ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 884/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 884/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2911/PI din 28

decembrie 2009, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis acțiunea principală

formulată de reclamanții-pârâți L.D.P. și L.L.; a dispus rezoluțiunea

promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 09 noiembrie 2007 de B.N.P. S.S.,

încheiată între pârâți, în calitate de promitenți-vânzători, și reclamanți, în

calitate de promitenți-cumpărători; a respins, ca nefondată, cererea

reconvențională formulată de pârâții-reclamanți; a obligat pe pârâți la plata,

către reclamanți, a sumei de 8,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în

primă instanță, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

În pronunțarea

acestei sentințe, prima instanță a reținut următoarele:

Obiectul acțiunii

principale îl reprezintă promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată din 09

noiembrie 2007 la B.N.P. S.S.

În speță, prin

acțiunea principală s-a solicitat doar rezoluțiunea promisiunii de vânzare -

cumpărare, care să aibă că efect desființarea retroactivă a acesteia, părțile

având promovată și o acțiune (în prezent suspendată, până la soluționarea

prezentei cauze) ce face obiectul Dosarului nr. 4680/30/2008 al Tribunalului

Timiș.

Pentru a opera

sancțiunea rezoluțiunii, trebuie verificată întrunirea în cauză a următoarelor

condiții:

să nu-și fi executat obligația ce-i revine;

fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația;

obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere în condițiile prevăzute de

lege.

Potrivit promisiunii

de vânzare - cumpărare ce face obiectul analizei, pârâții P.I. și P.M. s-au

obligat, în calitate de promitenți-vânzători, la data de 09 noiembrie 2007, să

vândă până la data de 15 martie 2008, reclamanților L.D.P. și L.L., în calitate

de promitenți-cumpărători, imobilul constând în terenul înscris în C.F. nr. 129769

Timișoara, nr. cadastral 7231/1/2, în suprafață de 240 m.p., situat în

Timișoara, str. Gloriei nr. 19, jud. Timiș, precum și cota de 4/32 din terenul

înscris în C.F. nr. 2439 Timișoara, nr. cadastral 7232, constând în curte în

suprafață totală de 240 m.p., situată în Timișoara, jud. Timiș.

Reclamanții

promitenți-cumpărători s-au obligat să cumpere imobilele până la data de 15

martie 2008, la prețul de 130.000 euro, sumă din care, la data autentificării

promisiunii de vânzare-cumpărare, au achitat 30.000 euro, urmând că restul

sumei de 100.000 euro să o achite până la 15 martie 2008, data semnării

contractului autentic de vânzare-cumpărare.

În speță, contractul

autentic de vânzare-cumpărare trebuia încheiat de părți până la data de 15

martie 2008. Acest termen nu a putut fi respectat deoarece, astfel cum rezultă

din cererea de conciliere trimisă de pârâtul P.I. reclamantei L.L. prin fax, la

13 martie 2008 (fila 10), coroborat cu adeverința din 19 ianuarie 2009, emisă

de B.N.P. S.S. (fila 15), în perioada 12 martie 2008 – 18 martie 2008, biroul

notarial a fost închis. Prin urmare, nerespectarea termenului de 15 martie 2008

a fost cauzată de o imposibilitate obiectivă.

Cu privire la

nerespectarea acestui termen, atât reclamanții L., cât și pârâții P. au susținut

că aceasta ar fi fost determinată de culpa celeilalte părți contractante.

Din aceeași cerere,

trimisă prin fax la data de 13 martie 2008 (fila 10), rezultă că pârâtul P.I.,

după ce a învederat promitenților-cumpărători că biroul notarial este închis

până la 18 martie 2008, a propus prelungirea termenului de perfectare a

contractului autentic de vânzare-cumpărare până la 20 martie 2008, prorogând

efectele clauzelor convenite de părți până la acest termen.

Din întreg

probatoriul administrat (interogatoriile părților, declarația martorei R.F. și

corespondența dintre părți făcută prin fax, din 13 martie 2008 și 20 martie 2008),

rezultă că pârâtul P.I. este cel care a făcut programarea la notar (alegând

biroul notarului public S.S., deoarece aceasta „avea început dosarul”).

În concluzie,

susținerile din întâmpinare (fila 25, verso) făcute de pârâtul P.I., în sensul

că, dacă reclamanții ar fi avut diferența de bani, s-ar fi putut prezenta la

alt notar, au fost apreciate că fiind făcute cu rea-credință. În condițiile în

care exista o imposibilitate obiectivă de perfectare a contractului de

vânzare-cumpărare la B.N.P. S.S. la 15 martie 2008, susținută chiar de pârâtul

P.I., nu se mai putea afirma că ar fi culpa reclamanților pentru neîncheierea

actului autentic până la data prevăzută în promisiunea de vânzare-cumpărare.

Actul autentic

trebuia încheiat, conform convenției, până la 15 martie 2008, or, din adresa

din 13 martie 2008, rezultă că abia în intervalul 09 martie 2008 – 12 martie 2008

au început discuțiile telefonice între părți pentru desfășurarea în bune

condiții a acțiunii din ziua de 14 martie 2008. Prin urmare, neîncheierea

actului la 15 martie 2008 nu a fost cauzată de culpa reclamanților.

Instanța a constatat

că rea-credință există și în poziția procesuală a pârâtei P.M., care afirmă în

întâmpinare (fila 25 verso) că a realizat mai bine decât soțul său că

reclamanții au urmărit să-i înșele, refuzând, în concluzie, orice acțiune care

depășea termenul de 15 martie 2008.

Aceasta afirmă la

interogatoriu că atât ea, cât și pârâtul P.I., erau în Timișoara anterior datei

de 14 martie 2008 și așteptau banii; de asemenea, mai susține că, la data de 14

martie 2008, P.I. i-a spus că reclamanții L. nu au banii și nici nu mai vor să

cumpere terenul.

Or, în condițiile în

care chiar pârâtul P.I. afirmă că actul nu s-a putut încheia la 15 martie 2008,

deoarece biroul notarului era închis până la 18 martie 2008, este greu de

crezut că pârâta P.M., care susține că era în Timișoara anterior datei de 14

martie 2008, nu cunoștea despre această imposibilitate obiectivă.

Aceasta încearcă să

acrediteze ideea că nu a cunoscut despre corespondența purtată de pârâtul P.I. cu

reclamanții la 13 martie 2008 și că nu l-a mandatat pe soțul său (la acel

moment, pârâții erau în divorț, dar hotărârea de divorț s-a pronunțat ulterior,

la 20 mai 2008, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii de partaj nr. 6580

din 14 octombrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 6 București).

