ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5212/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5212/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 391 din 25 februarie

2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea

formulată și precizată de către reclamanta S.N.M., a obligat pârâtul M.F.P. la

plata către reclamantă a sumei de 23.372,84 RON, reprezentând prețul achitat

pentru imobilul situat în București, sector 4, reactualizat cu indicele de

inflație, a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primar General, la plata

către reclamantă a sumei de 13.880 RON, reprezentând contravaloare îmbunătățiri

aduse imobilului, a respins cererea de chemare în garanție ca nefondată și a

obligat pârâții M.F.P., Municipiul București, prin Primar General, la plata

către reclamanți a sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a adopta

această soluție, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Contractul de

vânzare-cumpărare nr. AA/1997, autorii reclamantei au dobândit imobilul situat

în București, sector 4, prețul imobilului în sumă 21.776.482 ROL, fiind achitat

integral.

Prin Sentința civilă

nr. 641/2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de

contencios administrativ, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de

M.I.E., împotriva autorilor reclamanților, aceștia fiind obligați să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul solicitat, în proprietatea lui

M.I.E.

Această hotărâre a

fost schimbată în parte prin Decizia nr. 118 din 13 martie 2003, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 800/2002, prin

care s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr.

AA/1997, irevocabilă prin Decizia nr. 1177 din 24 mai 2006 dată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă.

În speță, contractul

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost încheiat cu respectarea acestei

legi, în considerentele Deciziei civile nr. 118 din 13 martie 2003,

stabilindu-se că autorii reclamantei, cumpărătorii acestui imobil, au fost de

rea-credință la cumpărare prin lipsa lor de diligență în aflarea situației

juridice a imobilului, reținându-se că imobilul nu putea face obiectul Legii

nr. 112/1995 întrucât era trecut în proprietatea statului fără titlu, situație

ce a atras constatarea nulității absolute a acestui contract, astfel că nu sunt

incidente disp. art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

reclamanții nefiind îndreptățiți la obținerea prețului de piață al imobilului.

Cu privire la

restituirea la valoarea indexată cu indicele de inflație a prețului achitat,

tribunalul a constatat incidența dispozițiilor art. 50

1

alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum erau în vigoare la data precizării cererii de

chemare în judecată, 24 februarie 2010.

S-a apreciat că în

acord cu disp. art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta are dreptul

doar la restituirea prețului achitat, indexat cu indicele de inflație, care

potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert

I.A. este de 23.372,84 RON, restituirea prețului reactualizat făcându-se de

către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

astfel că cererea acesteia de acordare a contravalorii de piață a imobilului a

fost apreciată nefondată.

În ce privește

capătul de cerere privind plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățire aduse

imobilului, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, astfel cum erau reglementate la data promovării acțiunii,

chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu

destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.

În cazul în care

imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de

despăgubire revine statului sau unității deținătoare.

Cum în speță s-a

stabilit irevocabil că imobilul a fost preluat în patrimoniul statului fără

titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității

deținătoare.

Față de cele

reținute, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul București, ca unitate

deținătoare, la plata acestor despăgubiri, al căror cuantum a fost stabilit

prin raportul de expertiză întocmit de expert A.B., la suma de 13.880 RON.

Cu privire la cererea

de chemare în garanție, s-a reținut că obligația de restituire a prețului

actualizat revine Ministerului Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în acord cu

disp. art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că acest petit a fost

apreciat ca nefondat.

S-a constatat că SC

A. Berceni a încasat comisionul în cadrul unui contract de prestări servicii

încheiat cu Primăria Municipiului București, pentru operațiunile de vânzare (un

mandat cu plată) ori câtă vreme acest contract nu a fost desființat, iar pârâta

a efectuat serviciul pentru care a fost mandatată, restituirea comisionului

este nejustificată, cererea în acest sens fiind nefondată.

Reținându-se că

pârâții au căzut în pretenții, acestora aparținându-le culpa procesuală, în

temeiul art. 274 C. proc. civ., au fost obligați la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 1.500 RON, reprezentând onorariu expert - în limita

cererilor admise.

