ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5212/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 391 din 25 februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată și precizată de către reclamanta S.N.M., a obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamantă a sumei de 23.372,84 RON, reprezentând prețul achitat pentru imobilul situat în București, sector 4, reactualizat cu indicele de inflație, a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primar General, la plata către reclamantă a sumei de 13.880 RON, reprezentând contravaloare îmbunătățiri aduse imobilului, a respins cererea de chemare în garanție ca nefondată și a obligat pârâții M.F.P., Municipiul București, prin Primar General, la plata către reclamanți a sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a adopta această soluție, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, autorii reclamantei au dobândit imobilul situat în București, sector 4, prețul imobilului în sumă 21.776.482 ROL, fiind achitat integral. Prin Sentința civilă nr. 641/2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de M.I.E., împotriva autorilor reclamanților, aceștia fiind obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul solicitat, în proprietatea lui M.I.E. Această hotărâre a fost schimbată în parte prin Decizia nr. 118 din 13 martie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 800/2002, prin care s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, irevocabilă prin Decizia nr. 1177 din 24 mai 2006 dată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

În speță, contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost încheiat cu respectarea acestei legi, în considerentele Deciziei civile nr. 118 din 13 martie 2003, stabilindu-se că autorii reclamantei, cumpărătorii acestui imobil, au fost de rea-credință la cumpărare prin lipsa lor de diligență în aflarea situației juridice a imobilului, reținându-se că imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995 întrucât era trecut în proprietatea statului fără titlu, situație ce a atras constatarea nulității absolute a acestui contract, astfel că nu sunt incidente disp. art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nefiind îndreptățiți la obținerea prețului de piață al imobilului.

Cu privire la restituirea la valoarea indexată cu indicele de inflație a prețului achitat, tribunalul a constatat incidența dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum erau în vigoare la data precizării cererii de chemare în judecată, 24 februarie 2010. S-a apreciat că în acord cu disp. art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta are dreptul doar la restituirea prețului achitat, indexat cu indicele de inflație, care potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert I.A. este de 23.372,84 RON, restituirea prețului reactualizat făcându-se de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel că cererea acesteia de acordare a contravalorii de piață a imobilului a fost apreciată nefondată.

În ce privește capătul de cerere privind plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățire aduse imobilului, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum erau reglementate la data promovării acțiunii, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare. Cum în speță s-a stabilit irevocabil că imobilul a fost preluat în patrimoniul statului fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare.

Față de cele reținute, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul București, ca unitate deținătoare, la plata acestor despăgubiri, al căror cuantum a fost stabilit prin raportul de expertiză întocmit de expert A.B., la suma de 13.880 RON. Cu privire la cererea de chemare în garanție, s-a reținut că obligația de restituire a prețului actualizat revine Ministerului Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în acord cu disp. art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că acest petit a fost apreciat ca nefondat. S-a constatat că SC A. Berceni a încasat comisionul în cadrul unui contract de prestări servicii încheiat cu Primăria Municipiului București, pentru operațiunile de vânzare (un mandat cu plată) ori câtă vreme acest contract nu a fost desființat, iar pârâta a efectuat serviciul pentru care a fost mandatată, restituirea comisionului este nejustificată, cererea în acest sens fiind nefondată.

Reținându-se că pârâții au căzut în pretenții, acestora aparținându-le culpa procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 RON, reprezentând onorariu expert - în limita cererilor admise. Prin Decizia civilă nr. 705A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul M.F.P. și a admis apelurile declarate de reclamanta S.N.M. și de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins cererea formulată de reclamanta S. în contradictoriu cu pârâtul Municipiului București având ca obiect îmbunătățiri, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost obligat pârâtul M.F.P.

către reclamantă la un cuantum total de 2.000 RON, cheltuieli de judecată; a fost respinsă cererea având ca obiect cheltuielile de judecată (fond) formulată de reclamantă împotriva pârâtului Municipiul București, ca nefondată; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate. În adoptarea soluției, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: 1. Referitor la apelul declarat de apelantul-pârât M.F.P.

În ceea ce privește motivul de apel vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului, în acțiunea promovată de către reclamantă s-a reținut că deși potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de răspundere pentru evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 - 1337 C. civ.), cu toate acestea, în speță, trebuie avută în vedere situația specială pe care o au contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.

Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. S-a avut în vedere că aceasta a fost rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M.F.P.