Chiar dacă s-ar

reține prezumția unor relații tensionate între pârâți în perioada când ar fi

trebuit încheiat actul autentic, pe considerentul că erau în divorț (care s-a

pronunțat la aproximativ 2 luni după acest moment), nu se poate reține lipsa

unui mandat expres sau tacit dat pârâtului P.I., inclusiv pentru efectuarea

formalităților premergătoare încheierii contractului de vânzare-cumpărare în

formă autentică.

Din ambele adrese,

respectiv cea din 13 martie 2008 și 20 martie 2008, reiese că P.I. a acționat

atât în nume propriu, cât și în numele soției P.M.

Legat de acest nou

termen (20 martie 2008), instanța a reținut că a fost stabilit doar de pârâtul

P.I. (care susține că a acționat atât în nume propriu, cât și în numele

soției). Deși aceasta neagă că pârâtul P.I. ar fi avut acordul său pentru

stabilirea unui nou termen pentru încheierea contractului și, implicit, pentru

executarea, de către reclamanți, a obligației corelative, de achitare a

diferenței de preț, acceptă totuși interpretarea dată de pârâtul P.I. refuzului

reclamanților de a se prezenta la notar la 20 martie 2008, respectiv aceea care

îi plasa pe reclamanți în culpă, fapt ce ar fi activat clauza penală, conform

căreia promitenții-cumpărători pierdeau avansul.

Din răspunsul dat de

reclamanta L.L. adresei din 13 martie 2008 (fila 24), rezultă că reclamanții nu

au fost de acord cu termenul de 20 martie 2008, propus de pârâtul P.I., ci au

dorit ca acest termen să fie prelungit până la 15 aprilie 2008. Prin urmare,

atâta vreme cât nu s-a realizat un acord de voință cu privire la noul termen la

care să se încheie contractul, pârâtul P.I. nu putea concluziona singur (pentru

sine, dar și pentru șotia sa, care a achiesat la conținutul adresei din 20

martie 2008, după cum singură susține) că refuzul reclamanților pentru al

doilea termen îi plasa pe aceștia în situația de a pierde avansul.

Mai mult, din aceeași

adresă (din 20 martie 2008) mai rezultă că reclamanții au invocat, drept motiv

al refuzului lor de a prelungi termenul de încheiere a contractului autentic,

faptul că nu s-a soluționat acțiunea de ieșire din indiviziune cu privire la

cota de 4/32 din terenul înscris în C.F. nr. 2439 Timișoara, nr. cadastral

7232, obiect al promisiunii.

Deși pârâtul P.I. afirmă

că acest motiv nu ar avea relevanță, această susținere nu poate fi primită,

deoarece, din răspunsul părților la interogatoriu, rezultă că pârâtul i-a

asigurat pe reclamanții promitenți-cumpărători că, până la data de 15 martie 2008,

procesul de ieșire din indiviziune se va termina.

Din răspunsurile la

interogatoriu, rezultă că, în privința cotei de 4/32 din suprafața de 240 m.p.,

promitenții vânzători le-au adus la cunoștință promitenților-cumpărători că

terenul face obiectul unui dosar de ieșire din indiviziune, asigurându-i că,

până la 15 martie 2008, acest proces avea să se finalizeze. Nici la data luării

interogatoriului părților, acest proces nu era finalizat, după cum arată

pârâtul P.I. prin răspunsul la interogatoriu.

La 24 martie 2008,

promitenții-cumpărători au virat diferența de preț în cuantum de 100.000 euro,

într-un cont indicat de pârâtul P.I., astfel cum rezultă din adresa de la fila

11, aceștia trimițând în plus și suma necesară pentru achitarea taxelor

notariale (conform declarației de martor a mandatarei R.F. și interogatoriului

părților).

Față de îndeplinirea

obligației de plată a diferenței de preț de către reclamanți, pârâtul P.I. a

stabilit data de 27 martie 2008 pentru a se prezenta la notar în vederea

încheierii actului autentic. Acest termen a fost convenit de toate părțile;

reclamanții au comunicat, prin fax, acordul lor, apreciind că era termenul

final pentru încheierea actului autentic.

Pârâta P.M. a

achiesat, de asemenea, la acest termen, declarând la întrebarea nr. 6 din

interogatoriu (fila 78), că a venit la notar, deoarece a fost anunțată de

pârâtul P.I. că urma să fie semnat contractul.

La data de 27 martie 2008,

pârâții P. s-au prezentat personal la notar, iar reclamanții au fost

reprezentați de mandatara R.F.

Din depoziția

martorei R. (singura martoră care a perceput direct faptele petrecute în fața

notarului și pe holul biroului notarial) reiese că pârâta P.M. a venit foarte

nervoasă și, din discuțiile pe care le purta cu avocatul său la telefon, cât și

din discuțiile cu notarul și cu pârâtul P.I., rezulta că ceea ce o nemulțumea

era faptul că nu i s-a plătit personal jumătate din suma de 100.000 euro,

respectiv 50.000 euro. Acest aspect rezultă și din discuția telefonică avută de

pârâta P.M. cu reclamanta promitentă-cumpărătoare L.L., de pe telefonul

martorei.

P.M. a arătat că,

asupra contului unde s-a virat suma de 100.000 euro, are acces doar pârâtul P.I.

și că are relații tensionate cu acesta, care a cheltuit deja o parte din banii

virați.

Din celelalte probe

administrate în cauză a rezultat că, la acel moment, pârâții se aflau în proces

de divorț, lucru neadus la cunoștință reclamanților; prin urmare, pentru

aceștia, virarea diferenței de preț într-un cont indicat de pârâtul P.I., chiar

dacă era un cont personal, nu ridica suspiciuni în ce privește validitatea

plății, întrucât, în privința bunurilor soților P., opera încă prezumția

comunității de bunuri.

Dacă pârâta P.M. ar

fi adus la cunoștința reclamanților L. acest aspect al divorțului aflat pe rol,

până la data stabilită inițial pentru încheierea actului autentic, precum și

dacă ar fi comunicat, la rândul său, un cont personal unde să-i fie virată suma

cuvenită, exista posibilitatea ca diferența de preț să le fi fost achitată

separat promitenților-vânzători, în mod egal.

Însă, atâta timp cât

acest aspect (al divorțului în derulare al părților) a fost ascuns

reclamanților, iar singurul motiv de refuz al paratei P.M. de a-și da

consimțământul la notar în vederea vânzării a fost acela că nu a primit

personal suma de 50.000 euro denotă o totală rea credință din partea acesteia.

