții nu s-au opus niciodată la încheierea contractului. P.I. a

fost de acord cu încheierea contractului, desigur, cu respectarea condițiilor

legale, iar P. (actuală D.) M. nu a fost de acord cu încheierea contractului în

condiții nelegale.

aproximativ două săptămâni înainte de termenul limită din data de 15 martie

2008 că promitenții-cumpărători sunt în pericol să-l depășească și pentru că

promitenții-vânzători doreau totuși încheierea tranzacției, P.I. (și în numele

soției P.M.) le-a propus acestora prin fax, printre altele, un termen de grație

la data de 20 martie 2008, sperând că se vor achita, cel puțin, de obligația

principală de a plăti diferența de preț. Aceștia, fără să aprecieze la

adevărata valoare buna-credință a recurenților, au răspuns tot prin fax sub

semnătură, că nu sunt de acord cu propunerile pârâților, dorind prorogarea

termenului limită la 15 aprilie 2008. Faxurile respective aflate la dosar sunt

ignorate de instanță.

în mod eronat că, la data de 27 martie 2008, se putea autentifica contractul,

dar, din culpa exclusivă a pârâtei P.M., aceasta nu s-a putut efectua, folosind

ca dovadă încheierea autentificată de B.N.P. S.S., sub nr. 1465 din 27 martie

2008 (fila 5).

Chiar dacă, prin

absurd, s-ar considera că părțile au fost de acord să proroge termenul limită

din data de 15 martie 2008 la termenul din 27 martie 2008, nici la această

dată, însă, nu s-a putut autentifica contractul și tot din culpa reclamanților.

În încheierea de

autentificare nr. 1465 din 27 martie 2008, ultimul alineat, se consemnează că

„atât mandatara cumpărătorului, cât și promitentul vânzător P.I., au dorit

încheierea contractului de vânzare-cumpărare". Din analiza gramaticală a

textului rezultă fără dubiu că mandatara avocat R.F.M. reprezenta numai un

singur promitent-cumpărător, și anume pe L.D.P.

Din promisiunea de

vânzare-cumpărare autentificată la același B.N.P. rezultă în mod expres că sunt

doi promitenți-cumpărători, și anume L.D.P. și L.L., care semnează convenția în

mod personal, exprimându-și, astfel, nemijlocit acordul de voință, atât pentru

intrarea în patrimoniul comun a celor două terenuri, cât și pentru diminuarea

patrimoniului comun cu suma de 130.000 Euro, reprezentând contravaloarea

terenurilor.

Or, în data de 27 martie

2008, trebuia ca B.N.P. S.S. să perfecteze ad validitatem și ad probationem

această convenție, cele patru persoane semnând tot în mod personal, ca și

antecontractul din 9 noiembrie 2007, când se perfectase ad probationem și ad

validitatem doar promisiunea, existând, astfel, o simetrie juridică perfectă

între cele două convenții, organic legate.

În mod cert, la data

de 27 martie 2008, a venit la notariat (locul de întâlnire) numai mandatara

reclamantului L.D.P., împuternicită să-l reprezinte pe acesta pentru cumpărarea

de imobile, nu, însă, și pe soția sa, L.L., care nici nu a fost prezentă.

Procura respectivă,

fiind încheiată la data de 22 octombrie 2007, era valabilă și la data de 9

noiembrie 2007, astfel că, dacă L.D.P. ar fi dorit să achiziționeze terenurile

numai în numele său (desigur achiziția profitând și soției), ar fi făcut-o prin

acest mandatar și la data convenției părților, dar voința expresă a celor doi

promitenți-cumpărători a fost aceea de a cumpăra cele două terenuri „intuitu

personae", semnând nemijlocit, astfel că era necesară și prezența

reclamantei L.L., așa cum afirmă aceasta, răspunzând la întrebarea nr. 7 din

interogatoriu: „Trebuia să fiu prezentă personal dacă puteam, dacă nu, puteam

fi reprezentată".

În data de 27 martie

2008 nu a existat niciun impediment pentru ca reclamanta L.L. să nu fie

prezentă, iar dacă ar fi existat, putea și trebuia să fie reprezentată cu o

împuternicire autentificată, care să aibă ca obiect cele două terenuri din

promisiunea de vânzare-cumpărare.

Acest punct de vedere

se coroborează și cu prevederile din procura din 22 octombrie 2007.