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. În același sens, instanța de apel a apreciat că prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la M.F.P., motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, reprezentat de C. civ., privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune, respectiv normele de drept care reglementează repunerea părților în situația anterioară.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor C. civ. în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat, este M.F.P. În ceea ce privește critica apelantului referitoare la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ., aceasta a fost înlăturată, întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală) presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării, cerință care nu este îndeplinită în cauză, în raport de constatările intrate în putere de lucru judecat din litigiul care a avut ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de autorii reclamantei.

Întrucât în speță contractul de vânzare-cumpărare nu mai este în vigoare, fiind desființat prin constatarea nulității absolute a acestuia, se pune problema repunerii în situația anterioară, potrivit principiului restitutio in integrum ce guvernează efectele nulității, devenind incidentă astfel obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul contractului nul, ce reprezintă unul dintre principiile efectelor nulității actului juridic civil, fundamentat pe faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză. Având în vedere că banii proveniți din vânzarea apartamentului, potrivit art. 39 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au fost virați într-un fond al pârâtului M.F.P., art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tocmai făcând o aplicare fidelă a acestui principiu, prevede că plata prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate se face de către M.F.P.

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, astfel că se justifică în cauză calitatea procesuală pasivă a acestuia. Repunerea în situația anterioară presupune în mod firesc restituirea sumelor de bani de către persoana în al cărei patrimoniu au intrat, consecință a modului în care au fost reglementate prin lege raporturile juridice născute ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, neexistând niciun argument logic care să constituie un impediment în a considera că repunerea în situația anterioară nu poate viza și alte persoane decât părțile contractului. Dată fiind existența acestei dispoziții legale exprese care stabilește debitorul obligației de restituire a prețului imobilului, este lipsit de relevanță faptul că M.F.P.

nu ar avea nicio culpă. Referitor la critica vizând soluția adoptată de prima instanță în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de acest apelant împotriva SC A. Berceni și care avea ca obiect obligarea chematului în garanție la restituirea comisionului de 1% încasat la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, instanța de apel a reținut că potrivit art. 41 alin. (1) din H.G. nr. 20/1996: "unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile B. - SA, după caz.

Procentul de 1% reprezintă așadar remunerația cuvenită societății pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv prețul mandatului cu titlu oneros, acordat societății în temeiul legii. În cauză, acest mandat nu a fost revocat, iar obligațiile asumate de SC A. Berceni SA în temeiul acestui mandat au fost îndeplinite, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În consecință, s-a reținut că, în aceste condiții, prin raportare și la prevederile art. 1547 C. civ., cererea de chemare în garanție formulată de apelantul-pârât a fost corect soluționată. Referitor la apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, instanța de apel a reținut că ulterior înregistrării acțiunii formulate de reclamantă pe rolul Judecătoriei Sector 5 București, dar anterior înregistrării acesteia pe rolul instanței competente material să soluționeze pricina în primă instanță, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. - Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost adoptată Legea nr. 1/2009, care a fost publicată în M. Of. nr. 63/3.02.2009, intrând astfel în vigoare, la data de 6 februarie 2009. Pe de altă parte, instanța de apel a constatat faptul că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost ea precizată prin cererea precizatoare din data de 24 februarie 2009, îl reprezintă și Legea nr. 1/2009, indicată în mod expres de către reclamantă. Cu alte cuvinte, cererea de precizare a cadrului procesual a fost determinată tocmai de apariția acestei legi noi.

Potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost acest text de lege modificat prin Legea nr. 1/2009: "indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite.". S-a reținut că acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei și este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfășurare. Cu toate acestea, reclamanta nu a înțeles să își precizeze în virtutea noii legi, cadrul procesual și în ceea ce privește sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătățirile necesare și utile. Acest fapt echivalează cu asumarea riscului ca în privința despăgubirilor reprezentând contravaloarea acestor îmbunătățiri, excepția lipsei calității procesuale pasive să fie admisă.

Într-adevăr, deoarece temeiul juridic al prezentei cereri de chemare în judecată este reprezentat și de Legea nr. 1/2009, temei indicat în virtutea principiului disponibilității, de către reclamantă, instanța de apel s-a considerat obligată să aplice prevederile acestei legi, la speța dedusă judecății. În aceste condiții, câtă vreme, prin lege specială, anterior învestirii instanței competente să soluționeze pricina, prin această normă cu caracter special, s-a statuat în sensul că în litigiile care au drept obiect restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1996, are calitate procesuală pasivă persoana îndreptățită la restituire - fostul proprietar deposedat de stat, care redobândind imobilul, beneficiază de aceste îmbunătățiri, concluzia care se impune este aceea că, în mod eronat prima instanța a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul București, în ceea ce privește acest petit.