Prin Decizia civilă

nr. 705A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâtul M.F.P. și a admis apelurile declarate de reclamanta S.N.M.

și de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General; a schimbat în parte

sentința apelată în sensul că a respins cererea formulată de reclamanta S. în

contradictoriu cu pârâtul Municipiului București având ca obiect îmbunătățiri,

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a

fost obligat pârâtul M.F.P. către reclamantă la un cuantum total de 2.000 RON,

cheltuieli de judecată; a fost respinsă cererea având ca obiect cheltuielile de

judecată (fond) formulată de reclamantă împotriva pârâtului Municipiul

București, ca nefondată; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței

apelate.

În adoptarea

soluției, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

apelul declarat de apelantul-pârât M.F.P.

În ceea ce privește

motivul de apel vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a

apelantului, în acțiunea promovată de către reclamantă s-a reținut că deși

potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare,

obligația de răspundere pentru evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 - 1337

C. civ.), cu toate acestea, în speță, trebuie avută în vedere situația specială

pe care o au contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății

contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă

dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din

acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără

reprezentare ai vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din

aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la

dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995.

S-a avut în vedere că

aceasta a fost rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, și care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de

către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În același sens,

instanța de apel a apreciat că prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001,

a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au

fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la M.F.P., motiv pentru care

în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă

astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia

generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, reprezentat de

C. civ., privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune,

respectiv normele de drept care reglementează repunerea părților în situația

anterioară.

Prin urmare, din

interpretarea sistematică a dispozițiilor C. civ. în materie de garanție pentru

evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că cel

chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând

prețul de cumpărare actualizat, este M.F.P.

În ceea ce privește

critica apelantului referitoare la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru

evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ., aceasta a fost înlăturată,

întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală)

presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și pierderea posesiei

de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț

asupra obiectului vânzării, cerință care nu este îndeplinită în cauză, în

raport de constatările intrate în putere de lucru judecat din litigiul care a

avut ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat

de autorii reclamantei.

Întrucât în speță

contractul de vânzare-cumpărare nu mai este în vigoare, fiind desființat prin

constatarea nulității absolute a acestuia, se pune problema repunerii în

situația anterioară, potrivit principiului restitutio in integrum ce guvernează

efectele nulității, devenind incidentă astfel obligația de restituire a

prestațiilor efectuate în temeiul contractului nul, ce reprezintă unul dintre

principiile efectelor nulității actului juridic civil, fundamentat pe faptul

juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză.

Având în vedere că

banii proveniți din vânzarea apartamentului, potrivit art. 39 din Normele

metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au fost virați într-un fond al

pârâtului M.F.P., art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tocmai făcând o

aplicare fidelă a acestui principiu, prevede că plata prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, astfel că se justifică în

cauză calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Repunerea în situația

anterioară presupune în mod firesc restituirea sumelor de bani de către

persoana în al cărei patrimoniu au intrat, consecință a modului în care au fost

reglementate prin lege raporturile juridice născute ca urmare a încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, neexistând niciun argument logic care să

constituie un impediment în a considera că repunerea în situația anterioară nu poate

viza și alte persoane decât părțile contractului.

Dată fiind existența

acestei dispoziții legale exprese care stabilește debitorul obligației de

restituire a prețului imobilului, este lipsit de relevanță faptul că M.F.P. nu

ar avea nicio culpă.

Referitor la critica

vizând soluția adoptată de prima instanță în ceea ce privește cererea de

chemare în garanție formulată de acest apelant împotriva SC A. Berceni și care

avea ca obiect obligarea chematului în garanție la restituirea comisionului de

1% încasat la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr.

AA/1997, instanța de apel a reținut că potrivit art. 41 alin. (1) din H.G. nr.

20/1996: "unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele

care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea

acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a)

din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile

lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea

unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile B. -

SA, după caz.

Procentul de 1%

reprezintă așadar remunerația cuvenită societății pentru lucrările efectuate în

legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv prețul

mandatului cu titlu oneros, acordat societății în temeiul legii.

