ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5321/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5321/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei civile
de față, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 356 A din 31 martie
2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca tardiv
declarat, apelul declarat de pârâtul A.S., împotriva Sentinței civile nr. 875
din 26 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.
S-au admis apelurile
formulate de pârâții A.I.M. și Ș.L., împotriva aceleiași sentințe și s-a
schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a respins acțiunea, ca
neîntemeiată.
A fost obligat
intimatul-reclamant T.I. la plata sumei de 7.803,5 RON cu titlu de cheltuieli
de judecată reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat către apelantul
A.I.M.
A fost obligat
intimatul-reclamant T.I. la plata diferenței taxei de timbru, în cuantum de
3.803,5 RON către stat conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.
Pentru a pronunța
această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul T.I. a chemat în
judecată pe pârâții A.G.M., A.S., A.I.M. și Ș.L., solicitând instanței
obligarea acestora la plata remunerației cuvenite în urma executării
Contractului de mandat din 4 iunie 2007, respectiv 20% din valoarea de
circulație a imobilului situat în orașul Otopeni, C.B., jud. Ilfov, precum și
obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest
proces.
Prin Sentința civilă
nr. 875 din 26 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis
acțiunea formulată de reclamant și a obligat pe pârâții A.G.M., A.S., A.I.M. și
Ș.L. să-i plătească suma de 1.109.400 RON, pentru următoarele motive:
Raportul juridic
dintre părți a fost dovedit, pârâților revenindu-le obligația plății
remunerației în cuantumul arătat. Executarea mandatului de către reclamant
rezultă fără dubiu și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, atât de
acesta, cât și de O.C.P.I. Ilfov.
Potrivit contractului
de mandat încheiat, plata mandatului a fost legată de părți de vânzarea
imobilului de către mandanți, proprietari ai acestuia.
Modalitatea care
afectează obligația mandanților de plată a remunerației este un termen
suspensiv incert. Această calificare rezultă din clauzele contractului,
deoarece părțile au înțeles să amâne până la vânzarea imobilului doar
executarea obligației de plată a acestei remunerații, iar nu însăși nașterea
ei. Pe de altă parte, termenul este incert, pentru că deși din întregul
contract rezultă că mandanții își exprimaseră intenția de a vinde imobilul
(aspect ce reiese în primul rând din conținutul mandatului prin care
reclamantul fusese mandatat să îndeplinească "orice operațiune necesară și
prealabilă vânzării imobilului din orașul Otopeni, C.B., jud. Ilfov), momentul
la care se poate încheia acest act juridic nu se putea determina pentru că
depinde și de elemente exterioare voinței pârâților (de ex. găsirea unui
cumpărător, condițiile pieței imobiliare etc.).
Pârâtul A.I.M.,
singurul care a invocat imposibilitatea vânzării imobilului, nu a făcut dovada
împrejurărilor exclusive de culpă în neexecutare. Astfel, acesta a arătat prin
întâmpinarea depusă la dosar că a contactat în urma anunțurilor date pe
internet și presă 33 de agenții imobiliare pentru a vinde acest imobil. Această
susținere nu a fost însă în niciun fel dovedită prin înscrisurile depuse la
dosar.
Cu privire la
apelurile formulate de către apelanții-pârâți A.I.M. și Ș.L., curtea de apel a
constatat că acestea sunt întemeiate, reținând următoarele:
În fapt, reclamantul
T.I., prevalându-se de Contractul de mandat autentificat sub nr. AA/2007 la
B.N.P. C.E., a solicitat obligarea pârâților la plata către sine a unei
remunerații, stabilite prin contractul de mandat, și anume 20% din valoarea de
circulație a imobilului situat în C.B., orașul Otopeni, județul Ilfov.
Din contractul de
mandat reiese că părțile au convenit ca mandatarul T.I. să îndeplinească
anumite formalități necesare în vederea vânzării imobilului în cauză. De comun
acord, părțile au stabilit că în cazul aducerii la îndeplinire de către
mandatar a mandatelor acordate, acesta este îndreptățit la o remunerație
constând în "20% din prețul vânzării imobilului, această remunerație
urmând a acoperi și cheltuielile făcute de mandatar pentru îndeplinirea
mandatelor primite".
Conform art. 969 C.
civ., clauzele stipulate de către părți prin contractul de mandat au putere de
lege între acestea, reprezentând acordul lor liber de voință. Potrivit voinței
părților, în contractul de mandat s-a stabilit o singură condiție de plată a
remunerației, și anume vânzarea imobilului în cauză, părțile convenind
achitarea remunerației prin stabilirea unui coeficient din prețul care va fi
obținut la vânzarea imobilului. Așadar, remunerația nu poate fi stabilită la o
cotă de 20% din valoarea de circulație a imobilului, care de altfel este una
variabilă, în primul rând pentru argumentul că părțile nu s-au învoit în
această modalitate, ci conform clauzelor contractuale, și-au manifestat voința
în sensul mai sus precizat.