În consecință, s-a reținut că acest pârât nu are nicio culpă procesuală, așa încât, în mod eronat, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în fond. În aceste limite, apelul declarat de acest pârât a fost admis, schimbându-se în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București având ca obiect îmbunătățiri, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum și a cererii formulate împotriva acestui pârât, având ca obiect cheltuieli de judecată, ca nefondată.

Cu privire la apelul formulat de reclamantă s-a reținut că potrivit Deciziei civile nr. 1177/2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost respins recursul declarat de autorii reclamantei împotriva Deciziei civile nr. 118/2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă (prin care s-a schimbat în parte Sentința civilă nr. 641 din 26 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, deposedat de stat, M.E.I. în contradictoriu cu autorii reclamantei B.L.Y. și B.N., SC A. Berceni SA și Primăria Municipiului București și s-a dispus constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 24 martie 1997, încheiat între autorii reclamantei și SC A. Berceni SA).

Prin această decizie, irevocabilă, s-a reținut că: "autorii reclamantei au cumpărat imobilul în condițiile în care fostul proprietar (reclamant în acea cauză), înregistrase anterior încheierii contractului, cerere de restituire în natură a imobilului, respectiv la data de 24 mai 1996 și la data de 21 aprilie 1996, iar faptul că până în anul 2000, când reclamantul a promovat acțiunea în revendicare și constatarea nulității, nu a făcut alte demersuri pentru a dovedi intenția de a revendica bunul nu îndreptățea pe pârâți (autorii reclamantei) să încheie contractul de vânzare-cumpărare". S-a reținut că: "dispozițiile substanțiale ale Legii nr. 112/1995, art. 1, art. 9 și respectiv art. 15 - 18, impuneau analiza cu precădere a cererilor formulate de foștii proprietari, inclusiv a încadrării imobilului în categoria celor care formau obiectul de reglementare al acestei legi", iar potrivit art. 13 din Normele de aplicare a acesteia adoptate prin H.G.

nr. 20/1996 și modificate prin H.G. nr. 632/1996 și H.G.

nr. 1011/1996, soluționarea cererilor formulate de chiriași se putea realiza doar după clarificarea situației juridice a unor asemenea locuințe, or, cererea reclamantului a fost soluționată cu mult timp după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare și anume la data de 4 decembrie 1999". S-a constatat totodată că: "toate aceste elemente erau de natură a crea viitorilor cumpărători ai imobilului cel puțin un dubiu, dacă nu convingerea asupra faptului că titlul de proprietate al statului era contestat; că nu era necesară o notificare suplimentară din partea fostului proprietar, prin care să atenționeze chiriașii care locuiau în imobil asupra intenției de a obține retrocedarea imobilului atât timp cât acesta își exprimase voința de a reintra în posesie, prin demersul adresat organelor competente; că în disputa dintre fostul proprietar al imobilului preluat fără titlu valabil și cumpărătorul actual al bunului, are prioritate titlul de proprietate al acestuia din urmă numai în condițiile în care a fost înstrăinat cu bună-credință, adică în condițiile unei reprezentări mai presus de orice dubiu asupra calității de titular al dreptului de proprietate în favoarea autorului său, respectiv statul, ceea ce însemna o verificare efectivă a documentelor în baza cărora statul deținea imobilul care urma să fie achiziționat; că în acest caz,

pârâții-autorii reclamantei ar fi putut cunoaște cu ușurință că fostul proprietar contestă titlul statului". Instanța de apel a reținut în același timp că potrivit reglementării actuale, autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale - respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți. Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 C. civ., are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

Această a doua formă de reglementare a autorității de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Potrivit prezumției lucrului judecat (art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.), o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției (art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Raportând aceste considerații teoretice la pricina de față, s-a constatat că, prin Decizia civilă nr. 1177 din 24 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a procedat la analiza conduitei autorilor reclamantei din cauza de față, la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, statuându-se în sensul nerespectării prevederilor înscrise în art. 1, art. 9, art. 15 - 18 din Legea nr. 112/1995 și că aceștia nu se pot prevala de bună-credință, câtă vreme Legea nr. 112/1995 și Normele de aplicare a acesteia impuneau în sarcina lor, o verificare efectivă a documentelor în baza cărora statul deținea imobilul care urma a fi achiziționat, or, aceștia, în acest caz, ar fi putut cunoaște cu ușurință că fostul proprietar contesta titlul statului.