Instituția mandatului

tacit evocat de instanță din oficiu, valabilă în dreptul familiei, nu

funcționează în speță și nu se poate aplica unui contract civil, care trebuie

să respecte dispozițiile art. 948 C. civ.

Motivarea instanței

de apel sub acest aspect se rezumă la o confirmare a argumentelor instanței de

fond, conchizând că mandatul tacit funcționează când bunurile sunt cumpărate și

nu funcționează când bunurile sunt vândute, omițând să observe că, în cauză,

este o vânzare-cumpărare, care cuprinde nu numai o mărire a patrimoniului

acestora, prin achiziția celor două imobile, ci și o micșorare de patrimoniu

stăpânit în devălmășie de reclamanții-pârâți, prin plata prețului de 130.000

Euro.

analizând tranzacția de partaj a pârâților, consfințită prin hotărârea

judecătorească nr. 6580 din 14 martie 2008, pronunțată de Judecătoria sector 6

București, concluzionează, făcând afirmația gravă, că pârâții au făcut această

tranzacție în cadrul divorțului cu scopul „fraudării intereselor

reclamanților", fără a motiva această acuzație, ci doar preluând

argumentul din apărarea reclamanților.

Sub acest aspect,

instanța a încălcat principiul disponibilității, interpretând tendențios și

fără argumente o hotărâre judecătorească.

IV. Art. 304 pct. 8

C. proc. civ. - „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia".

Instanța a

interpretat greșit atât promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare

autentificată în data de 9 noiembrie 2007, cât și încheierea autentificată sub

nr. 1465 din 27 martie 2008, dar și procura autentificată sub nr. 1649 din 22

octombrie 2007, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora.

Afirmă instanța că

pârâtul P.I. nu și-a îndeplinit angajamentul de a rezolva situația juridică a

cotei de 4/32 din una dintre cele două suprafețe de teren promise, fapt pentru

care statuează că există culpa pârâților în neexecutarea obligațiilor.

Deși această

obligație de care vorbește instanța și despre care pretinde că îi incumbă

pârâtului P.I. nu își are izvorul în convenția din 9 noiembrie 2007, instanța

creează o „ficțiune juridică" și, analizând răspunsul dat de pârâtul P.I.

la întrebarea nr. 6 din interogatoriu (fila 81), emite aserțiunea că aceasta

este o sarcină expresă a pârâtului, intrinsecă convenției, deși, din analiza

elementară a acestui răspuns, reiese în mod evident că instanța este în eroare,

statuând culpa acestuia în neexecutarea convenției și motivându-și soluția dată

în cauză.

Recurenții susțin că,

la acest moment, în procesul respectiv, ieșirea din indiviziune este admisă de

instanță, dar nu este finalizată din cauza necesității lămuririi dispozitivului

sentinței și înlăturării dispozițiilor potrivnice din el.

V. Art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. - „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită legii".

Lipsa de temei legal,

potrivit tipologiei, rezidă din motivarea incompletă, dubitativă și ipotetică a

instanței de fond și adeziunea necondiționată la aceasta a instanței de apel,

aspecte argumentate concret și pe larg relatate anterior.

Norma juridică

procedurală aplicată concret situației din speță, și anume art. 129 pct. 5 C.

proc. civ., este greșit aplicată, instanța neputând suplini partea apărată de

avocat în detrimentul celeilalte părți procesuale, cu încălcarea evidentă,

totodată, a principiului consacrat de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ.

Este evident că

instanța de fond a extins sau a restrâns incidența textelor de lege, inclusiv

cu referire la dispozițiile art. 129, 112 C. proc. civ., art. 1020-1021 C. civ.

și art. 35 alin. (2) C. fam., pronunțând o sentință cu aplicarea greșită a

legii, confirmată fără rezerve de instanța de apel, care și-a însușit integral,

necenzurat și fără propriile argumente soluția instanței de fond.

Recurenții pârâți au

solicitat admiterea căii de atac declarate, desființarea hotărârii atacate și

trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.

Recurenta pârâtă

reclamantă D. M. a depus la data de 22 octombrie 2010, în termen legal, o nouă

cerere de recurs, în cuprinsul căreia a reluat prezentarea circumstanțelor de

fapt ale speței de față, susținând, în esență, că nu a achiesat la prelungirea

termenului stabilit inițial în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare,

reclamanții au fost de rea credință, neintenționând să cumpere terenurile în

litigiu, ei fiind în culpă pentru neperfectarea actului de vânzare cumpărare la

notar.