Așadar, ca urmare a

discuțiilor în contradictoriu ale pârâților la sediul notarului, actul final nu

s-a putut încheia din singurul motiv al refuzului pârâtei P.M. de a-și da

consimțământul în acest sens, astfel cum rezultă din încheierea de certificare nr.

1465 din 27 martie 2008 (fila 15), redactată de B.N.P. S.S.

Încheierea în

discuție este un act autentic conform dispozițiilor art. 1179 C. civ., iar cele

consemnate în cuprinsul său reprezintă fapte percepute de notar cu propriile

simțuri.

Astfel, notarul a

consemnat că atât mandatara promitenților-cumpărători, R.F.M., cât și

promitentul-vânzător P.I., au dorit încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, însă promitenta-vânzătoare P.M. a refuzat încheierea

contractului de vânzare-cumpărare și semnarea acestuia, motivându-și refuzul cu

explicația că nu a încasat prețul, deși, la data de 09 noiembrie 2007,

promitenții-vânzători au încasat suma de 30.000 euro, iar diferența de 100.000

euro a fost virată de cumpărători la data de 24 martie 2008, în contul deschis

numai pe numele P.I., la B.R.D. - G.S.G. S.A.

Pe de o parte,

diferența de preț a fost virată și încasată de promitentul-vânzător P.I., la 24

martie 2008, dată la care pârâții încă erau căsătoriți, prin urmare, opera

prezumția de comunitate de bunuri și de mandat tacit reciproc, iar, pe de altă

parte, s-a reținut că singura persoană care neagă încasarea prețului este

pârâta P.M., în condițiile în care, dacă avea interesul să nu fie prejudiciată

ar fi adus la cunoștința reclamanților pretinsa stare conflictuală și procesul

de divorț existent între ea și pârâtul P.I.

Poziția pârâtului P.I.

în fața instanței, respectiv aceea de invocare a culpei reclamanților în

neexecutarea la timp a obligației de plată a diferenței de preț, apare ca

justificată în condițiile în care o parte din prețul promisiunii de vânzare-cumpărare

a fost cheltuit, după cum afirmă ambii pârâți (pârâtul P.I. invocând achitarea

unor datorii comune). Or, efectul desființării unei convenții este acela al

restituirii prestațiilor.

Cu rea-credință se

invocă neregularități privind procura specială dată de reclamanți martorei R.,

precum și nerespectarea termenului de plată de către reclamanți.

Cu privire la mandat,

atribuția de stabilire a identității părților, a calității lor și, implicit, de

verificare a procurii nu revenea pârâților, ci notarului.

Referitor la pretinsa

neregularitate privind conținutul procurii (aflată la fila 31 dosar), martora R.F.

arată că, la notar, nu a existat nicio discuție cu privire la acest aspect,

singura problemă fiind legată de suma de bani pe care nu a încasat-o pârâta P.M.,

care a vorbit personal la telefon cu reclamanta L.L., dar numai în privința

sumei despre care pretindea că i se cuvine.

De asemenea, pârâtul

P.I. nu a dovedit îndeplinirea obligațiilor de a rezolva situația juridică a

cotei de 4/32, aflată într-un proces de indiviziune.

Din conținutul

procurii speciale, rezultă că aceasta era dată de reclamantul L.D.P. martorei R.F.,

anterior încheierii promisiunii de vânzare - cumpărare, mandatând-o pe aceasta

pentru cumpărarea de imobile, care urma să aibă regimul de bunuri comune cu

soția L.L.

Susținerea pârâtului

că actul nu se putea perfecta deoarece lipsea promitenta-vânzătoare, care nu

dăduse, la rândul ei, o procură specială martorei R.F., este un argument care

nu poate fi reținut, deoarece, conform art. 35 alin. (2) C. fam., niciunul

dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o

construcție – bunuri comune – dacă nu are consimțământul expres al celuilalt

soț. Aceste dispoziții legale reglementează numai înstrăinarea și grevarea

bunului, ceea ce înseamnă că vor fi valabile actele de dispoziție privind

dobândirea bunurilor imobile, pentru autentificarea unui asemenea act fiind

suficient dacă se prezintă numai unul dintre soți în acest scop la notar

(personal sau prin mandatar).

De la momentul

prezentării părților la notar (27 martie 2008) și până la momentul

interogatoriului, pârâții au divorțat, iar, prin sentința civilă nr. 6580 din 14

octombrie 2008 a Judecătoriei sectorului 6 București, rămasă irevocabilă, au

tranzacționat cu privire la bunurile comune, convenind ca terenurile ce fac

obiectul promisiunii de vânzare - cumpărare să treacă în lotul pârâtei P.M., în

timp ce pârâtul P.I. s-a obligat să rezolve litigiul cu reclamanții L.

Această tranzacție,

consfințită printr-o hotărâre de expedient la 14 octombrie 2008, adică ulterior

datei la care ar fi trebuit încheiat contractul de vânzare-cumpărare (27 martie

2008), se situează, de asemenea, ulterior încheierii nr. 7844 din 12 iunie 2008

a Judecătoriei Timișoara, prin care reclamanții L.D.P. și L.L. au renunțat la

acțiunea având că obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act

autentic.

Contrar susținerii

pârâtului P.I., făcută prin concluziile scrise, în sensul că, în dosarul în

care s-a pronunțat încheierea mai sus menționată, atât el, cât și soția, și-au

exprimat acordul pentru admiterea acțiunii, doar acesta a fost de acord cu

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, fiind cel care,

încasând diferența de preț, avea tot interesul admiterii acțiunii. Pârâta P.M. nu

a fost de acord cu admiterea acestei acțiuni, din cuprinsul încheierii (fila 34

verso), rezultând că a cerut respingerea cererii.

În concluzie, sunt

întrunite condițiile prevăzute de art. 1020-1021 C. civ.

Astfel, una dintre

părți, respectiv promitenta-vânzătoare P.M., în calitate de proprietar

codevălmaș al imobilelor ce formează obiectul promisiunii, la nivelul lunii

martie 2008, nu și-a respectat obligația de a face, asumată prin această

convenție, respectiv aceea de a-și da consimțământul la vânzarea imobilelor.

Neexecutarea este

imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația. Termenul din 15 martie 2008,

nerespectat de părți datorită unei imposibilități obiective a fost prelungit cu

acordul expres al pârâtului P.I. și al reclamanților, respectiv cu acordul

tacit al pârâtei P.M., până la 27 martie 2008, dată la care

promitenta-vânzătoare, cu rea-credință, a refuzat să-și dea consimțământul în

vederea perfectării actului autentic.