În cauză, acest

mandat nu a fost revocat, iar obligațiile asumate de SC A. Berceni SA în

temeiul acestui mandat au fost îndeplinite, prin încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

În consecință, s-a

reținut că, în aceste condiții, prin raportare și la prevederile art. 1547 C.

civ., cererea de chemare în garanție formulată de apelantul-pârât a fost corect

soluționată.

Referitor la apelul

formulat de apelantul-pârât Municipiul București, instanța de apel a reținut că

ulterior înregistrării acțiunii formulate de reclamantă pe rolul Judecătoriei

Sector 5 București, dar anterior înregistrării acesteia pe rolul instanței

competente material să soluționeze pricina în primă instanță, conform art. 2

pct. 1 lit. b) C. proc. civ. - Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

fost adoptată Legea nr. 1/2009, care a fost publicată în M. Of. nr.

63/3.02.2009, intrând astfel în vigoare, la data de 6 februarie 2009.

Pe de altă parte,

instanța de apel a constatat faptul că temeiul juridic al cererii de chemare în

judecată, astfel cum a fost ea precizată prin cererea precizatoare din data de

24 februarie 2009, îl reprezintă și Legea nr. 1/2009, indicată în mod expres de

către reclamantă. Cu alte cuvinte, cererea de precizare a cadrului procesual a

fost determinată tocmai de apariția acestei legi noi.

Potrivit art. 48

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost acest text de lege modificat

prin Legea nr. 1/2009: "indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu

valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine

persoanei îndreptățite.".

S-a reținut că acest

act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei și este de

imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de

desfășurare.

Cu toate acestea,

reclamanta nu a înțeles să își precizeze în virtutea noii legi, cadrul

procesual și în ceea ce privește sporul de valoare adus imobilului, prin

îmbunătățirile necesare și utile. Acest fapt echivalează cu asumarea riscului

ca în privința despăgubirilor reprezentând contravaloarea acestor îmbunătățiri,

excepția lipsei calității procesuale pasive să fie admisă.

Într-adevăr, deoarece

temeiul juridic al prezentei cereri de chemare în judecată este reprezentat și

de Legea nr. 1/2009, temei indicat în virtutea principiului disponibilității,

de către reclamantă, instanța de apel s-a considerat obligată să aplice

prevederile acestei legi, la speța dedusă judecății.

În aceste condiții,

câtă vreme, prin lege specială, anterior învestirii instanței competente să

soluționeze pricina, prin această normă cu caracter special, s-a statuat în

sensul că în litigiile care au drept obiect restituirea contravalorii

îmbunătățirilor aduse imobilelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1996, are

calitate procesuală pasivă persoana îndreptățită la restituire - fostul

proprietar deposedat de stat, care redobândind imobilul, beneficiază de aceste

îmbunătățiri, concluzia care se impune este aceea că, în mod eronat prima

instanța a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul

București, în ceea ce privește acest petit.

În consecință, s-a

reținut că acest pârât nu are nicio culpă procesuală, așa încât, în mod eronat,

a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în fond.

În aceste limite,

apelul declarat de acest pârât a fost admis, schimbându-se în parte sentința

apelată, în sensul respingerii cererii formulate de reclamantă în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București având ca obiect îmbunătățiri, ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum

și a cererii formulate împotriva acestui pârât, având ca obiect cheltuieli de

judecată, ca nefondată.

Cu privire la apelul

formulat de reclamantă s-a reținut că potrivit Deciziei civile nr. 1177/2006,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost respins

recursul declarat de autorii reclamantei împotriva Deciziei civile nr. 118/2003

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă (prin care s-a

schimbat în parte Sentința civilă nr. 641 din 26 septembrie 2001 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare

formulată de fostul proprietar al imobilului, deposedat de stat, M.E.I. în

contradictoriu cu autorii reclamantei B.L.Y. și B.N., SC A. Berceni SA și

Primăria Municipiului București și s-a dispus constatarea nulității absolute a

Contractului de vânzare-cumpărare din 24 martie 1997, încheiat între autorii

reclamantei și SC A. Berceni SA).