Această cerere nu va

fi avută în vedere de prezenta instanță în soluționarea recursului, deoarece

susținerile pârâtei reprezintă expunerea parțială a situației de fapt din dosar

și nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.

Recurenții au depus

și o cerere de renunțare la cererea reconvențională formulată de aceste părți

în prezentul dosar, asupra căreia, ulterior, au revenit, renunțare care nu va

fi confirmată de instanța de față în raport de opoziția intimaților exprimată

prin întâmpinare (fila 35 dosar recurs) și de dispozițiile art. 246 alin. (4)

C. proc. civ.

Intimații reclamanți

au solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat.

Prin Decizia nr. 884

din 10 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

pronunțată în Dosarul nr. 1188/30/2009, s-a respins ca nefondat recursul

declarat de pârâții P.I. și D. (fostă P.) M. împotriva Deciziei nr. 259A din 8

septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Pentru a hotărî

astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

I. Susținerile din

cadrul motivelor de recurs de la punctele 1-3, 6-7 vizează pretinse greșeli ale

instanței de fond, care nu pot fi cercetate de prezenta instanță, întrucât

obiectul recursului îl formează decizia pronunțată de instanța de apel, iar nu

hotărârea primei instanțe.

Or, recurenții nu

arată în ce au constat neregulile săvârșite de Curte atunci când a confirmat

soluția instanței de fond, din perspectiva pretinselor greșeli procedurale sau

încălcări ale dispozițiilor din C. civ. (art. 1191) în materie de

admisibilitate a probelor, săvârșite de aceasta din urmă.

În plus, în ceea ce

privește nesoluționarea, pe fond, a cererii reconvenționale, de către instanța

de apel, judecata acestei cereri de către instanța de control judiciar nici nu

putea avea loc, din moment ce Curtea a considerat că a fost soluționată de

Tribunal, în considerentele sentinței fiind dezvoltate argumente pentru ambele

cereri, principală și reconvențională. Cum cele două cereri se exclud,

admiterea acțiunii principale are drept consecință respingerea cererii

reconvenționale, a mai considerat instanța de apel.

Prin urmare, Curtea

nu a reținut că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, ceea

ce ar fi dus la desființarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

(iar nu la judecata acesteia, de către Curtea de Apel, cum greșit solicită

recurenții) și a mai constatat că soluția dată reconvenționalei decurge din cea

pronunțată asupra acțiunii principale.

Recurenții nu au

combătut considerentele Curții sub acest aspect, astfel încât, nu se poate

stabili, pe de o parte, că instanța de apel s-ar fi aflat în situația de a

judeca ea, pe fond, cererea reconvențională și nici că soluția de confirmare a

judecății primei instanțe asupra cererii formulate de pârâții reclamanți ar fi

greșită.

Criticile din cadrul

motivelor de la pct. I. 4 și 5 din cerere vor fi verificate în raport de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu a motivului de casare prevăzut de art. 304

pct. 5 din același Cod, întrucât recurenții invocă neanalizarea motivelor de

apel care vizează aspectele procedurale respective.

Apel a analizat critica din apel privind greșita ordine de soluționare a

excepțiilor insuficientei timbrări a acțiunii și cea a conexității, arătând că

nu este întemeiată, această problemă neavând relevanță în raport cu hotărârea

apelată, din moment ce reclamanții au achitat, în apel, diferența de taxă

judiciară de timbru datorată.

În consecință, nu se

poate reține că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra acestei critici,

nefiind, astfel, întrunite cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

privește nepronunțarea Curții cu privire la motivul de apel referitor la

încălcarea, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. cu

referire la soluționarea excepției insuficientei timbrări a acțiunii principale

și cu referire la termenul de depunere a întâmpinării, reglementat de art. 114

1

alin. (2) din același Cod, nici această susținere nu poate fi primită. Prima

chestiune a fost deja analizată, Curtea de Apel considerând că aspectul

timbrajului este nerelevant față de îndeplinirea obligației de plată a sumelor

datorate cu acest titlu în apel.

Cât privește termenul

de depunere a întâmpinării, în paragraful al doilea, pagina 13 din

considerentele deciziei, Curtea a arătat că acest termen a fost respectat, „așa

cum rezultă și din cuprinsul încheierii din 25 mai 2009 (fila 29), aceasta a

fost depusă în termen, înainte de prima zi de înfățișare, respectiv înainte de

timbrarea cererii reconvenționale formulate de pârâții reclamanți

reconvenționali".