Contrar celor

susținute de pârât referitor la termenul din 15 martie 2008, acesta nu era un

termen de grație și nici suspensiv, ci un termen convențional, până la care

părțile trebuia să-și respecte obligațiile asumate.

Următorul termen

convenit pentru încheierea actului autentic, respectiv 27 martie 2008, a fost

stabilit verbal de către părți, iar pentru aceasta nu era nevoie de un alt

înscris, așa cum susține pârâtul, deoarece, dacă toate părțile au fost de

acord, încheierea unei alte convenții adiționale ar fi fost pur formală, mai

ales că părțile nici nu se aflau toate în același loc.

Tranzacția făcută de

pârâți cu privire la bunurile comune (prin sentință rămasă irevocabilă) a avut

că scop fraudarea intereselor reclamanților promitenți-cumpărători, câtă vreme

aceștia au achitat tot prețul; promitenta-vânzătoare P.M. a refuzat să-și dea

consimțământul pentru a vinde terenul asupra căreia era codevălmașă la acel

moment, pretinzând că n-a primit jumătate din sumă (deși era prezumată

comunitatea de bunuri, astfel încât prețul i se putea plăti în mod valabil

oricărui soț), iar, prin tranzacție, promitenții-vânzători au convenit ca

ambele terenuri să cadă în lotul (și deci, în proprietate exclusivă) a pârâtei

P.M.

Firesc ar fi fost ca,

odată cu preluarea terenurilor în lotul său, P.M. să preia și obligația de

încheiere a actului autentic, nesocotirea foștilor soți codevălmași cu privire

la prețul încasat fiind un aspect care nu trebuia să intereseze pe reclamați și

nici să-i prejudicieze, din moment ce ei și-au îndeplinit obligația

contractuală.

Deși reclamanții au

renunțat la judecată în Dosarul nr. 5476/325/2008 al Judecătoriei Timișoara,

aceasta nu le crease autoritate de lucru judecat cu privire la acțiunea

promovată, prin urmare, aveau în continuare la dispoziție (în termenul de

prescripție) posibilitatea fie să formuleze o altă acțiune cu același obiect,

fie să ceară desființarea convenției, cu daune-interese.

Așadar, pârâții au

tranzacționat cu privire la bunurile comune într-un mod în care să le

zădărnicească reclamanților demersul judiciar în pronunțarea unei hotărâri care

să țină loc de act autentic.

Mai mult, pârâtul P.I.

nu-și îndeplinise nici angajamentul de a rezolva situația juridică a cotei de

4/32 din una dintre cele două suprafețe de teren promise, procesul respectiv

fiind și în prezent nefinalizat.

Pentru toate aceste

argumente, Tribunalul a concluzionat că neexecutarea obligațiilor de către

pârâți a fost determinată de culpa acestora, iar nu de culpa reclamanților.

În ce privește

necesitatea că debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere în

condițiile prevăzute de lege, față de art. 1079 C. civ., instanța a apreciat că

punerea în întârziere s-a făcut prin prima acțiune formulată de reclamanți,

prin care au cerut pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic

(executarea convenției), pârâta P.M. exprimându-și clar refuzul de a-și da

consimțământul la încheierea unui act autentic.

Cât privește cererea

neconvențională, având ca obiect solicitarea părților de a se pronunța o

hotărâre care să țină loc de act autentic, aceasta a fost respinsă, ca o

consecință a admiterii acțiunii principale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții P.I. și P.M.

Prin Decizia civilă nr.

259/ A din 8 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins

apelul declarat de pârâți, pe care i-a obligat să plătească intimaților

reclamanți suma de 12.580,50 lei cheltuieli de judecată.

Curtea a considerat

că sunt neîntemeiate susținerile apelanților în privința tuturor

neregularităților procedurale invocate, reținând, în privința excepției insuficientei

timbrări și în privința nerespectării soluționării excepției netimbrării și

conexității, că aceste probleme nu pot avea nicio relevanță în raport cu

hotărârea apelată, în condițiile în care, potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr.

146/1997, reclamanții intimați au plătit, în apel, diferențele de 8.578 lei

taxă judiciară de timbru și 2,50 lei timbru judiciar, aferente judecării în

primă instanță, acțiunea reclamanților în rezoluțiune fiind evaluabilă în bani

conform Deciziei civile nr. 32/2008, dată în interesul legii de I.C.C.J., chiar

dacă nu este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației

anterioare.

În al doilea rând, nu

a fost primită nici neregularitatea invocată, privind greșita calificare a

cererii de chemare în judecată, deoarece reclamanții au solicitat, prin

acțiunea principală, rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, în temeiul art.

1020-2021 C. civ., iar instanța este în drept, potrivit art. 112 și 129 C.

proc. civ., să dea acțiunii calificarea juridică exactă, ceea ce în mod corect

a și făcut prima instanță, neacordând ceea ce nu s-a solicitat.

Nu au fost însușite

nici susținerile apelanților, privind neregularitățile legate de depunerea

întâmpinării, întrucât, așa cum rezultă și din cuprinsul încheierii din 25 mai

2009 (fila 59), aceasta a fost depusă în termen, înainte de prima zi de

înfățișare, respectiv înainte de timbrarea cererii reconvenționale formulate de

pârâții reclamanți reconvenționali.

Nici critica privind

încuviințarea probelor nu este întemeiată, întrucât acestea au fost

încuviințate la prima zi de înfățișare, respectiv la termenul din 19 octombrie

2009 (fila 73), când pârâții reclamanți reconvenționali au achitat taxa

judiciară de timbru de 8.571 lei și 3 lei timbru judiciar, aferente cererii

reconvenționale și când toate părțile au fost de acord cu proba testimonială și

cu interogatoriul părților.

De asemenea, nu a

fost admisă nici critica încălcării prevederilor art. 1191 C. civ., avându-se

în vedere aspectele care au fost dovedite cu declarația martorei R.F.M.

În sfârșit, nu se

confirmă nici critica nesoluționării în fond a cauzei, pentru că întreaga

argumentație din cuprinsul considerentelor hotărârii primei instanțe vizează

toate problemele deduse judecății atât prin acțiunea principală, cât și prin

cererea reconvențională, iar faptul că una o exclude pe cealaltă are drept

consecință respingerea cererii reconvenționale.

