ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2049/2013

Asupra recursului de față; Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1695/PI din 18 octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 2285/30/2011, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamantele SC T.P. SRL Timișoara și SC G. SRL Timișoara, în contradictoriu cu pârâta SC G.I.T. SA Timișoara, având ca obiect rezoluțiune contract. Pentru a hotărî astfel prima instanță a constatat că prin cerere, reclamantele SC T.P. SRL și SC G. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC G.I.T. SA, au solicitat instanței să se constate că a operat rezoluțiunea de drept a Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2009 încheiat între reclamante și pârâta; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 628.753,50 RON reprezentând prețul integral achitat în avans 100%, defalcat 352.101,96 RON către SC T.P.

SRL și 276.651,54 RON către SC G. SRL, cu cheltuieli de judecată. Din probele administrate în cauză, tribunalul a reținut că, la data de 20 iulie 2009, între părțile din prezentul litigiu a intervenit promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2009 cu privire la imobilele situate în Timișoara, bd. T.I. și parcela subterană nr 56 de la aceeași adresă. În penultimul paragraf de la contract părțile au stipulat că în situația în care promitenta vânzătoare nu-și respectă obligația de a vinde promitentelor cumpărătoare imobilele ce fac obiectul prezentei promisiuni până la data stipulată, în condițiile contractului, promitentele cumpărătoare pot rezoluțiuna promisiune.

Prin cererea introductivă reclamantele au solicitat instanței să constate că a intervenit rezoluțiunea de drept a contractului în discuție, ceea ce presupune existența, în cuprinsul convenției, a unui pact comisoriu expres de gradul patru (sau, în orice caz, de gradul trei), care a presupus rezoluțiunea contractului fără intervenția instanței, organul judiciar având doar competența de a constata intervenția acesteia. S-a considerat că, în speță, clauza înserată de părți nu face altceva decât să reproducă în esență, prevederile art. 1020 C. civ., care reglementează rezoluțiunea contractelor sinalagmatice, motiv pentru care, reclamantele nu puteau cere instanței să constate că a intervenit rezoluțiunea de drept a contractului, ci să dispună o astfel de măsură, după verificarea condițiilor impuse de art. 1020 - 1021 C. civ.

Pentru aceste considerente, demersul de față a fost respins. Apelurile declarate de reclamante împotriva sentinței au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 62 din 6 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, care în considerentele deciziei a reținut că, în mod legal prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamantele SC T.P. SRL și SC G. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC G.I.T. SA, având ca obiect rezoluțiunea de drept a Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2009 încheiată între părți, reținând că în speță în contractul în discuție, părțile nu au înserat vreun pact comisoriu de gradul patru (sau în orice caz de gradul trei), care presupune rezoluțiunea contractului fără intervenția instanței.

S-a avut în vedere că, prin acțiunea formulată, reclamantele au solicitat instanței să constate că operează rezoluțiunea de drept a Promisiunii de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2009 și să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 628.753,50 RON reprezentând prețul achitat în avans de 100% și că, în speță, clauza inserată de părți nu face altceva decât să reproducă, în esență, prevederile art. 1020 C. civ., care reglementează rezoluțiunea contractelor sinalagmatice și, în consecință, reclamantele apelante nu puteau cere instanței să constate că a intervenit rezoluțiunea de drept a contractului ci să dispună o astfel de măsură, după verificarea condițiilor impuse de art. 1020 - 1021 C. civ.

Reținând că în speță nu operează rezoluțiunea de drept a Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2009 încheiată între părți prin inexistența vreunui pact comisoriu de gradul IV, Curtea nu a mai analizat celelalte motive invocate de reclamantele apelante privind plata integrală a prețului de către reclamante prin compensarea creanțelor. Împotriva acestei decizii, reclamantele au declarat recurs prin care au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art 304 pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia aduce următoarele argumente: - Hotărârile instanțelor sunt date cu nesocotirea a trei principii de drept și anume: principiul "actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat", principiul "in dubio pro reo" și principiul rolului activ al instanței.