Or, câtă vreme în litigiul anterior, în care autorii reclamantei au avut calitatea de parte, hotărârea fiindu-i, prin urmare, pe deplin opozabilă acesteia, dată fiind calitatea sa de succesoare a celor doi cumpărători, a fost analizat acest aspect litigios, principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, că această chestiune odată tranșată de o instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar pe de altă parte că, ceea ce a stabilit prima instanță să nu mai poată fi contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aceasta materie, care în cauza Amurăriței împotriva României, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, a statuat că: "(...) instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe asupra situației bunului", o conduită contrară fiind apreciată ca o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Față de cele reținute anterior, Curtea a constatat că susținerea apelantei-reclamante, vizând greșita apreciere în sensul că a fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv că au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, este nefondată, puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârea anterior evocată fiind obligatorie în prezenta cauză, nemaiputându-se repune în discuție aceeași chestiune.

În același sens, s-a reținut că buna-credință a autorilor reclamantei întemeiată pe o pretinsă imposibilitate de a verifica cartea funciară sau lipsa înștiințării acestora de către vânzător sau mandatarul acestuia în sensul existenței cererii de restituire formulate de către fostul proprietar, putea fi invocată în litigiul menționat mai sus, ea neputând fi reanalizată, față de puterea de lucru judecat a deciziei civile sus-citate, care a reținut, contrar susținerilor reclamantei, răsturnarea prezumției de bună-credință de care autorii reclamantei s-au prevalat, dedusă din omisiunea acestora de a efectua diligențe la momentul cumpărării bunului pentru a afla situația juridică a acestuia, în condițiile în care s-a apreciat că o atare diligență nu numai că se impunea a fi efectuată, dar și că era posibilă (instanța anterioară raportându-se la cererile depuse de fostul proprietar).

Cu privire la critica referitoare la incidența în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că este nefondată întrucât potrivit acestor prevederi legale au dreptul la restituirea prețului de piață proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În speță, însă, prin Decizia civilă nr. 118 din 13 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1177 din 24 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că este nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către autorii apelantei-reclamante, în temeiul Legii 112/1995.

În același timp, s-a avut în vedere că nu poate fi reținută susținerea apelantei-reclamante că, deși nul, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât în considerentele hotărârilor judecătorești arătate mai sus, nulitatea contractului s-a întemeiat pe constatarea încălcării dispozițiilor art. 1, art. 9, art. 15 - 18 din Legea nr. 112/1995.

În consecință, s-a statuat că, problema nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi repusă în discuție, în raport de puterea de lucru judecat a hotărârilor anterior arătate, situație în care în mod legal și temeinic prima instanță a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, această normă legală fiind incidentă doar în acele situații în care contractul de vânzare-cumpărare desființat a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, condiție neîndeplinită în cauză. Referitor la critica privind greșita soluționare a cererii reclamantei având ca obiect cheltuieli de judecată, instanța de apel a reținut că este parțial fondată.

Astfel, verificând considerentele sentinței apelate, Curtea a constatat că instanța de fond, soluționând această cerere, s-a raportat exclusiv la onorariul de expert achitat de această parte în cauză, deși, la dosar existau dovezi în sensul că aceasta a beneficiat de asistența juridică calificată a unui avocat și care atestau și cuantumul onorariului de avocat, respectiv suma de 1.500 RON, achitat în legătură cu pricina. În plus, s-a avut în vedere că, prin chiar cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea pârâților chemați în judecată la plata cheltuielilor de judecată, cererea cu acest obiect fiind reiterată și precizată în concluziile scrise formulate la data de 10 iunie 2009, în care se arată neechivoc faptul că se solicită obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert și onorariu avocat.