Prin această decizie,

irevocabilă, s-a reținut că: "autorii reclamantei au cumpărat imobilul în

condițiile în care fostul proprietar (reclamant în acea cauză), înregistrase

anterior încheierii contractului, cerere de restituire în natură a imobilului,

respectiv la data de 24 mai 1996 și la data de 21 aprilie 1996, iar faptul că

până în anul 2000, când reclamantul a promovat acțiunea în revendicare și

constatarea nulității, nu a făcut alte demersuri pentru a dovedi intenția de a

revendica bunul nu îndreptățea pe pârâți (autorii reclamantei) să încheie

contractul de vânzare-cumpărare".

S-a reținut că:

"dispozițiile substanțiale ale Legii nr. 112/1995, art. 1, art. 9 și

respectiv art. 15 - 18, impuneau analiza cu precădere a cererilor formulate de

foștii proprietari, inclusiv a încadrării imobilului în categoria celor care

formau obiectul de reglementare al acestei legi", iar potrivit art. 13 din

Normele de aplicare a acesteia adoptate prin H.G. nr. 20/1996 și modificate

prin H.G. nr. 632/1996 și H.G. nr. 1011/1996, soluționarea cererilor formulate

de chiriași se putea realiza doar după clarificarea situației juridice a unor

asemenea locuințe, or, cererea reclamantului a fost soluționată cu mult timp

după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare și anume la data de 4 decembrie

1999".

S-a constatat

totodată că: "toate aceste elemente erau de natură a crea viitorilor

cumpărători ai imobilului cel puțin un dubiu, dacă nu convingerea asupra

faptului că titlul de proprietate al statului era contestat; că nu era necesară

o notificare suplimentară din partea fostului proprietar, prin care să

atenționeze chiriașii care locuiau în imobil asupra intenției de a obține

retrocedarea imobilului atât timp cât acesta își exprimase voința de a reintra

în posesie, prin demersul adresat organelor competente; că în disputa dintre

fostul proprietar al imobilului preluat fără titlu valabil și cumpărătorul

actual al bunului, are prioritate titlul de proprietate al acestuia din urmă

numai în condițiile în care a fost înstrăinat cu bună-credință, adică în

condițiile unei reprezentări mai presus de orice dubiu asupra calității de

titular al dreptului de proprietate în favoarea autorului său, respectiv

statul, ceea ce însemna o verificare efectivă a documentelor în baza cărora

statul deținea imobilul care urma să fie achiziționat; că în acest caz,

pârâții-autorii reclamantei ar fi putut cunoaște cu ușurință că fostul

proprietar contestă titlul statului".

Instanța de apel a

reținut în același timp că potrivit reglementării actuale, autoritatea de lucru

judecat cunoaște două manifestări procesuale - respectiv, aceea de excepție

procesuală (conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de

prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu

raporturile juridice dintre părți.

Puterea lucrului

judecat, reglementată prin art. 1201 C. civ., are la bază regula că o acțiune

nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o

hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul

de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

Această a doua formă

de reglementare a autorității de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de

ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele

hotărârilor judecătorești.

Altfel spus, efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are

legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a

mai fi contrazis.

Potrivit prezumției

lucrului judecat (art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C.

civ.), o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre

părți (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă

contrară, față de caracterul absolut al prezumției (art. 1202 alin. (2) C.

civ.).

Raportând aceste

considerații teoretice la pricina de față, s-a constatat că, prin Decizia

civilă nr. 1177 din 24 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, s-a procedat la analiza conduitei autorilor reclamantei din

cauza de față, la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr.

AA/1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, statuându-se în sensul nerespectării

prevederilor înscrise în art. 1, art. 9, art. 15 - 18 din Legea nr. 112/1995 și

că aceștia nu se pot prevala de bună-credință, câtă vreme Legea nr. 112/1995 și

Normele de aplicare a acesteia impuneau în sarcina lor, o verificare efectivă a

documentelor în baza cărora statul deținea imobilul care urma a fi

achiziționat, or, aceștia, în acest caz, ar fi putut cunoaște cu ușurință că

fostul proprietar contesta titlul statului.