În ceea ce privește

fondul litigiului, Curtea a avut în vedere, contrar susținerilor apelanților,

că prima instanță a interpretat judicios probele administrate în cauză,

respectiv promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată în 9 noiembrie 1997,

încheierea autentificată la 27 martie 2008, procura din 22 octombrie 2007,

proba testimonială, precum și interogatoriile părților, stabilind o corectă

stare de fapt la care a aplicat corect dispozițiile art. 1020-1021 C. civ.

Potrivit art. 1020-1021

C. civ., numai partea care și-a executat obligația poate să ceară rezoluțiunea

contractului, iar, în speță, din interpretarea coroborată a probelor mai sus

menționate, nu se poate reține vreo culpă a reclamanților intimați pentru

neîncheierea contractului, întrucât, la termenul din 15 martie 2008 exista,

într-adevăr, o imposibilitate materială, notariatul ales de pârâtul apelant

fiind închis în perioada 12 martie 2008 - 18 martie 2008, conform adeverinței din

19 ianuarie 2008, iar, la termenul din 27 martie 2008 (convenit de părți după

primirea integrală a prețului de către pârât la 24 martie 2008), pârâta

apelantă P.M. a refuzat nejustificat semnarea contractului, în condițiile în

care pârâtul a acționat și în numele ei, reprezentând-o la primirea diferenței

de preț.

Or, dimpotrivă, din

interpretarea coroborată a acelorași probe și din modalitatea de partajare a

bunurilor comune reiese, în mod neechivoc, intenția pârâților apelanți, de

fraudare a intereselor reclamanților intimați, precum și culpa pârâților

apelanți pentru neexecutarea contractului.

Totodată, Curtea a

reținut că neregularitățile invocate în privința procurii date de reclamanți martorei

R. nu sunt întemeiate, deoarece dispozițiile art. 35 alin. (2) C. fam. vizează

doar înstrăinarea și grevarea bunurilor imobile (terenuri și construcții),

fiind valabile actele juridice prin care au fost dobândite asemenea bunuri,

încheiate doar de către unul dintre soți, iar, prin procura amintită,

reclamantul a mandatat-o pe martora R. să cumpere imobile care să aibă regimul

de bunuri comune.

Pe de altă parte,

chiar dacă obligația pârâtului apelant, de a rezolva situația juridică a cotei

de 4/32 dintr-o parcelă de teren, nu rezultă din cuprinsul convenției din 9

noiembrie 2007, prima instanță a apreciat în mod corect pe baza

interogatoriului pârâților (fila 79, 81) că este justificat refuzul

reclamanților de a prelungi încheierea contractului autentic, în condițiile în

care pârâtul apelant le-a promis rezolvarea acestei probleme până la data de 15

martie 2008 și nu a fost rezolvată nici până în prezent.

Conform tuturor

acestor considerente, Curtea a stabilit că sentința atacată este legală și

temeinică, fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1020 și 1021 C.

civ., astfel că, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul pârâților.

Fiind părți căzute în

pretenții, potrivit art. 274 C. proc. civ., pârâții apelanți au fost obligați

la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 12.580,50 lei, din care suma de

4.000 lei reprezintă onorariu de avocat, iar diferența de 8.580,50 lei taxele

de timbru aferente judecății în primă instanță, plătite în apel.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții P.I. și D. (fostă P.) M.,

criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, pârâții au arătat următoarele:

I. Art. 304 pct. 5 C.

proc. civ. - „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)”.

calificat greșit cererea promitenților-cumpărători „de constatare a

rezoluțiunii” promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare ca fiind o cerere

prin care aceștia ar fi solicitat ca instanța „să dispună rezoluțiunea”

convenției.

Or, acțiunea de

constatare a rezoluțiunii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare putea fi

promovată de reclamanți numai în situația specială când părțile ar fi prevăzut,

în respectiva convenție, o clauză specială ce reprezenta un pact comisoriu de

gradul II, numai acesta putând permite ca rezoluțiunea să aibă loc de plin

drept în cazul neexecutării contractului de una dintre părți. O astfel de

clauză nu există în convenția autentificată.

nu a dispus, prin încheierea din 25 mai 2009, conform legii (urmare a

calificării greșite a acțiunii ca fiind o acțiune neevaluabilă în bani potrivit

art. 13 din Legea nr. 146/1997), avantajând pe reclamanți prin neplata unei

taxe judiciare de peste 8.500 de lei.

3.

Pârâților-reclamanți li s-a comunicat numai sentința civilă nr. 2911/PI din 28

decembrie 2009, instanța omițând să comunice și încheierea din 14 decembrie 2009,

data la care a avut loc dezbaterea, pe fond, a cauzei punându-i, astfel, în

imposibilitatea efectuării unei apărări eficiente și încălcându-li-se un drept

fundamental.

obligatoriu, instanța de apel nu a analizat nerespectarea, de către instanța de

fond, prin încheierea din 15 mai 2009, a legii procedurale privind ordinea

succesiunii cronologice a soluționării excepțiilor, instanță care a soluționat

prioritar excepția conexării cauzei, în detrimentul excepției netimbrării

acțiunii reclamanților-pârâți.

nu a luat în discuție nerespectarea, de către instanța de fond, a dispozițiilor

imperative ale art. 137 C. proc. civ., privind soluționarea excepției timbrării

insuficiente a acțiunii reclamanților și a dispozițiilor art. 1141 alin. (2)

din același cod, privind obligativitatea depunerii întâmpinării cu cel puțin 5

zile înainte de termenul de judecată stabilit.

Urmare a acestei

erori, instanța de fond a acordat reclamanților-pârâți dreptul de a propune

probe, deși, din punct de vedere legal, erau decăzuți din acest drept.

Argumentele instanței

de fond sunt susținute în decizie, instanța de apel motivând că, întrucât, la

primul termen de înfățișare, pârâții-reclamanți au depus taxa judiciară de

timbru, s-a acoperit cu această ocazie și neregula nedepunerii în termen a

întâmpinării de către reclamanții-pârâți.

încuviințat proba cu martora R.F.M. privind stabilirea unor situații și

împrejurări, în contra sau peste ceea ce cuprind actele autentificate,

încălcând, astfel, dispozițiile art. 1191 C. civ.

De asemenea, martora

avocat R.F.M. era, în același timp, angajată de către reclamantul L.D.P. să-l

reprezinte și să-i apere interesele, pentru acest fapt fiind plătită și,

evident, subiectivă, aflându-se, astfel, într-o stare de incompatibilitate.

reconvențională nu a fost judecată de către instanță, nici separat și nici

odată cu cererea reclamanților-pârâți, neintrându-se, astfel, în cercetarea

fondului acesteia.

