ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2049/2013

Asupra recursului de

față;

Examinând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1695/PI din 18

octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 2285/30/2011, Tribunalul Timiș a

respins acțiunea formulată de reclamantele SC T.P. SRL Timișoara și SC G. SRL

Timișoara, în contradictoriu cu pârâta SC G.I.T. SA Timișoara, având ca obiect

rezoluțiune contract.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a constatat că prin cerere, reclamantele SC T.P. SRL și

SC G. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC G.I.T. SA, au solicitat instanței să

se constate că a operat rezoluțiunea de drept a Promisiunii bilaterale de

vânzare-cumpărare din 20 iulie 2009 încheiat între reclamante și pârâta; să se

dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 628.753,50 RON reprezentând

prețul integral achitat în avans 100%, defalcat 352.101,96 RON către SC T.P. SRL

și 276.651,54 RON către SC G. SRL, cu cheltuieli de judecată.

Din probele

administrate în cauză, tribunalul a reținut că, la data de 20 iulie 2009, între

părțile din prezentul litigiu a intervenit promisiunea bilaterală de

vânzare-cumpărare din 20 iulie 2009 cu privire la imobilele situate în

Timișoara, bd. T.I. și parcela subterană nr 56 de la aceeași adresă.

În penultimul

paragraf de la contract părțile au stipulat că în situația în care promitenta

vânzătoare nu-și respectă obligația de a vinde promitentelor cumpărătoare

imobilele ce fac obiectul prezentei promisiuni până la data stipulată, în

condițiile contractului, promitentele cumpărătoare pot rezoluțiuna promisiune.

Prin cererea

introductivă reclamantele au solicitat instanței să constate că a intervenit

rezoluțiunea de drept a contractului în discuție, ceea ce presupune existența,

în cuprinsul convenției, a unui pact comisoriu expres de gradul patru (sau, în

orice caz, de gradul trei), care a presupus rezoluțiunea contractului fără

intervenția instanței, organul judiciar având doar competența de a constata

intervenția acesteia.

S-a considerat că, în

speță, clauza înserată de părți nu face altceva decât să reproducă în esență,

prevederile art. 1020 C. civ., care reglementează rezoluțiunea contractelor sinalagmatice,

motiv pentru care, reclamantele nu puteau cere instanței să constate că a

intervenit rezoluțiunea de drept a contractului, ci să dispună o astfel de

măsură, după verificarea condițiilor impuse de art. 1020 - 1021 C. civ.

Pentru aceste considerente,

demersul de față a fost respins.

Apelurile declarate

de reclamante împotriva sentinței au fost respinse ca nefondate prin Decizia

nr. 62 din 6 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, care în

considerentele deciziei a reținut că, în mod legal prima instanță a respins

acțiunea formulată de reclamantele SC T.P. SRL și SC G. SRL, în contradictoriu

cu pârâta SC G.I.T. SA, având ca obiect rezoluțiunea de drept a Promisiunii

bilaterale de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2009 încheiată între părți,

reținând că în speță în contractul în discuție, părțile nu au înserat vreun

pact comisoriu de gradul patru (sau în orice caz de gradul trei), care

presupune rezoluțiunea contractului fără intervenția instanței.

S-a avut în vedere

că, prin acțiunea formulată, reclamantele au solicitat instanței să constate că

operează rezoluțiunea de drept a Promisiunii de vânzare-cumpărare din 20 iulie

2009 și să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 628.753,50 RON

reprezentând prețul achitat în avans de 100% și că, în speță, clauza inserată

de părți nu face altceva decât să reproducă, în esență, prevederile art. 1020

C. civ., care reglementează rezoluțiunea contractelor sinalagmatice și, în

consecință, reclamantele apelante nu puteau cere instanței să constate că a

intervenit rezoluțiunea de drept a contractului ci să dispună o astfel de

măsură, după verificarea condițiilor impuse de art. 1020 - 1021 C. civ.

Reținând că în speță

nu operează rezoluțiunea de drept a Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare

din 20 iulie 2009 încheiată între părți prin inexistența vreunui pact comisoriu

de gradul IV, Curtea nu a mai analizat celelalte motive invocate de

reclamantele apelante privind plata integrală a prețului de către reclamante

prin compensarea creanțelor.