Or, câtă vreme în

litigiul anterior, în care autorii reclamantei au avut calitatea de parte,

hotărârea fiindu-i, prin urmare, pe deplin opozabilă acesteia, dată fiind

calitatea sa de succesoare a celor doi cumpărători, a fost analizat acest

aspect litigios, principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea

asigurării stabilității raporturilor juridice, că această chestiune odată

tranșată de o instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar pe de

altă parte că, ceea ce a stabilit prima instanță să nu mai poată fi contrazis

prin hotărârea unei instanțe ulterioare.

În acest sens,

instanța de apel a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în aceasta materie, care în cauza Amurăriței împotriva

României, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, a statuat că: "(...)

instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de

instanțe asupra situației bunului", o conduită contrară fiind apreciată ca

o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de cele reținute

anterior, Curtea a constatat că susținerea apelantei-reclamante, vizând greșita

apreciere în sensul că a fost de rea-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, respectiv că au fost respectate prevederile Legii nr.

112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, este

nefondată, puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârea anterior

evocată fiind obligatorie în prezenta cauză, nemaiputându-se repune în discuție

aceeași chestiune.

În același sens, s-a

reținut că buna-credință a autorilor reclamantei întemeiată pe o pretinsă

imposibilitate de a verifica cartea funciară sau lipsa înștiințării acestora de

către vânzător sau mandatarul acestuia în sensul existenței cererii de

restituire formulate de către fostul proprietar, putea fi invocată în litigiul

menționat mai sus, ea neputând fi reanalizată, față de puterea de lucru judecat

a deciziei civile sus-citate, care a reținut, contrar susținerilor reclamantei,

răsturnarea prezumției de bună-credință de care autorii reclamantei s-au

prevalat, dedusă din omisiunea acestora de a efectua diligențe la momentul

cumpărării bunului pentru a afla situația juridică a acestuia, în condițiile în

care s-a apreciat că o atare diligență nu numai că se impunea a fi efectuată,

dar și că era posibilă (instanța anterioară raportându-se la cererile depuse de

fostul proprietar).

Cu privire la critica

referitoare la incidența în cauză a prevederilor art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că este nefondată întrucât potrivit

acestor prevederi legale au dreptul la restituirea prețului de piață

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

În speță, însă, prin

Decizia civilă nr. 118 din 13 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1177 din 24 mai 2006

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a statuat cu autoritate de

lucru judecat că este nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către

autorii apelantei-reclamante, în temeiul Legii 112/1995.

În același timp, s-a

avut în vedere că nu poate fi reținută susținerea apelantei-reclamante că, deși

nul, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât în considerentele hotărârilor

judecătorești arătate mai sus, nulitatea contractului s-a întemeiat pe

constatarea încălcării dispozițiilor art. 1, art. 9, art. 15 - 18 din Legea nr.

112/1995.

În consecință, s-a

statuat că, problema nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi repusă în discuție, în

raport de puterea de lucru judecat a hotărârilor anterior arătate, situație în

care în mod legal și temeinic prima instanță a reținut că nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, această normă legală

fiind incidentă doar în acele situații în care contractul de vânzare-cumpărare

desființat a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

condiție neîndeplinită în cauză.

Referitor la critica

privind greșita soluționare a cererii reclamantei având ca obiect cheltuieli de

judecată, instanța de apel a reținut că este parțial fondată.

Astfel, verificând

considerentele sentinței apelate, Curtea a constatat că instanța de fond,

soluționând această cerere, s-a raportat exclusiv la onorariul de expert

achitat de această parte în cauză, deși, la dosar existau dovezi în sensul că

aceasta a beneficiat de asistența juridică calificată a unui avocat și care

atestau și cuantumul onorariului de avocat, respectiv suma de 1.500 RON,

achitat în legătură cu pricina.

În plus, s-a avut în

vedere că, prin chiar cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea

pârâților chemați în judecată la plata cheltuielilor de judecată, cererea cu

acest obiect fiind reiterată și precizată în concluziile scrise formulate la

data de 10 iunie 2009, în care se arată neechivoc faptul că se solicită

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu

expert și onorariu avocat.