Respingerea cererii

reconvenționale este motivată în fapt și în drept, de către instanță, ca fiind

„o consecință a admiterii cererii principale”, aspect cu care este de acord și

instanța de apel.

Faptul că

reconvenționala nu a fost judecată de instanța de fond, dar și de către

instanța de apel, care de fapt confirmă „de plano” sentința, rezidă și din

aspectul acordării calității părților în toate înscrisurile instanțelor, de

unde rezultă numai simpla calitate de reclamant și de pârât și nu dubla

calitate a acestora, de reclamant-pârât și de pârât-reclamant.

II. Art. 304 pct. 6 C.

proc. civ. - „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu

s-a cerut”.

Instanța a încălcat

„principiul disponibilității”, fiind învestită de către reclamanți, prin

cererea de chemare în judecată, doar „să constate rezoluțiunea” promisiunii

bilaterale de vânzare-cumpărare și nu „să dispună rezoluțiunea”, în felul

acesta schimbând natura juridică a acțiunii și încălcând dispozițiile art. 129 alin.

(6) C. proc. civ.

Motivarea instanței

de apel în sensul că poate să califice cererea de chemare în judecată urmare a

faptului că, în această instanța, reclamanții-pârâți au achitat taxa de timbru

datorată, după ce instanța de fond a respins-o prin încheiere interlocutorie,

nu este legală sub aspectul temeiului de drept invocat, și anume art. 112, care

se referă la posibilitatea instanței de fond și nu a instanței de apel, aceasta

nemaiputând califica acțiunea, temeiul de drept, întrucât s-ar substitui

instanței de fond, ceea ce nu a făcut, menținând sentința.

Astfel, instanța a

acordat ceea ce nu au solicitat reclamanții prin cerere, aspect inadmisibil

procedural.

III. Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. - „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Instanța de fond

stabilește, în sinteza considerentelor (pag. 10-11 din sentință), însușite

integral de instanța de apel, prin decizie (pag. 12-13) că:

de 15 martie 2008 nu a fost respectat de părți din cauza unei imposibilități

obiective.

Imposibilitatea

obiectivă este argumentată de instanță prin faptul că B.N.P. S.S. a fost închis

în perioada 12-18 martie 2008, așa cum rezultă din cererea de conciliere (fila

10) trimisă prin fax de pârâtul P.I. reclamantei L.L., fax coroborat cu

adeverința din 19 ianuarie 2009 a biroului notarial respectiv.

Motivarea instanței

este subiectivă, superficială, ambiguă și neconformă cu realitatea, preluând

integral din apărarea reclamanților și însușindu-si fără cenzura calificată

pretinsa lor „imposibilitate obiectivă” de executare a obligațiilor asumate

prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, și anume cea de a achita

diferența de preț de 100.000 euro și de a se prezenta la notariat între 09

noiembrie 2007 și 15 martie 2008, deoarece aceste acțiuni nu au stat în afara

puterilor omenești ale lor (așa cum este definită situația obiectivă).

Deși, în promisiunea

de vânzare-cumpărare din 09 noiembrie 2007, forța majoră (cea pe care o are în

vedere instanța drept cauză obiectivă) nu este prevăzută în mod expres, aceasta

se subînțelege din existența ei în prevederile legale, fiind unica situație în

care, juridic, reclamanții puteau invoca „imposibilitatea obiectivă”.

Convenția prevede

termenul limită de 15 martie 2008 până la care reclamanții puteau să-si execute

obligațiile, dar acestea puteau fi executate în toată perioada 09 noiembrie 2007

- 15 martie 2008, reclamanții dând, astfel, dovadă de spirit de prevedere și

diligență, în sens contrar existând neglijența și, în consecință, culpa

acestora că au riscat să-si execute obligațiile în ultima zi, care era și

termen scadent și zi liberă legal.

Mai mult decât atât,

reclamanții puteau să achite diferența de preț la orice bancă, așa cum au

făcut-o ulterior, această obligație neavând nicio legătură cu faptul că B.N.P.

S.S. era închis în perioada 12 - 15 martie 2008, mai ales că, după cum afirmă

în interogatoriu, dispuneau de banii necesari (deși din alte declarații ale lor

rezultă, în mod expres, că motivul real a fost lipsa banilor).

Dacă achitau

diferența de preț în termenul convenit, buna-credință a reclamanților în

executarea obligației lor principale era pe deplin dovedită, fiind, astfel, în

afara oricărei culpe.

De asemenea,

reclamanții se puteau prezenta la oricare B.N.P. de pe raza municipiului

Timișoara (și nu numai) în vederea autentificării contractului, întrucât toate

B.N.P. au competență teritorială, iar, prin convenție, nu era stipulat, în mod

expres, că părțile au convenit numai B.N.P. S.S.

Convingerea instanței

că B.N.P. S.S. a fost ales de pârâtul P.I. și că reclamanții nu s-au opus

(motivată pe răspunsul reclamatei L.L. la întrebarea nr. 8 din interogatoriu)

este contrazisă de răspunsul pârâtei P.M. la întrebarea nr. 8 din

interogatoriu, fila 85, fapt pentru care, fără niciun alt argument instanța

califică, urmare a acestui răspuns, că pârâta este de rea-credință, acordând

credit deplin reclamantei.

convenit pentru încheierea actului autentic, respectiv 27 martie 2008, a fost

stabilit verbal de părți, iar, pentru această derogare de la convenția

autentificată, nu era nevoie de alt înscris, încheierea unui act adițional ar

fi fost pur formal, mai ales că părțile nu se aflau toate în același loc”.

Cu alte cuvinte,

instanța concluzionează că modificarea clauzelor esențiale ale unei convenții

autentificate se poate face și verbal de părți, deși acestea au hotărât să

elimine orice risc, în acest sens alegând calea notarială. Ignorând situația

din speță unde se neagă această înțelegere verbală a prorogării termenului,

preferându-se actul notarial, instanța afirmă cu mare ușurință că adiționalul

ar fi doar o procedură formală, deci, birocratică și nerelevantă în drept,

deși, în mod unilateral, doar reclamanții susțin acest fapt.

Această motivare nu

își găsește esența în drept și ignoră regimul juridic „ad probationem” al

convențiilor.