Prin urmare, nici în

legătură cu această critică nu sunt îndeplinite cerințele motivului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

II. Susținerile

încadrate de recurenți în art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu vor fi analizate din

perspectiva acestui text de lege, deoarece nu este incident în cauză.

Astfel, pentru

aplicabilitatea oricăreia dintre ipotezele reglementate de dispoziția legală în

discuție este necesar ca instanța de apel să fi admis calea de atac declarată,

cu consecința soluționării pe fond a acțiunii, ceea ce nu este cazul în speță,

prin decizia recurată fiind respins apelul declarat de pârâți.

În esență, în cadrul

acestui motiv de recurs, pârâții reclamanți susțin că instanța de apel nu putea

să procedeze la calificarea acțiunii principale, deoarece, în acest mod, s-ar

substitui primei instanțe, ceea ce este inadmisibil din punct de vedere

procedural.

De asemenea, au mai

arătat că temeiul de drept la care s-a referit Curtea în justificarea

posibilității calificării acțiunii, respectiv dispozițiile art. 112 C. proc.

civ., nu este incident în apel, ci la judecata în primă instanță.

Părțile invocă, în

consecință, încălcarea unor reguli procedurale, de către instanța de apel,

critica susceptibilă de analiză din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Susținerile

recurenților nu sunt întemeiate.

Curtea de Apel nu a

procedat ea însăși la calificarea acțiunii principale, ci doar a menținut

calificarea dată de prima instanță, invocând în acest sens, cu referire la

atribuțiile procedurale ale Tribunalului, dispozițiile art. 112 C. proc. civ.,

instanța de apel având o astfel de posibilitate legală în exercitarea

controlului judiciar, raportat la motivele de apel cu care a fost învestită.

În sensul celor

arătate mai sus, în primul paragraf de la pagina 13 din decizie, se arată că

„nu poate fi însușită nici neregularitatea invocată privind greșita calificare

a cererii de chemare în judecată, deoarece reclamanții au solicitat prin

acțiunea principală rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, în temeiul

art. 1020-1021 C. civ., iar instanța este în drept, potrivit art. 112 și 129 C.

proc. civ., să dea acțiunii calificarea juridică exactă, ceea ce în mod corect

a și făcut prima instanță, neacordând ceea ce nu s-a solicitat"

Prin urmare,

confirmând soluția primei instanțe sub acest aspect, Curtea nu a încălcat

regulile procedurale în discuție, nefiind întrunite condițiile motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

III. Cea mai mare

parte dintre susținerile din cadrul acestui motiv de recurs nu se subsumează

motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Deși invocă toate

ipotezele acestui text de lege, respectiv nemotivarea deciziei, motive

contradictorii, respectiv străine de natura pricinii, în cadrul acestui motiv

de recurs, pârâții reclamanți critică situația de fapt stabilită de instanțele

anterioare în raport de probele administrate și tind la modificarea acesteia,

cu consecința respingerii acțiunii principale.

Astfel, recurenții nu

arată care motiv de apel nu a fost analizat de Curte sau a fost analizat în mod

superficial, care parte a motivării nu corespunde soluției din dispozitiv sau

care dintre considerente se contrazic, în sensul că, din unele rezultă

temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

De asemenea, nu au menționat care dintre argumentele instanței nu au legătură

cu natura pricinii.

La pct. 5 din

expunerea criticilor prezentate în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții

invocă nemotivarea concluziei Curții privind încheierea tranzacției dintre

pârâți, aflați în proces de partaj, cu privire la terenurile în litigiu, în

frauda intereselor intimaților.

Critica nu este

întemeiată, deoarece instanța de apel a motivat acest punct de vedere,

fundamentat pe înțelegerea părților materializată în tranzacție, arătând că

„din interpretarea coroborată a acelorași probe (înscrisurile enumerate în

precedent, martori, interogatorii) și din modalitatea de partajare a bunurilor

comune reiese în mod neechivoc intenția pârâților apelanți de fraudare a

intereselor reclamanților intimați..".

Circumstanțele în

raport de care instanța de apel a concluzionat în sensul amintit mai sus sunt

foarte clare, nefiind necesară reluarea prezentării modalității de partajare a

bunurilor comune ale pârâților reclamanți, menționată în cadrul prezentării

considerentelor primei instanțe. Curtea vizează, deci, frauda intereselor reclamanților

determinată de înțelegerea pârâților ca terenurile în discuție să revină

intimatei pârâte combinat cu poziția acesteia față de circumstanțele care au

împiedicat perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

Nu se pune problema,

astfel, a unei motivări ambigue sau incomplete a deciziei recurate sub acest

aspect.