Având în vedere cele

anterior constatate, împrejurarea că pârâtul M.F.P., prin faptul că nu și-a

îndeplinit obligația legală ce îi revenea conform celor expuse anterior (de a

restitui prețul actualizat, chiar dacă nu a participat la încheierea

contractului), punându-o astfel pe reclamantă în situația de a solicita

pronunțarea unei hotărâri judecătorești și implicit de a efectua cheltuieli în

legătură cu desfășurarea procesului, se află în culpă procesuală, dar și faptul

că, cererea reclamantei este întemeiată doar în parte, așa cum s-a arătat în

cele ce preced, aceasta căzând la rândul său parțial în pretenții, în temeiul

art. 274 coroborat cu art. 276 C. proc. civ., Curtea constatând, în aceste

limite, caracterul parțial fondat al criticii apelantei-reclamante, a apreciat

că aceasta este îndreptățită să solicite obligarea acestui pârât la a suporta

și parte din onorariul de avocat, achitat în cauză, cu titlul de cheltuieli de

judecată.

Pentru cele de mai

sus a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă dispunându-se

schimbarea în parte a sentinței civile care face obiectul apelului, în ceea ce

privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M.F.P. la plata

cheltuielilor de judecată în sensul că s-a dispus obligarea acestui pârât la un

cuantum total de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au formulat recurs, în termen legal, atât reclamanta S.N.M., cât

și pârâtul M.F.P.

În recursul său,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., reclamanta S.N.M.

formulează următoarele critici:

instanțele de fond și apel au respins capătul de cerere privitor la obligarea

pârâtului M.F.P. la plata prețului de piață pentru imobilul ce a aparținut

autorilor reclamantei, apreciind că în cauză nu sunt incidente dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost republicată.

Astfel, consideră

recurenta că dispozițiile Legii nr. 1/2009 potrivit cărora "proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare" se aplică și cazului în speță, întrucât autorii acesteia, pe

de-o parte au fost evinși pierzând dreptul de proprietate asupra apartamentului

în cauză în favoarea reclamantului din acțiunea în revendicare, iar pe de altă

parte, li s-a desființat acest contract de vânzare-cumpărare, deși fusese

încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, contrar celor

reținute de instanțele anterioare.

vizează greșita admitere a apelului formulat de pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General, și respingerea cererii reclamantei de acordare a

îmbunătățirilor ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă.

Astfel, se susține

că, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamanta a precizat cererea

pe dispozițiile Legii nr. 1/2009 prin cererea precizatoare depusă la fila 138

atâta vreme cât respectiva cerere face vorbire de dispozițiile Legii nr. 1/2009

doar cu privire la petitul referitor la acordarea prețului de piață al

apartamentului.

referă la faptul că în mod nelegal instanța de apel a redus excesiv

cheltuielile de judecată solicitate, și nici nu a detaliat în ce au constat

aceste cheltuieli, inserând în decizia atacată doar cuantumul total.

Pârâtul M.F.P., în

recursul său întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., a formulat

următoarele critici de nelegalitate:

Hotărârea pronunțată

a fost dată în parte cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct.

9 C. proc. civ.).

hotărârea instanței de apel în primul rând în ceea ce privește menținerea

obligației de plată a M.F.P. pentru suma de 23.372,84 RON, reprezentând prețul

achitat pentru imobilul situat în București, sector 4, reactualizat cu indicele

de inflație.

În acest sens, să

reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., arătându-se că

în mod greșit instanța de apel a apreciat că în cauza dedusă judecații are calitate

procesuală pasivă M.F.P., stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire

a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, se susține că

potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce

efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna

unui terț.

Or, M.F.P., nefiind

parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului

București, prin mandatar SC A. Berceni SA, sunt terți față de acesta, M.F.P. având

doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele

încasate de Primăria Municipiului București.

