ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5101/2010

Asupra recursului de față constată

următoarele:

La data de 12 februarie 2001

a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, recursul declarat de reclamanții G.I.I. și G.V.

împotriva Deciziei nr. 264 din 29 noiembrie 2000 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Prin decizia

menționată a fost menținută sentința nr. 111 din 18 februarie 2000 a

Tribunalului Cluj, secția civilă, sentință prin care a fost respinsă, ca

nefondată, acțiunea formulată de reclamanții G.I.I. și G.V. privind obligarea

pârâtului Consiliul local al municipiului Cluj Napoca la recunoașterea

dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului situat în Cluj

Napoca, evidențiat în C.F. Cluj.

Investită cu

judecarea recursului, Înalta Curte a dispus, prin încheierea de ședință din 23

octombrie 2001, suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 47 din Legea nr.

10/2001, la cererea recurenților, măsură ce a fost menținută la 10 februarie 2006,

când aceștia au informat asupra faptului că au contestat în instanță dispoziția

din 17 mai 2005 prin care le-a fost respinsă notificarea, Dosarul aflându-se pe

rolul Tribunalului Cluj sub nr. 10100/2004.

După această

măsură a instanței, părțile nu au mai săvârșit nici un act de procedură în

vederea reluării judecății, iar la data de 19 august 2010, din oficiu, cauza a

fost repusă pe rol în vederea discutării perimării.

Urmare a

demersurilor întreprinse, preparatoriu, de instanță, Tribunalul Cluj a

comunicat, în copii certificate pentru conformitate cu originalul aflat la Dosarul

nr. vechi 10100/2004, nr. unic 85/117/2004, sentința pe care a pronunțat-o la

judecarea în fond a contestației, precum și Decizia nr. 75/ A din 15 martie 2007

a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie, prin care cauza respectivă a fost soluționată definitiv, cu

mențiunea irevocabilă prin nerecurare.

Examinând

incidentul invocat din oficiu, Înalta Curte urmează să constate că este

întemeiat.

Astfel,

măsura de suspendare a judecății s-a dispus la 23 octombrie 2001, în vederea

soluționării pretențiilor asupra imobilului în litigiu în procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001.

Din actele de

la dosar rezultă că demersurile întreprinse de reclamanți în temeiul acestei

legi speciale de reparație, intrată în vigoare după introducerea acțiunii de

față, au fost finalizate.

Prin

sentința nr. 1017 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului Cluj, secția civilă,

rămasă definitivă prin Decizia nr. 75/ A din 15 martie 2007 a Curții de

Apel

Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie,

decizie devenită irevocabilă prin nerecurare, a fost admisă acțiunea formulată

de reclamanți și s-a dispus anularea Dispoziției de respingere a notificării 27

mai 2005 emisă de Primarul municipiului Cluj Napoca, acesta fiind obligat să

emită o nouă dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005

din care se va deduce cuantumul despăgubirilor primite de reclamanți,

actualizat cu rata inflației, pentru imobilul în litigiu.

Considerând că

a avut loc o suspendare a cursului perimării în sensul art. 250 alin. (1) C. proc.

civ., cât timp s-a desfășurat etapa administrativă și cea contencioasă

prevăzute de Legea nr. 10/2001, se constată că termenul de când se poate

aprecia că pricina a rămas în nelucrare din vina părții începe să curgă cel mai

târziu de la 15 martie 2007, data la care s-a finalizat controlul judecătoresc

asupra dispoziției de soluționare a notificării.

Așa fiind, Înalta

Curte constată incidente în speță dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cărora „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel,

revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept,

chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp

de un an" și cele ale art. 252 alin. (1) „perimarea se constată din oficiu

sau la cererea părții interesate".

Din cele

constatate pe baza actelor și lucrărilor de la dosar, reținute în precedent,

reiese că judecata recursului a rămas în nelucrare mai mult de un an.

În consecință,

prin aplicarea dispozițiilor procedurale menționate, această atitudine

procesuală culpabilă a părților va fi sancționată prin constatarea perimării

cererii de recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată

perimat recursul declarat de reclamanții G.I.I. și G.V. împotriva Deciziei nr. 264

din 29 noiembrie 2000 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 8 octombrie 2010.