Recurenții au invocat

și încălcarea principiului disponibilității ca urmare a pretinsei nemotivări a

concluziei Curții în ceea ce privește tranzacția intervenită în procesul de

partaj al pârâților, critică ce nu poate fi primită, deoarece, pe lângă faptul

ca nemotivarea deciziei nu poate fi reținută, nu rezultă în ce modalitate

Curtea a afectat principiul respectiv, atât timp cât această instanță s-a

pronunțat în limitele de învestire.

Pe de altă parte, cea

mai mare parte a criticilor formulate de pârâții reclamanți vizează chestiuni

de fapt referitoare la culpa reclamanților pârâți în neexecutarea obligațiilor

asumate în antecontractul privind vânzarea-cumpărarea imobilelor în litigiu.

Or, în urma abrogării

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, actuala structură a recursului nu mai permite

prezentei instanțe examinarea criticilor referitoare la situația de fapt și a

schimbării acesteia în calea de atac care formează obiectul dosarului de față.

Prin urmare, toate

acele critici care sunt circumscrise motivului de casare în prezent abrogat nu

vor fi verificate de Înalta Curte (inexistența imposibilității obiective de

perfectare a actului juridic la 15 martie 2008, posibilitatea, pentru intimați,

a plății diferenței de preț și a încheierii contractului de vânzare-cumpărare

anterior acestei date, necesitatea dovedirii prin înscris a acordului de voință

al părților cu privire la prelungirea termenului de executare a obligațiilor

din antecontract și valoarea probatorie a dovezilor deja administrate în acest

sens, lipsa achiesării pârâtei pentru termenul din 27 martie 2008, consecințele

prezentării acesteia din urmă la notariat la data respectivă, valoarea

probatorie a procurii date martorei R.F.M. și limitele mandatului conferit

acesteia potrivit procurii respective, natura termenului de 20 martie 2008,

propus de pârât ca dată a încheierii contractului, valoarea probatorie a încheierii

nr. 1465 din 27 martie 2008).

Cât privește greșita

interpretare și aplicare, în speță, a dispozițiilor art. 35 C. fam. privind

prezumția de mandat tacit reciproc, în aprecierea posibilității încheierii

contractului de vânzare-cumpărare privind cele două terenuri doar de către unul

dintre soți, respectiv de reclamantul L.D.P., prin mandatar, și, în cele din

urmă, în conturarea culpei părților pentru neperfectarea actului, criticile

recurenților sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, instanța

de apel a considerat în mod corect că prezumția mandatului tacit reciproc de

reprezentare, prevăzută de art. 35 alin. (2) teza I C. fam., funcționează în

cazul actelor de dispoziție prin care sunt dobândite imobile, fiind înlăturată

de teza finală a aceluiași articol doar în cazul înstrăinării sau grevării

terenurilor și construcțiilor.

Potrivit art. 35

alin. (19 C. fam.: „soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și

dispun tot astfel de ele".

Alin. (2) din același

articol menționează că „oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi,

este socotit că are și consimțământul celuilalt soț".

Cu privire la anumite

acte de dispoziție, însă, soții nu pot beneficia de aceeași libertate. În alin.

(2) al art. 35, partea finală, se arată că „niciunul dintre soți nu poate

înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție care face parte din

bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț",

interdicția operând în considerarea importanței și implicațiilor pe care astfel

de acte le pot avea.

Din perspectiva

viitorului cumpărător al bunului, cum este și cazul reclamanților, actul de

vânzare-cumpărare a terenurilor reprezintă un act de dobândire a imobilelor,

iar nu de înstrăinare, caz în care nu era necesar consimțământul expres al

celuilalt soț, funcționând prezumția de mandat tacit reciproc.

Ca atare, actul de

vânzare-cumpărare în discuție putea fi încheiat doar de soțul reclamant, în mod

valabil, astfel cum a arătat și Curtea.

De altfel, interesul

în eventuala combatere a „validității" contractului de vânzare-cumpărare

încheiat doar de unul dintre soți privind un imobil aparține soțului care nu a

participat la perfectarea actului, iar nu cocontractanților, susținerile

recurenților din această perspectivă neputând fi reținute în justificarea

refuzului lor de a încheia actul (sau, cel puțin al recurentei pârâte).