În aceeași idee se

susține că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să

determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. și să-i acorde calitate

procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune

are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

În consecință, se

arată că nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere că

în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

vizează faptul că, în mod greșit instanța de apel a reținut în considerentele

deciziei atacate că referitor la restituirea comisionului de 1% încasat de SC

A. Berceni SA "procentul de 1% reprezintă remunerația cuvenită societății

pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de

vânzare-cumpărare respectiv prețul mandatului cu titlu oneros acordat

societății în temeiul legii".

Astfel, SC A. Berceni

SA a încasat un comision de 1% din prețul achitat de reclamanți la încheierea

Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, iar instanța de apel în

condițiile în care a menținut obligația de plată a M.F.P. la plata prețului

reactualizat trebuia să admită cererea de chemare în garanție formulată de

M.F.P. împotriva pârâtei SC A. Berceni SA, precum și obligarea acesteia la

plata inclusiv a comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare amintit mai sus.

Prin urmare, pârâtul

solicită să aibă în vedere faptul că M.F.P. nu a fost parte la încheierea

Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, mandatara Primăriei Municipiului

București fiind SC A. Berceni SA, care a și încasat comisionul din prețul de

vânzare al imobilului.

recurs vizează faptul că hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea

ce privește obligația de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000

RON în sarcina M.F.P.

Astfel, în opinia

recurentului-pârât, M.F.P. nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată,

chiar dacă va fi obligat la plata prețului actualizat, deoarece culpa

procesuală nu îi aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București, prin

mandatar SC A. Berceni SA - parte în Contractul de vânzare-cumpărare nr.

AA/1997, iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, M.F.P.

nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.

În concluzie, pârâtul

solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea hotărârii

atacate în sensul de a admite excepția lipsei calității procesuale pasive a

M.F.P. în ceea ce privește plata prețului reactualizat și respingerea acțiunii

formulate în contradictoriu cu această instituție ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără calitate procesuala pasivă.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate, și analizând actele și lucrările,

din perspectiva dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

recursul reclamantei S.N.M.

Asupra motivului de

recurs, prin care recurenta invocă aplicarea greșită a legii de către instanțele

anterioare, acestea reținând că există autoritate de lucru judecat în ceea ce

privește nerespectarea prevederilor legii în încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, pentru că autorii reclamantei nu au fost de bună-credință,

instanța de recurs consideră că, pentru a se putea analiza această critică și

soluțiile pronunțate în cauză, din perspectiva legalității, este necesară o

incursiune în dispozițiile legale incidente în această materie.

Astfel, în

conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererile

sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009

pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 introduce un nou alineat, alin. (2

1

), cu următorul cuprins:

"cererile sau acțiunile în justiție, având ca obiect restituirea prețului

de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt

scutite de taxele de timbru".

În același sens, art.

50 alin. (3) se modifică și va avea următorul cuprins: "restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2

1

) se face de către

Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare".

Tot astfel, după art.

50, se introduce un nou articol, art. 50

1

, cu următorul cuprins:

"proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor se stabilește

prin expertiză".

Din interpretarea

sistematică a acestor dispoziții legale, Înalta Curte apreciază că, inclusiv

după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr.

63/03.02.2009, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul

de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această

distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui

imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii

nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de

vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de

proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin

admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce

presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Înalta Curte

apreciază că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de

la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2

1

),

și introducându-se art. 50

1

, este evidentă concluzia că, nu în toate

cazurile în care chiriașii-cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens

larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul

contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr.

112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se

valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în

revendicare, prin compararea titlurilor.

În contextul cauzei

se constată, însă, că recurenta S.N.M. nu se încadrează în ipoteza reglementată

de art. 50

1

al Legii nr. 10/2001, republicată, respectiv a

încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, în condițiile în care prin Decizia civilă nr. 118 din 13 martie

2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 1177 din 24 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că este nul contractul

de vânzare-cumpărare încheiat de către autorii reclamantei, în temeiul Legii

nr. 112/1995.

Susținerile

recurentei-reclamante referitoare la greșita apreciere a instanțelor, în sensul

că autorii acesteia au fost de bună-credință la încheierea contractului în baza

Legii nr. 112/1995, nu pot fi primite, întrucât, aceste aspecte au fost

dezlegate în mod irevocabil, prin hotărârea anterioară evocată ce se bucură de

puterea de lucru judecat, astfel că nu mai pot fi repuse în discuție în

prezentul recurs.