Obligația de a plăti
remunerația constând în 20% din prețul vânzării imobilului este o obligație
afectată de modalitatea condiției. Ca și termenul, condiția se caracterizează
prin aceea că este un eveniment viitor, însă spre deosebire de termen,
realizarea evenimentului este nesigură, nesiguranța privind însăși realizarea
evenimentului.
Realizarea
evenimentului și anume încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire
la imobilul în cauză nu poate reprezenta un eveniment sigur, astfel că
îndeplinirea sau nu a condiției, respectiv încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, afectează însăși existența obligației din partea mandantului
către mandatar.
Condiția convenită de
către părți este suspensivă deoarece de îndeplinirea ei depinde nașterea
raportului juridic obligațional și, pozitivă, deoarece raportul juridic de
obligație este afectat de un eveniment care urmează a se îndeplini.
Așadar, obligația
stabilită prin convenția părților devine exigibilă numai la momentul vânzării
imobilului, ori în speță această operațiune a vânzării nu a avut loc.
În condițiile
invocării existenței unui prejudiciu suferit de către mandatarul reclamant,
drept urmare a neîncheierii contractului de vânzare-cumpărare, acesta ar avea
posibilitatea solicitării obligării mandanților la plata contravalorii acestui
prejudiciu, în măsura în care ar invoca și dovedi o neexecutare culpabilă din
partea acestora.
Însă, așa cum s-a
precizat anterior, mandanții nu pot fi obligați să plătească mandatarului
procentul de 20% din prețul vânzării, cât timp condiția vânzării stipulată de
către părți de comun acord în contractul de mandat nu a fost îndeplinită.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamantul T.I., criticând-o pentru următoarele
motive:
Mandanții și-au
asumat prin contractul de mandat obligația de a plăti 20% din prețul de vânzare
al imobilului, dar, totodată, s-a specificat faptul că această sumă va fi
plătită în termen de 30 de zile de la vânzarea imobilului.
Așadar, mandanții au
amânat momentul la care vor plăti suma reprezentând remunerația mandatarului și
nu momentul la care se va naște această obligație de plată.
În speță, ceea ce
afectează obligația mandanților ca și modalitate a actului juridic nu este o
condiție suspensivă, ci un termen suspensiv, deoarece din clauzele contractuale
nu rezultă împrejurarea că mandanții s-au obligat să plătească remunerația
mandatarului dacă vor vinde imobilul, ci când vor vinde acest imobil.
Dreptul său la plata
remunerației în temeiul contractului de mandat executat s-a născut la momentul
semnării acestui contract, ceea ce s-a amânat prin acest contract a fost
executarea acestei obligații născute anterior, în contract specificându-se
foarte clar faptul că în cazul aducerii la îndeplinire de către mandatar a
mandatelor acordate, acesta este îndreptățit la o remunerație de 20% din prețul
imobilului.
Rezultă că singura
condiție a plății celor 20% este aducerea la îndeplinire a mandatelor, ceea ce
s-a și întâmplat.
În situația în
care s-a reținut condiția suspensivă a vânzării imobilului, trebuia să se
observe și faptul că o astfel de condiție îmbracă forma unei condiții pur
potestative, deoarece realizarea ei depindea exclusiv de voința debitorilor,
neexistând și un fapt exterior sau voința unei alte persoane, chiar și
nedeterminate, care ar fi putut să influențeze realizarea acestei condiții.
În această situație,
instanța trebuia să constate și faptul că, potrivit art. 1010 C. civ., condiția
pur potestativă din partea debitorului este nulă, deoarece echivalează cu lipsa
intenției de a se obliga din punct de vedere juridic.
Instanța de apel
apreciază că în situația în care ar exista un prejudiciu cauzat de refuzul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către mandanți, reclamantul ar
avea posibilitatea obligării mandanților la plata contravalorii acestui
prejudiciu, în măsura în care ar fi dovedit.
Acest raționament
este greșit, deoarece mandanții-debitori au fost puși în întârziere în ceea ce
privește neexecutarea obligației de plată a remunerației asumată prin
contractul de mandat prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc
într-un termen determinat, fapt ce nu s-a întâmplat, aceștia nefăcând nicio
dovadă a demersurilor întreprinse în acest sens.
Prejudiciul său este
pe deplin dovedit, acesta fiind reprezentat de neîncasarea remunerației
cuvenite, ceea ce reprezintă o imposibilitate a realizării dreptului reclamat.
În materie
contractuală, în sarcina debitorului operează o prezumție de culpă, deoarece
întotdeauna va fi obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică
existența unei cauze străine, neimputabile.
Din moment ce în
contract s-a prevăzut faptul că imobilul urmează să fie vândut, mandanții și-au
asumat în mod evident și obligația de a vinde acest imobil pentru ca termenul
suspensiv care afecta exigibilitatea creanței pe care o are împotriva lor să se
îndeplinească.