În concluzie, parte

dintre criticile subsumate pct. III din cererea de recurs nu pot fi analizate

în prezenta cale de atac, parte sunt neîntemeiate pentru considerentele expuse

în precedent.

IV. În ceea ce

privește susținerile referitoare la interpretarea greșită a convenției dintre

părți în legătură cu obligația de a lămuri situația juridică a cotei de 4/32

din terenul înscris în C.F. nr. 2439 Timișoara, nr. cadastral 7232, curte în

suprafață totală de 240 m.p., trebuie precizat mai întâi că analiza acestor

critici este nerelevantă față de neîndeplinirea culpabilă a celorlalte

obligații de către promitenții vânzători, astfel cum a fost reținută de

instanțele anterioare.

Pe de altă parte,

critica este și neîntemeiată.

Printre altele,

motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este incident

în cazul în care instanța ar stabili fără niciun suport probator anumite

obligații în sarcina uneia dintre părți, deși, la încheierea contractului

(promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, în speță) nu au fost avute în

vedere aceste obligații, iar din probele administrate rezultă fără dubiu

(neîndoielnic) această împrejurare.

Or, Curtea de Apel a

reținut această obligație în sarcina pârâtului reclamant nu ca decurgând din

clauzele promisiunii de vânzare-cumpărare, pentru a se putea pune problema

interpretării greșite a acestora, ci din discuțiile purtate anterior între

părți, recunoscute prin răspunsurile pârâților la interogatoriul care le-a fost

administrat.

Prin urmare, nu se

poate reține aplicabilitatea, în cauză, a condițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., iar modul de interpretare a probelor care au determinat această concluzie

a instanței de apel (interogatoriile pârâților) nu poate fi cenzurat de

prezenta instanță pentru argumentele deja expuse, privind abrogarea motivului

de casare ce permitea evaluarea situației de fapt în recurs.

În ceea ce privește

interpretarea încheierii de certificare nr. 1465 din 27 martie 2008 și a

procurii autentificate sub nr. 1649 din 22 octombrie 2007, cu consecințele

prevăzute în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceste înscrisuri nu au legătură cu

motivul de modificare respectiv, deoarece nu materializează o convenție

încheiată între părți, care să fi fost interpretată greșit, cu efectul

schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia,

ci privesc alte chestiuni (certificarea întâlnirii dintre părți la data de 27

martie  2008 și a motivelor pentru care nu a avut loc încheierea contractului

de vânzare-cumpărare autentic privind bunurile în litigiu, mandatul acordat lui

R.F.M.).

Prin urmare, cele

două înscrisuri nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță din perspectiva

art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

V. Susținerile

întemeiate pe motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

este indicat în mod formal, recurenții neaducând nicio critică reală privind

modul în care instanța a încălcat sau a aplicat greșit dispozițiile legale

incidente în cauză.

Mai întâi, părțile

menționate critică în mod generic modalitatea de motivare a hotărârilor

anterioare, ceea ce, în privința deciziei recurate, se încadrează în cazul de

modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., analizat precedent.

Cum s-a arătat deja, sentința nu poate forma obiect al recursului.

Încălcarea art. 129

alin. (5) și (69 C. proc. civ. este exprimată, de asemenea, în mod generic,

părțile nearătând în ce fel a fost nerespectat principiul imparțialității

instanței, care au fost avantajele procedurale acordate uneia dintre părți și

în ce a constat judecata instanței de apel în afara limitelor obiectului dedus

judecății (de altfel, aceste chestiuni au format obiect de analiză și în cadrul

motivelor de recurs anterioare).

Cât privește modul în

care instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile art. 129, 112 C.

proc. civ., art. 1020-1021 C. civ., art. 35 alin. (2) C. fam., aceste aspecte

nu pot forma obiect de analiză al prezentei instanțe față de argumentele expuse

mai sus.

La data de 22

februarie 2011, în temeiul dispozițiilor art. 317 și 318 C. proc. civ.,

contestatoarea D. M. a solicitat retractarea Deciziei nr. 884 din 10 februarie

2012, anterior menționată, prin care Înalta Curte a soluționat recursul său.

În dezvoltarea

motivelor de contestație în anulare s-a susținut că hotărârea a cărei

retractare se cere este rezultatul unor serii îndelungate de greșeli materiale,

deoarece instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de casare prevăzut de

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar instanțele de judecată au încălcat

prevederile art. 111, 120, 131, 129 alin. (2), 304 C. proc. civ., art. 992,

969, 1079, 1044, 1361, 1037, 1038, 1056, 1080, 1081, 1011, 1094, 1100, 1341,

1021, 1365 C. civ. și s-a dispus greșit rezoluțiunea promisiunii de vânzare

cumpărare.