Așadar, în mod corect

instanțele anterioare au procedat la aplicarea dispozițiilor privitoare la

acordarea valorii prețului actualizat al imobilului și nu la restituirea

prețului de piață al imobilului.

Cu privire la critica

ce vizează greșita admitere a apelului formulat de pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, și respingerea cererii reclamantei de

acordare a contravalorii îmbunătățirilor ca fiind formulată împotriva unei

persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, Înalta Curte constată că și

aceasta este nefondată.

Astfel, reclamanta S.

și-a precizat acțiunea prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2009,

în sensul că temeiul juridic al cererii îl reprezintă Legea nr. 1/2009,

publicată în M. Of. nr. 63/03.02.2009, intrată în vigoare la data de 6 februarie

2009.

Potrivit art. 48

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

1/2009: "indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără

titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite",

act normativ intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei și fiind de

imediată aplicare.

Este de reținut

împrejurarea că reclamanta nu a înțeles să își precizeze în virtutea noii legi,

cadrul procesual și în ceea ce privește sporul de valoare adus imobilului, prin

îmbunătățirile necesare și utile.

Cum reclamanta nu s-a

referit, prin cererea precizatoare, și la capătul de cerere formulat inițial,

ce viza acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor

aduse imobilului pentru care se solicită acordarea prețului de piață, în mod

judicios instanța de apel a admis apelul pârâtului Municipiul București, prin

Primarul General, acesta neavând calitate procesuală pasivă în cauză.

Legat de critica

privind cheltuielile de judecată acordate, se constată că nici aceasta nu poate

fi primită întrucât instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor

art. 274 coroborat cu art. 276 C. proc. civ. tocmai pentru faptul că a

constatat caracterul parțial fondat al criticilor apelantei-reclamante S.N.M.

recursul pârâtului M.F.P.

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Așa cum s-a arătat

mai sus, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar

conform alin. (3) al textului, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

În speță, așa cum a

reținut în mod corect și instanța de apel, prin hotărâre irevocabilă dată în

acțiunea în revendicare promovată de foștii proprietari ai imobilului cumpărat

de autorii reclamantei în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a acordat preferință

titlului foștilor proprietari, considerându-se că la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare al reclamantei au fost eludate dispozițiile Legii nr.

112/1995, care nu permiteau înstrăinarea imobilelor preluate fără titlu.

Față de prevederile

art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, în concepția legiuitorului

"desființarea" contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit

Legii nr. 112/1995 se poate produce fie urmare a unei acțiuni în anulare, fie

urmare a unei acțiuni în revendicare, așa cum s-a întâmplat în prezenta cauză.

Pe cale de

consecință, calitate procesuală pasivă pentru restituirea prețului plătit de

către chiriașii cumpărători are M.F.P., iar nu primăria care a fost parte în

contractul de vânzare-cumpărare prin mandatarul său. Se poate spune, așadar, că

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 particularizează instituția

răspunderii pentru evicțiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași

în baza Legii nr. 112/1995.

Față de cele ce

preced, instanțele de fond au făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 50

alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel încât criticile formulate nu

întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la critica

ce vizează obligația de plată a cheltuielilor de judecată este de reținut că,

admițându-se cererea de chemare în judecată, în mod corect a fost obligat

pârâtul a cărui legitimare procesuală este stabilită prin lege, la plata

cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă. Admiterea acțiunii împotriva

celui căruia legiuitorul îi fixează calitatea procesuală are drept consecință

recunoașterea, implicită, a culpei procesuale a unei asemenea părți.

Prin urmare, nu au

fost încălcate dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ, constatându-se

culpa procesuală a acestui pârât.

Față de cele ce

preced, instanțele de fond au făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale

aplicabile în cauza dedusă judecății, astfel încât criticile formulate nu

întrunesc cerințele art. 304 pct 9 C. proc. civ. și în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.N.M. și de pârâtul M.F.P.

reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 705A

din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