Având în vedere cele anterior constatate, împrejurarea că pârâtul M.F.P., prin faptul că nu și-a îndeplinit obligația legală ce îi revenea conform celor expuse anterior (de a restitui prețul actualizat, chiar dacă nu a participat la încheierea contractului), punându-o astfel pe reclamantă în situația de a solicita pronunțarea unei hotărâri judecătorești și implicit de a efectua cheltuieli în legătură cu desfășurarea procesului, se află în culpă procesuală, dar și faptul că, cererea reclamantei este întemeiată doar în parte, așa cum s-a arătat în cele ce preced, aceasta căzând la rândul său parțial în pretenții, în temeiul art. 274 coroborat cu art. 276 C. proc. civ., Curtea constatând, în aceste limite, caracterul parțial fondat al criticii apelantei-reclamante, a apreciat că aceasta este îndreptățită să solicite obligarea acestui pârât la a suporta și parte din onorariul de avocat, achitat în cauză, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru cele de mai sus a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă dispunându-se schimbarea în parte a sentinței civile care face obiectul apelului, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată în sensul că s-a dispus obligarea acestui pârât la un cuantum total de 2.000 RON, cheltuieli de judecată. Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat recurs, în termen legal, atât reclamanta S.N.M., cât și pârâtul M.F.P. În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., reclamanta S.N.M. formulează următoarele critici: 1. În mod nelegal instanțele de fond și apel au respins capătul de cerere privitor la obligarea pârâtului M.F.P.

la plata prețului de piață pentru imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei, apreciind că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost republicată.

Astfel, consideră recurenta că dispozițiile Legii nr. 1/2009 potrivit cărora "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare" se aplică și cazului în speță, întrucât autorii acesteia, pe de-o parte au fost evinși pierzând dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză în favoarea reclamantului din acțiunea în revendicare, iar pe de altă parte, li s-a desființat acest contract de vânzare-cumpărare, deși fusese încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, contrar celor reținute de instanțele anterioare.

2. O altă critică vizează greșita admitere a apelului formulat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, și respingerea cererii reclamantei de acordare a îmbunătățirilor ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Astfel, se susține că, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamanta a precizat cererea pe dispozițiile Legii nr. 1/2009 prin cererea precizatoare depusă la fila 138 atâta vreme cât respectiva cerere face vorbire de dispozițiile Legii nr. 1/2009 doar cu privire la petitul referitor la acordarea prețului de piață al apartamentului. 3. A treia critică se referă la faptul că în mod nelegal instanța de apel a redus excesiv cheltuielile de judecată solicitate, și nici nu a detaliat în ce au constat aceste cheltuieli, inserând în decizia atacată doar cuantumul total.

Pârâtul M.F.P., în recursul său întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici de nelegalitate: Hotărârea pronunțată a fost dată în parte cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). 1. Se critică hotărârea instanței de apel în primul rând în ceea ce privește menținerea obligației de plată a M.F.P. pentru suma de 23.372,84 RON, reprezentând prețul achitat pentru imobilul situat în București, sector 4, reactualizat cu indicele de inflație. În acest sens, să reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., arătându-se că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în cauza dedusă judecații are calitate procesuală pasivă M.F.P., stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, se susține că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC A. Berceni SA, sunt terți față de acesta, M.F.P. având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În aceeași idee se susține că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. și să-i acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. În consecință, se arată că nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții. 2. O altă critică vizează faptul că, în mod greșit instanța de apel a reținut în considerentele deciziei atacate că referitor la restituirea comisionului de 1% încasat de SC A. Berceni SA "procentul de 1% reprezintă remunerația cuvenită societății pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare respectiv prețul mandatului cu titlu oneros acordat societății în temeiul legii". Astfel, SC A. Berceni SA a încasat un comision de 1% din prețul achitat de reclamanți la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, iar instanța de apel în condițiile în care a menținut obligația de plată a M.F.P.

la plata prețului reactualizat trebuia să admită cererea de chemare în garanție formulată de M.F.P. împotriva pârâtei SC A. Berceni SA, precum și obligarea acesteia la plata inclusiv a comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus. Prin urmare, pârâtul solicită să aibă în vedere faptul că M.F.P. nu a fost parte la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, mandatara Primăriei Municipiului București fiind SC A. Berceni SA, care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului. 3. Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește obligația de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON în sarcina M.F.P.

Astfel, în opinia recurentului-pârât, M.F.P. nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, chiar dacă va fi obligat la plata prețului actualizat, deoarece culpa procesuală nu îi aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București, prin mandatar SC A. Berceni SA - parte în Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, M.F.P. nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei. În concluzie, pârâtul solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate în sensul de a admite excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. în ceea ce privește plata prețului reactualizat și respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu această instituție ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, și analizând actele și lucrările, din perspectiva dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Cu privire la recursul reclamantei S.N.M. Asupra motivului de recurs, prin care recurenta invocă aplicarea greșită a legii de către instanțele anterioare, acestea reținând că există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește nerespectarea prevederilor legii în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru că autorii reclamantei nu au fost de bună-credință, instanța de recurs consideră că, pentru a se putea analiza această critică și soluțiile pronunțate în cauză, din perspectiva legalității, este necesară o incursiune în dispozițiile legale incidente în această materie.