Împotriva acestei

decizii, reclamantele au declarat recurs prin care au invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art 304 pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia

aduce următoarele argumente:

- Hotărârile

instanțelor sunt date cu nesocotirea a trei principii de drept și anume:

principiul "actus interpretandus est potius ut valeat quam ut

pereat", principiul "in dubio pro reo" și principiul rolului

activ al instanței.

Recurenta arată că,

deși petitul 1 a formulat prin cererea de chemare în judecată se referea la

constatarea rezoluțiunii de drept a promisiunii de vânzare-cumpărare, scopul

urmărit la formularea acestuia a fost, în mod evident, acela de a solicita

instanței să dispună rezoluțiunea promisiunii.

De asemenea, se arată

că nu a formulat un petit și nici nu a făcut vorbire în cuprinsul acțiunii

despre existența unui pact comisoriu de gradul IV, iar acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 969 C. civ.

Se mai susține că

instanțele aveau obligația de a analiza intenția reală a părților, scopul urmărit

de acestea la promovarea acțiuni, iar nu să se limiteze la a statua

netemeinicia acesteia datorată sintagmelor "a constata" și "de

drept".

În plus, recurenta

invocă lipsa rolului activ al instanței de apel și pasivitatea acesteia în a

cere lămuriri părții, neputând să se limiteze la a stabili "ab

initio" netemeinicia cererii, prin raportare strict la formularea

petitului.

Recursul este fondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129

alin. (4) C. proc. civ. - cu privire la situația de fapt și motivarea în drept

pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor,

judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau

în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de

drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau întâmpinare.

În principiu, rolul

activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al

părții, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul

stabilirii adevărului respectiv, să fie într-o conexiune logică și necesară cu

principiul adevărului.

Aceasta este premisa

prevederilor anterior enunțate, iar sensul acestora este acela că judecătorul

este în drept să ceară părților explicații - în situația în care are nelămuriri

cu privire la situația de fapt ori la motivarea în drept - și să pună în

discuția acestora orice împrejurări sau de drept, chiar și cele care nu sunt

menționate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare.

Aceste prevederi

trebuie coroborate cu cele ale alin. (4) ale aceluiași art. 129 C. proc. civ.

potrivit cu care, instanța trebuie să se pronunțe numai asupra obiectului

cererii deduse judecății.

În cauza dedusă

judecății, din modul de argumentare a soluției pronunțate, ar rezulta că

instanța de apel a dat eficiență principiului disponibilității, respectând

limitele învestirii, limite impuse prin cererea de chemare în judecată de către

reclamante, considerând că obiectul cererii a fost acela de constatare a

intervenirii rezoluțiunii de drept a promisiunii de vânzare-cumpărare în baza

unui pact comisoriu de grad IV.

În realitate,

instanța nu a dat eficiență normelor evocate anterior, ci a trecut cu ușurință

peste argumentele pe care reclamantele le-au adus în susținerea cererii sale,

argumente pe baza cărora putea să procedeze la calificarea corectă a cererii cu

care instanța de fond a fost învestită.

De asemenea,

instanțele aveau a se raporta la argumentele folosite în cadrul motivării de

către reclamante, care invocă culpa contractuală a pârâtei, derivând din

neexecutarea obligațiilor contractuale asumate și faptul că reclamanta și-a

executat propriile obligații, neregăsindu-se nicio referire la vreun pact

comisoriu, ci numai la clauzele contractuale, elemente de natură a lămuri și permite

caracterizarea corectă a acțiunii.

Faptul că, prin

petitul acțiunii s-a solicitat "să se constate că a operat rezoluțiunea de

drept" nu era suficient în caracterizarea cererii reclamantei, fiind

imperios necesar ca instanța să analizeze cererea de chemare în judecată ca un

întreg, astfel încât să aibă în vedere întregul conținut ale acesteia.

În consecință,

instanța de apel avea obligația de a respecta dispozițiile imperative ale art.

129 alin. (4) C. proc. civ. și de a da denumirea legală cererii intitulată

greșit, dar fundamentată corect, în raport de situația de fapt, așa cum este și

situația în cauza dedusă judecății.

Având în vedere

considerentele expuse, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, Înalta

Curte va admite recursul ca nefondat și va casa decizia cu consecința

trimiterii spre rejudecare a cauzei, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

alin. (3), teza 3 C. proc. civ., incidente în ipoteza în care instanța de apel

a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantele SC G. SRL și SC T.P. SRL prin administrator judiciar

S.C.P.M.B.M. I.P.U.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 62 din 6 martie 2012 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 mai 2013.

Procesat de GGC - AS