Recurenta arată că, deși petitul 1 a formulat prin cererea de chemare în judecată se referea la constatarea rezoluțiunii de drept a promisiunii de vânzare-cumpărare, scopul urmărit la formularea acestuia a fost, în mod evident, acela de a solicita instanței să dispună rezoluțiunea promisiunii. De asemenea, se arată că nu a formulat un petit și nici nu a făcut vorbire în cuprinsul acțiunii despre existența unui pact comisoriu de gradul IV, iar acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 C. civ.

Se mai susține că instanțele aveau obligația de a analiza intenția reală a părților, scopul urmărit de acestea la promovarea acțiuni, iar nu să se limiteze la a statua netemeinicia acesteia datorată sintagmelor "a constata" și "de drept". În plus, recurenta invocă lipsa rolului activ al instanței de apel și pasivitatea acesteia în a cere lămuriri părții, neputând să se limiteze la a stabili "ab initio" netemeinicia cererii, prin raportare strict la formularea petitului. Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ. - cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau întâmpinare.

În principiu, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părții, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului respectiv, să fie într-o conexiune logică și necesară cu principiul adevărului. Aceasta este premisa prevederilor anterior enunțate, iar sensul acestora este acela că judecătorul este în drept să ceară părților explicații - în situația în care are nelămuriri cu privire la situația de fapt ori la motivarea în drept - și să pună în discuția acestora orice împrejurări sau de drept, chiar și cele care nu sunt menționate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare. Aceste prevederi trebuie coroborate cu cele ale alin. (4) ale aceluiași art. 129 C. proc.

civ. potrivit cu care, instanța trebuie să se pronunțe numai asupra obiectului cererii deduse judecății. În cauza dedusă judecății, din modul de argumentare a soluției pronunțate, ar rezulta că instanța de apel a dat eficiență principiului disponibilității, respectând limitele învestirii, limite impuse prin cererea de chemare în judecată de către reclamante, considerând că obiectul cererii a fost acela de constatare a intervenirii rezoluțiunii de drept a promisiunii de vânzare-cumpărare în baza unui pact comisoriu de grad IV. În realitate, instanța nu a dat eficiență normelor evocate anterior, ci a trecut cu ușurință peste argumentele pe care reclamantele le-au adus în susținerea cererii sale, argumente pe baza cărora putea să procedeze la calificarea corectă a cererii cu care instanța de fond a fost învestită.

De asemenea, instanțele aveau a se raporta la argumentele folosite în cadrul motivării de către reclamante, care invocă culpa contractuală a pârâtei, derivând din neexecutarea obligațiilor contractuale asumate și faptul că reclamanta și-a executat propriile obligații, neregăsindu-se nicio referire la vreun pact comisoriu, ci numai la clauzele contractuale, elemente de natură a lămuri și permite caracterizarea corectă a acțiunii. Faptul că, prin petitul acțiunii s-a solicitat "să se constate că a operat rezoluțiunea de drept" nu era suficient în caracterizarea cererii reclamantei, fiind imperios necesar ca instanța să analizeze cererea de chemare în judecată ca un întreg, astfel încât să aibă în vedere întregul conținut ale acesteia.

În consecință, instanța de apel avea obligația de a respecta dispozițiile imperative ale art. 129 alin. (4) C. proc. civ. și de a da denumirea legală cererii intitulată greșit, dar fundamentată corect, în raport de situația de fapt, așa cum este și situația în cauza dedusă judecății. Având în vedere considerentele expuse, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, Înalta Curte va admite recursul ca nefondat și va casa decizia cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304 alin. (3), teza 3 C. proc. civ., incidente în ipoteza în care instanța de apel a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantele SC G. SRL și SC T.P. SRL prin administrator judiciar S.C.P.M.B.M. I.P.U.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 62 din 6 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2013. Procesat de GGC - AS