A mai arătat

următoarele:

- atât contestatoarea

cât și intimatul P.I. au fost defavorizați de toate instanțele, deși amândoi

și-au îndeplinit obligațiile contractuale legale;

- instanța de recurs

a omis să cerceteze criticile lor referitoare la modul greșit cum instanța de

apel a soluționat aspecte legate de rezoluțiune;

- instanța de recurs

a încălcat prevederile art. 129 și 132 C. proc. civ., erijându-se în avocatul

reclamanților;

- instanța de recurs

a omis să cerceteze că s-a dispus ilegal rezoluțiunea și nu realizarea

dreptului, iar greșeala și eroarea de procedură constă și în faptul că acțiunea

principală a reclamanților este inadmisibilă;

- instanța de recurs

interpretează greșit, ilegal, prevederile art. 120 C. proc. civ.;

- instanța a omis să

cerceteze criticile la motivele din recurs aduse de contestatori;

- în ce privește

cercetarea motivelor de recurs ale contestatorilor, instanța interpretează

greșit că nu se încadrează prevederilor art. 304 C. proc. civ.;

- cererea reconvențională

formulată de contestatori nu a fost judecată, nu a fost soluționată de nicio

instanță, a fost respinsă ca o consecință a admiterii cererii ilegale a

reclamanților;

- instanța de recurs

a încălcat prevederile art. 992 C. civ., reținând eronat tranzacția de partaj

ca fiind o tranzacție frauduloasă;

- instanțele au

săvârșit o gravă și profundă eroare judiciară, încălcând principiul fundamental

de drept „penalul ține în loc civilul";

- o altă gravă și

profundă eroare judiciară a instanțelor constă în faptul că niciuna nu a

cercetat intenția culpabilă a reclamanților existentă încă de la încheierea

promisiunii de vânzare cumpărare;

- contestatorilor li

s-a încălcat dreptul la libera exprimare, dreptul la dispoziție, eroarea

materială constând și în luarea în considerare a declarației mincinoase dată de

martora reclamanților.

De asemenea, prin

contestația în anulare conexată, contestatorul P.I. a formulat următoarele

critici:

Instanța de recurs a

săvârșit o serie de greșeli materiale (art. 318 teza I C. proc. civ.) constând

în omiterea cercetării criticilor contestatorilor din recurs legate de

interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1294, 1295, 1367, 1198,

1174, 1019, 1020, 1021, 1079, 1100 C. civ., art. 112, 112, 120, 129, 130, 108,

137, 264 C. proc. civ., art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997;

Instanța a omis din

greșeală cercetarea motivelor de recurs invocate de contestatori în baza art.

304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. (art. 318 teza a II-a C. proc. civ.);

Odată cu omiterea

cercetării motivelor de recurs invocate în baza art. 304 pct. 5, 6, 7, 8, 9 C.

proc. civ., instanța de recurs a omis și cercetarea susținerilor

contestatorilor aferente lor, iar în acest fel, instanța a respins recursul

fără ca el să fi fost judecat în fond (art. 317 alin. (2) teza ultimă C. proc.

civ.);

Prima instanță a

început judecarea acțiunii ca neevaluabilă în bani (constatarea existenței

dreptului privind rezoluțiunea), învestită legal prin taxa judiciară de timbru

de 8 lei și timbrul judiciar de 0,15 lei și a finalizat judecarea acțiunii ca

evaluabilă în bani (dispunerea rezoluțiunii) neînvestită legal urmare a

propriei sale hotărâri de respingere prin încheiere interlocutorie a excepției

timbrării insuficiente invocată de contestatori, astfel că hotărârea a fost

dată de judecător cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competența materială (art. 317 alin. l pct 2 C. proc. civ.).

Analizând

contestațiile în anulare conexe, Înalta Curte reține caracterul nefondat al

acestora pentru argumentele ce succed.

Prin cele două cereri

conexe s-au invocat ca motive de contestație în anulare dispozițiile art. 317

alin. (1) pct. 2, 317 alin. (2) teza ultimă, 318 teza I și a II-a C. proc. civ.

În legătură cu primul

motiv de contestație în anulare, potrivit art. 317 alin. (1)pct. 2 C. proc.

civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare când

hotărârile au fost date cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică

privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe

calea apelului sau recursului.