Convenirea unui alt

termen pentru îndeplinirea obligațiilor părților, fixate prin convenție de

către cele 4 persoane semnatare ale promisiunii de vânzare-cumpărare

autentificate, este un act de voință al acestora. Deși stabilirea exactă a

acestei împrejurări reprezintă un element esențial în dezlegarea pricinii,

instanța o tratează cu superficialitate suspectă, argumentarea sa că prorogarea

termenului din 15 martie 2008 la termenul din 27 martie 2008 reprezintă voința

celor patru persoane fiind ambiguă, confuză, contradictorie și necredibilă.

Astfel, instanța

afirmă că pârâtul P.I. a stabilit data de 27 martie 2008 pentru a se prezenta

la notar în vederea încheierii actului autentic, reclamanții comunicând prin

fax acordul lor, apreciind că era termenul final pentru încheierea actului

autentic.

Această convingere a

instanței se bazează pe „dovada” reprezentată de răspunsurile reclamantei L.L. la

întrebările 5 și 6 din interogatoriu.

Din analiza

răspunsurilor, rezultă, însă, că aceasta, deși afirmă că au fost faxuri cu

privire la acest termen, nu a putut să pună la dispoziția instanței niciunul

care să-i dovedească afirmațiile.

Mai mult decât atât,

conform înscrisului trimis prin fax adresat pârâtului P.I., rezultă că voința

certă a reclamanților este în sensul prorogării termenului de finalizare a

tranzacției la data de 15 aprilie 2008 și nu la data de 27 martie 2008, după

cum concluzionează în eroare gravă instanța.

Afirmația instanței

că pârâta P.M. ar fi achiesat la termenul din 27 martie 2008, conform

răspunsului la întrebarea nr. 6 din interogatoriu, afirmație motivată prin

faptul că aceasta a venit la notar în data de 27 martie 2008, anunțată de

pârâtul P.I., este contrazisă de poziția constantă pe care pârâta a avut-o în

timpul procesului, de a nu recunoaște ca termen ultim obligatoriu decât pe cel

din 15 martie 2008, consemnat în convenție.

Simpla prezență la

notariat a pârâtei P.M. este interpretată vădit eronat, în mod forțat de

instanță, în sensul că pârâta si-ar fi dat acordul pentru prorogarea termenului

din 15 martie 2008, renunțând conștient la beneficiul pe care îl avea asupra

reclamanților, care nu-si executaseră obligațiile din convenție, cu consecința

pierderii sumei de 30.000 euro.

În acest sens este și

ultima consemnare din interogatoriu făcută de instanță, prin care pârâta P.M. afirmă

că „pe 27 martie 2008 am primit un telefon de la P. să vin să închei

contractul. Eu nu am stabilit nimic cu promitenții-cumpărători afară de 15

martie 2008”.

Este, însă, de

reținut că nici la data de 27 martie 2008, când au convenit să se întâlnească

la notariat pentru constituirea dosarului și efectuarea celor necesare în

vederea încheierii contractului, soții L. nu au respectat obligația de a fi

prezenți, în sensul că L.D.P. (aflat în S.U.A., după afirmația sa) a fost

reprezentat de R.F.M. printr-o procură generală și nu una specială pentru cazul

părților, iar L.L. nu a fost nici prezentă și nici reprezentată. Instanța,

însă, concluzionează eronat că, la data de 27 martie 2008, reclamanta L.L. a

fost reprezentata la B.N.P. S.S. de avocata R.F.M., din simpla lecturare a

procurii din 22 octombrie 2007, cu mult anterior încheierii promisiunii

bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 09 noiembrie 2008 și fără a avea

legătură cu obiectul respectivei convenții, observându-se că mandatara a

acționat numai în numele reclamantului L.D.P.

Este, de asemenea, de

reținut că recurenții nu s-au opus niciodată la încheierea contractului. P.I. a

fost de acord cu încheierea contractului, desigur, cu respectarea condițiilor

legale, iar P. (actuală D.) M. nu a fost de acord cu încheierea contractului în

condiții nelegale.

aproximativ două săptămâni înainte de termenul limită din data de 15 martie 2008

că promitenții-cumpărători sunt în pericol să-l depășească și pentru că

promitenții-vânzători doreau totuși încheierea tranzacției, P.I. (și în numele

soției P.M.) le-a propus acestora prin fax, printre altele, un termen de grație

la data de 20 martie 2008, sperând că se vor achita, cel puțin, de obligația

principală a plăti diferenței de preț. Aceștia, fără să aprecieze la adevărata

valoare buna-credință a recurenților, au răspuns tot prin fax sub semnătură, că

nu sunt de acord cu propunerile pârâților, dorind prorogarea termenului limită

la 15 aprilie 2008. Faxurile respective aflate la dosar sunt ignorate de

instanță.

în mod eronat că, la data de 27 martie 2008, se putea autentifica contractul,

dar, din culpa exclusivă a pârâtei P.M., aceasta nu s-a putut efectua, folosind

ca dovadă încheierea autentificată de B.N.P. S.S., din 27 martie 2008 (fila 5).

Chiar dacă, prin

absurd, s-ar considera că părțile au fost de acord să proroge termenul limită

din data de 15 martie 2008 la termenul din 27 martie 2008, nici la această

dată, însă, nu s-a putut autentifica contractul și tot din culpa reclamanților.

În încheierea de

autentificare nr. 1465 din 27 martie 2008, ultimul alineat, se consemnează că

„atât mandatara cumpărătorului, cât și promitentul vânzător P.I., au dorit

încheierea contractului de vânzare-cumpărare.” Din analiza gramaticală a

textului rezultă fără dubiu că mandatara avocat R.F.M. reprezenta numai un

singur promitent-cumpărător, și anume pe L.D.P.

Din promisiunea de vânzare-cumpărare

autentificată la același B.N.P. rezultă în mod expres că sunt doi

promitenți-cumpărători, și anume L.D.P. și L.L., care semnează convenția în mod

personal, exprimându-si, astfel, nemijlocit acordul de voință, atât pentru

intrarea în patrimoniul comun a celor două terenuri, cât și pentru diminuarea

patrimoniului comun cu suma de 130.000 euro, reprezentând contravaloarea

terenurilor.

Or, în data de 27

martie 2008, trebuia că B.N.P. S.S. să perfecteze ad validitatem și ad

probationem această convenție, cele patru persoane semnând tot în mod personal,

ca și antecontractul din 09 noiembrie 2007, când se perfectase ad probationem

și ad validitatem doar promisiunea, existând, astfel, o simetrie juridică

perfectă între cele două convenții, organic legate.

În mod cert, la data

de 27 martie 2008, a venit la notariat (locul de întâlnire) numai mandatara

reclamantului L.D.P., împuternicită să-l reprezinte pe acesta pentru cumpărarea

de imobile, nu, însă, și pe soția sa, L.L., care nici nu a fost prezentă.