Neîndeplinindu-și
obligația de vânzare a imobilului, mandanții i-au cauzat un prejudiciu, care
este reprezentat tocmai de suma pe care trebuia să o încaseze ca urmare a
acestei vânzări.
Analizând decizia de
apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul
este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Prin cererea
formulată, reclamantul-recurent a solicitat obligarea pârâților la plata
drepturilor cuvenite pentru executarea contractului de mandat, respectiv 20%
din valoarea de circulație a imobilului situat în orașul Otopeni, C.B., jud.
Ilfov, aceasta fiind susținută pe contractul de mandat încheiat între părți.
Conform art. 969 C.
civ. - în vigoare la data încheierii actului, contractul semnat de părți are
putere de lege între acestea.
Potrivit voinței
părților, în contractul de mandat s-a stabilit că drepturile cuvenite
reclamantului reprezintă 20% din prețul vânzării imobilului, ceea ce, de
necontestat, impune ca și cerință încheierea unui act de vânzare-cumpărare cu
privire la acesta.
Părțile nu au
convenit în niciun fel ca drepturile reclamantului să fie stabilite în raport
de prețul de circulație a imobilului, ceea ce înseamnă că o asemenea pretenție
nu poate fi susținută pe o clauză contractuală, care să-și producă efectele în
temeiul dispozițiilor C. civ. sus-menționate.
Clauzele din contract
cuprind obligația de a se plăti reclamantului-recurent 20% din prețul de
vânzare al imobilului, această obligație fiind scadentă în termen de 30 de zile
de la înstrăinarea imobilului, iar în cazul în care vânzarea se va face
fragmentat (pe bucăți), remunerația mandatarului să se facă procentual (20%)
din ce se vinde. S-a convenit, totodată, ca "prezentul mandat să fie
transmisibil moștenitorilor".
Noțiunea de
"modalitate" a actului juridic reprezintă o împrejurare care poate
consta într-un eveniment sau într-o acțiune umană. Când împrejurarea constă în
scurgerea timpului, este vorba de modalitatea termenului, iar când aceasta
constă într-un eveniment viitor sau într-o acțiune, modalitatea este condiția.
De aici și distincția
care se face între termen, care este un eveniment viitor și sigur ca realizare,
până la care este amânată începerea sau stingerea exercitării drepturilor și
obligațiilor părților, și condiție, care reprezintă un eveniment viitor și
nesigur ca realizare de care depinde însăși existența actului juridic.
Vânzarea imobilului
reprezintă în speță un eveniment care afectează însăși existența acordului
părților, deoarece în lipsa acesteia nu este activată nicio obligație a
mandanților și, corelativ, nu se naște nici dreptul mandatarului. Aceasta reprezintă
un element esențial în raport de care se și stabilește obligația asumată prin
contract de mandanți.
Totodată, nu se poate
susține că vânzarea imobilului este un eveniment, cu siguranță viitor, dar și
sigur, putând interveni diverse elemente care să înlăture încheierea acestuia.
De altfel, în acțiune s-a și recunoscut de reclamant că vânzarea nu este un
eveniment sigur ca realizare.
Condiția care
afectează înțelegerea părților nu este una pur potestativă, cum susține
reclamantul-recurent, ci potestativă simplă, deoarece realizarea ei nu depinde
exclusiv de voința mandanților, ci și de alte elemente exterioare, printre care
voința unor persoane nedeterminate - posibili cumpărători și piața imobiliară.
În aceste condiții,
nefiind una pur potestativă, clauza în discuție nu este lovită de nulitate,
potrivit art. 1010 C. civ. - forma în vigoare la data înțelegerii părților,
întrucât numai o astfel de condiție echivalează cu lipsa intenției părții de a
se obliga.
Pe de altă parte,
critica formulată nu ar fi în măsură să-i asigure reclamantului-recurent o
situație favorabilă, deoarece în ipoteza susținută s-ar pune în discuție chiar
întinderea dreptului său, care nu ar fi confirmat prin clauza în discuție decât
sub forma unui procent.
În egală măsură, nu
trebuie omise și considerentele pentru care părțile au convenit ca
"prezentul mandat să fie transmisibil moștenitorilor".
Toate aceste
considerente duc la concluzia că în mod corect s-a reținut în cauză modalitatea
condiției, ceea ce face să nu fie fondate criticile de recurs aferente, ce se
circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ.
Ultima critică, ce se
circumscrie formal aceluiași motiv de recurs, nu va fi analizată față de cadrul
procesual al litigiului și cele reținute mai sus relativ la actul juridic pe
care se fundamentează cererea reclamantului.
În considerarea
acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte
urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
dispunând în consecință.
Cu aplicarea art. 274
C. proc. civ., va fi obligat recurentul să-i plătească intimatului-pârât A.I.M.
suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva Deciziei civile nr.
356 A din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Obligă pe recurent să
plătească intimatului-pârât A.I.M. suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 14 septembrie 2012.
Procesat
de GGC - AZ