Astfel, în conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 introduce un nou alineat, alin. (2 1 ), cu următorul cuprins: "cererile sau acțiunile în justiție, având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxele de timbru". În același sens, art. 50 alin. (3) se modifică și va avea următorul cuprins: "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Tot astfel, după art. 50, se introduce un nou articol, art. 50 1 , cu următorul cuprins: "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare;

valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză". Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, Înalta Curte apreciază că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63/03.02.2009, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Înalta Curte apreciază că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 ), și introducându-se art. 50 1 , este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii-cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

În contextul cauzei se constată, însă, că recurenta S.N.M. nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 al Legii nr. 10/2001, republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care prin Decizia civilă nr. 118 din 13 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1177 din 24 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că este nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către autorii reclamantei, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Susținerile recurentei-reclamante referitoare la greșita apreciere a instanțelor, în sensul că autorii acesteia au fost de bună-credință la încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995, nu pot fi primite, întrucât, aceste aspecte au fost dezlegate în mod irevocabil, prin hotărârea anterioară evocată ce se bucură de puterea de lucru judecat, astfel că nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul recurs. Așadar, în mod corect instanțele anterioare au procedat la aplicarea dispozițiilor privitoare la acordarea valorii prețului actualizat al imobilului și nu la restituirea prețului de piață al imobilului. Cu privire la critica ce vizează greșita admitere a apelului formulat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, și respingerea cererii reclamantei de acordare a contravalorii îmbunătățirilor ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, Înalta Curte constată că și aceasta este nefondată.

Astfel, reclamanta S. și-a precizat acțiunea prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2009, în sensul că temeiul juridic al cererii îl reprezintă Legea nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63/03.02.2009, intrată în vigoare la data de 6 februarie 2009. Potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009: "indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite", act normativ intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei și fiind de imediată aplicare. Este de reținut împrejurarea că reclamanta nu a înțeles să își precizeze în virtutea noii legi, cadrul procesual și în ceea ce privește sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătățirile necesare și utile.

Cum reclamanta nu s-a referit, prin cererea precizatoare, și la capătul de cerere formulat inițial, ce viza acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului pentru care se solicită acordarea prețului de piață, în mod judicios instanța de apel a admis apelul pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, acesta neavând calitate procesuală pasivă în cauză. Legat de critica privind cheltuielile de judecată acordate, se constată că nici aceasta nu poate fi primită întrucât instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 coroborat cu art. 276 C. proc. civ. tocmai pentru faptul că a constatat caracterul parțial fondat al criticilor apelantei-reclamante S.N.M.

2. Cu privire la recursul pârâtului M.F.P. Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Așa cum s-a arătat mai sus, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar conform alin. (3) al textului, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În speță, așa cum a reținut în mod corect și instanța de apel, prin hotărâre irevocabilă dată în acțiunea în revendicare promovată de foștii proprietari ai imobilului cumpărat de autorii reclamantei în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a acordat preferință titlului foștilor proprietari, considerându-se că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei au fost eludate dispozițiile Legii nr. 112/1995, care nu permiteau înstrăinarea imobilelor preluate fără titlu. Față de prevederile art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, în concepția legiuitorului "desființarea" contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 se poate produce fie urmare a unei acțiuni în anulare, fie urmare a unei acțiuni în revendicare, așa cum s-a întâmplat în prezenta cauză.

Pe cale de consecință, calitate procesuală pasivă pentru restituirea prețului plătit de către chiriașii cumpărători are M.F.P., iar nu primăria care a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare prin mandatarul său. Se poate spune, așadar, că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 particularizează instituția răspunderii pentru evicțiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași în baza Legii nr. 112/1995. Față de cele ce preced, instanțele de fond au făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Cu privire la critica ce vizează obligația de plată a cheltuielilor de judecată este de reținut că, admițându-se cererea de chemare în judecată, în mod corect a fost obligat pârâtul a cărui legitimare procesuală este stabilită prin lege, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă. Admiterea acțiunii împotriva celui căruia legiuitorul îi fixează calitatea procesuală are drept consecință recunoașterea, implicită, a culpei procesuale a unei asemenea părți. Prin urmare, nu au fost încălcate dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ, constatându-se culpa procesuală a acestui pârât. Față de cele ce preced, instanțele de fond au făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecății, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct 9 C. proc.

civ. și în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.N.M. și de pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 705A din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