Procura respectivă,

fiind încheiată la data de 22 octombrie 2007, era valabilă și la data de 09

noiembrie 2007, astfel că, dacă L.D.P. ar fi dorit să achiziționeze terenurile

numai în numele său (desigur achiziția profitând și soției), ar fi făcut-o prin

acest mandatar și la data convenției părților, dar voința expresă a celor doi

promitenți-cumpărători a fost aceea de a cumpăra cele două terenuri „intuitu

personae”, semnând nemijlocit, astfel că era necesară și prezența reclamantei L.L.,

așa cum afirmă aceasta, răspunzând la întrebarea nr. 7 din interogatoriu:

„Trebuia să fiu prezentă personal dacă puteam, dacă nu, puteam fi

reprezentată”.

În data de 27 martie 2008

nu a existat niciun impediment pentru ca reclamanta L.L. să nu fie prezentă,

iar dacă ar fi existat, putea și trebuia să fie reprezentată cu o împuternicire

autentificată, care să aibă ca obiect cele două terenuri din promisiunea de

vânzare-cumpărare.

Acest punct de vedere

se coroborează și cu prevederile din procura din 22 octombrie 2007.

Instituția mandatului

tacit evocat de instanță din oficiu, valabilă în dreptul familiei, nu

funcționează în speță și nu se poate aplica unui contract civil, care trebuie

să respecte dispozițiile art. 948 C. civ.

Motivarea instanței

de apel sub acest aspect se rezumă la o confirmare a argumentelor instanței de

fond, conchizând că mandatul tacit funcționează când bunurile sunt cumpărate și

nu funcționează când bunurile sunt vândute, omițând să observe că, în cauză,

este o vânzare-cumpărare, care cuprinde nu numai o mărire a patrimoniului

acestora, prin achiziția celor două imobile, ci și o micșorare de patrimoniu

stăpânit în devălmășie de reclamanții-pârâți, prin plata prețului de 130.000

euro.

analizând tranzacția de partaj a pârâților, consfințită prin hotărârea

judecătorească nr. 6580 din 14 martie 2008, pronunțată de Judecătoria sector 6

București, concluzionează, făcând afirmația gravă, că pârâții au făcut această

tranzacție în cadrul divorțului cu scopul „fraudării intereselor

reclamanților”, fără a motiva această acuzație, ci doar preluând argumentul din

apărarea reclamanților.

Sub acest aspect,

instanța a încălcat principiul disponibilității, interpretând tendențios și

fără argumente o hotărâre judecătorească.

IV. Art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. - „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății,

a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Instanța a

interpretat greșit atât promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare

autentificată în data de 09 noiembrie 2007, cât și încheierea din 27 martie 2008,

dar și procura din 22 octombrie 2007, schimbând înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestora.

Afirmă instanța că

pârâtul P.I. nu și-a îndeplinit angajamentul de a rezolva situația juridică a

cotei de 4/32 din una dintre cele două suprafețe de teren promise, fapt pentru

care statuează că există culpa pârâților în neexecutarea obligațiilor.

Deși această

obligație de care vorbește instanța și despre care pretinde că îi incumbă

pârâtului P.I. nu își are izvorul în convenția din 09 noiembrie 2007, instanța

creează o „ficțiune juridică” și, analizând răspunsul dat de pârâtul P.I. la

întrebarea nr. 6 din interogatoriu (fila 81), emite aserțiunea că aceasta este

o sarcină expresă a pârâtului, intrinsecă convenției, deși, din analiza

elementară a acestui răspuns, reiese în mod evident că instanța este în eroare,

statuând culpa acestuia în neexecutarea convenției și motivându-și soluția dată

în cauză.

Recurenții susțin că,

la acest moment, în procesul respectiv, ieșirea din indiviziune este admisă de

instanță, dar nu este finalizată din cauza necesității lămuririi dispozitivului

sentinței și înlăturării dispozițiilor potrivnice din el.

V. Art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. - „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Lipsa de temei legal,

potrivit tipologiei, rezidă din motivarea incompletă, dubitativă și ipotetică a

instanței de fond și adeziunea necondiționată la aceasta a instanței de apel,

aspecte argumentate concret și pe larg relatate anterior.

Norma juridică

procedurală aplicată concret situației din speță, și anume art. 129 pct. 5 C.

proc. civ., este greșit aplicată, instanța neputând suplini partea apărată de

avocat în detrimentul celeilalte părți procesuale, cu încălcarea evidentă,

totodată, a principiului consacrat de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ.

Este evident că

instanța de fond a extins sau a restrâns incidența textelor de lege, inclusiv

cu referire la dispozițiile art. 129, 112 C. proc. civ., art. 1020-1021 C. civ.

și art. 35 alin. (2) C. fam., pronunțând o sentință cu aplicarea greșită a

legii, confirmată fără rezerve de instanța de apel, care si-a însușit integral,

necenzurat și fără propriile argumente soluția instanței de fond.

Recurenții pârâți au

solicitat admiterea căii de atac declarate, desființarea hotărârii atacate și

trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.

Recurenta pârâtă

reclamantă D.M. a depus la data de 22 octombrie 2010, în termen legal, o nouă

cerere de recurs, în cuprinsul căreia a reluat prezentarea circumstanțelor de

fapt ale speței de față, susținând, în esență, că nu a achiesat la prelungirea

termenului stabilit inițial în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare,

reclamanții au fost de rea credință, neintenționând să cumpere terenurile în

litigiu, ei fiind în culpă pentru neperfectarea actului de vânzare cumpărare la

notar.

Această cerere nu va

fi avută în vedere de prezenta instanță în soluționarea recursului, deoarece

susținerile pârâtei reprezintă expunerea parțială a situației de fapt din dosar

și nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.

Recurenții au depus

și o cerere de renunțare la cererea reconvențională formulată de aceste părți

în prezentul dosar, asupra căreia, ulterior, au revenit, renunțare care nu va

fi confirmată de instanța de față în raport de opoziția intimaților exprimată

prin întâmpinare (fila 35 dosar recurs) și de dispozițiile art. 246 alin. (4) C.

proc. civ.

Intimații reclamanți

au solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în

cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

I. 1.-3., 6-7

Susținerile din cadrul acestor motive de recurs vizează pretinse greșeli ale

instanței de fond, care nu pot fi cercetate de prezenta instanță, întrucât

obiectul recursului îl formează decizia pronunțată de instanța de apel, iar nu

hotărârea primei instanțe.

Or, recu