Ipoteza prevăzută de

textul de lege se referă la încălcarea normelor de competență publică, deci se

poate invoca încălcarea competenței generale, materiale și teritoriale

exclusive, la care se referă art 159 C. proc. civ.

În contestațiile

conexe se invocă încălcarea competenței materiale motivat de faptul că prima

instanță a început judecarea acțiunii ca neevaluabilă în bani (constatarea

existenței dreptului privind rezoluțiunea) și a finalizat judecarea acțiunii ca

evaluabilă în bani (dispunerea rezoluțiunii), fără a dispune obligarea

reclamanților L.D.P. și L.L. la plata taxei de timbru, astfel încât instanța nu

a fost învestită în mod legal.

Din dispozițiile

alin. (1) al ar 317 C. proc. civ. rezultă că trebuie îndeplinite două condiții

pentru admisibilitatea contestației în anulare de drept comun și anume ca

hotărârea atacată să fie irevocabilă, în condițiile art. 377 alin. (2) C. proc.

civ., iar motivele contestației să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau

recursului.

În speță, prima

condiție este îndeplinită, hotărârea atacată fiind pronunțată de o instanță de

recurs, în schimb cea de-a doua cerință nu este realizată.

Astfel, raportat la

această condiție, contestația în anulare nu este admisibilă dacă partea poate

sau a putut să formuleze critici prin exercitarea apelului sau recursului și nu

a făcut-o. Aceasta înseamnă, în conturarea caracterului subsidiar al

contestației în anulare, că partea nu are un drept de opțiune între o cale de

reformare și calea de retractare.

Or, în cauză,

instanța de fond a invocat, din oficiu excepția de necompetență materială a

acțiunii reclamanților în ședința publică din data de 13 aprilie 2009, iar prin

încheierea din data de 14 aprilie 2009 a respins ca neîntemeiată această

excepție, constatând că tribunalul este competent să soluționeze cauza pe fond.

Împotriva acestei

încheieri nu a fost formulat apel de către contestatori, iar criticile din

recurs nu s-au referit și la competența materială a instanței.

Drept urmare, motivul

de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

nu poate fi primit, deoarece contestația în anulare nu poate fi întemeiată pe

motive pe care contestatorii au omis să le invoce în cadrul apelului și

recursului, întrucât imposibilitatea de a le fi invocat în cadrul acestor

reprezintă o condiție esențială pentru admiterea contestației în anulare.

În legătură cu

dispozițiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ., invocate de contestatori ca

motiv de contestație în anulare, și anume „dacă recursul a fost respins fără ca

el să fi fost judecat în fond", acestea nu constituie decât una din

condițiile cerute cumulativ pentru a fi întrunite cerințele esențiale pentru a

fi putea fi exercitată contestația în anulare de drept comun, astfel că,

prevederile invocate nu pot fi valorificate decât prin raportare la întrunirea

celorlalte condiții necesare pentru admisibilitatea căii de retractare.

De altfel, aceste

prevederi legale sunt invocate de contestatori în susținerea motivului de

contestație în anulare specială, întemeiat pe art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. (omiterea analizării motivelor de recurs), deși reprezintă, așa cum am

arătat mai sus, o condiție pentru exercitarea contestației în anulare de drept

comun, neputând fi primite criticile contestatorilor pe acest aspect.

De asemenea,

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ. sunt

nefondate.

Potrivit art. 318

teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu

contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale esențiale, determinante pentru soluția pronunțată.

Textul de lege

vizează greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea

unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare,

comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei.

Din conținutul

deciziei contestate nu rezultă existența unor greșeli materiale care să ducă la

anularea acesteia.

În speță,

contestatorii au formulat critici vizând eventuale greșeli de judecată,

considerând că instanța de recurs a aplicat greșit o serie de prevederi legale,

a interpretat eronat actele juridice deduse judecății și a dat o apreciere

greșită a probelor administrate în cauză.

Practic,

contestatorii confundă semnificația sintagmei „greșeală materială" cu

pretinse greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor și de

interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural.

Or, în înțelesul

normei prevăzute de art. 318 C. proc. civ., prima ipoteză a contestației în

anulare speciale, greșeala materială vizează o eroare formală, care deși

distinctă de greșeala materială care poate fi îndreptată în condițiile art. 281

C. proc. civ., nu poate fi exercitată pentru remedierea