ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3560/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 5847/30/2009, reclamantul P.L.D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în RON corespunzător cursului valutar euro/leu din ziua plății cu titlu de daune morale. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Sentința penală nr. 80, pronunțată în Dosarul nr. 984/1957 de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară, a fost condamnat politic pentru că a fugit din țară în RFG, din pedeapsă executând doar perioada 13 decembrie 1958 - 24 noiembrie 1959 pentru că a fost grațiat prin Decretul nr. 441/1959.

Prin Sentința civilă nr. 907 din 13 aprilie 2010, Tribunalul Timiș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, motivat de faptul că reclamantul are domiciliul în străinătate, fiind aplicabile dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 1974 din 15 decembrie 2010, a respins acțiunea precizată, ca neîntemeiată. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut, pe de o parte că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, există reglementări paralele, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, tribunalul a constatat că pretențiile reclamantului nu pot fi primite deoarece temeiul de drept pe care se întemeiază acestea a fost declarat neconstituțional. Împotriva sentinței tribunalului, reclamantul a declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a calificat calea de atac recurs, în temeiul art. 84 raportat la dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 așa cum au fost modificate prin dispozițiile art. XIII pct. 3 din Legea nr. 202/2010 și, prin Decizia nr. 167R din 19 aprilie 2011, în majoritate, a respins recursul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că aplicarea în cauză a deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, s-a făcut cu respectarea Constituției, a legilor în vigoare și a prevederilor CEDO, neputându-se susține că aplicarea acesteia ar încălca principiul neretroactivității.

Potrivit art. 147 alin (4) din Constituție, de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar potrivit alin. (1) al aceluiași articol, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Instanța a reținut că nu se poate pune semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor și duce la crearea unui conflict de legi în timp, ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) și încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității lor (nu provine de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, fiind vorba de aceeași normă constatată ca fiind neconformă cu Constituția și care își încetează efectele juridice). În acest caz nu se pune problema dacă o normă era în vigoare la data formulării acțiunii, și care ar fi acum abrogată, ci dacă norma este sau nu constituțională, or acest viciu al neconstituționalității afecta norma în cauză încă de la intrarea în vigoare.

Dacă s-ar fi considerat că legea aplicabilă în cauză este cea de la momentul introducerii acțiunii, chiar dacă pe parcursul procesului norma pe care se întemeia acțiunea a fost declarată neconstituțională, nu s-ar mai găsi nicio justificare pentru înlăturarea de la aplicare a normei declarate neconstituționale în cazul unei excepții invocate, de exemplu, chiar în recurs, în cadrul dispozițiilor anterioare ale Legii nr. 47/1992, când era aplicabilă dispoziția privind suspendarea litigiului până la judecarea excepției, și cu atât mai puțin pentru aplicarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

Totodată, instanța a reținut că nu poate fi vorba în cauză de existența unei „speranțe legitime” a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie întrucât așa cum s-a reținut chiar în motivarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale „nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.

Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective”. Conform jurisprudenței Curții europene a Drepturilor Omului, „speranța legitimă” este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.

În această situație, dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege, ci era supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu putea astfel să se aștepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuiau să verifice dacă petentul îndeplinea condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții europene.

Dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor (nu se poate pune semnul egalității între abrogare, fie ea și implicită și încetarea efectelor ca urmare a declarării neconstituționale), neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Curtea de apel a reținut că soluția este în acord cu jurisprudența CEDO (Cauza Slavov contra Bulgariei), cât timp instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți. Conchizând, curtea de apel a reținut că urmare a prevederii constituționale, încetarea efectelor dispoziției legale declarate neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a acțiunii.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, susținând că decizia recurată este nelegală având în vedere că el a declarat apel împotriva sentinței tribunalului, iar instanța a calificat calea de atac drept recurs în raport de modificările intervenite prin Legea nr. 202/2010. Arată că în speță sunt aplicabile dispozițiile procesuale existente înainte de apariția Legii nr. 202/2010, respectiv calea de atac pe care trebuia să o judece Curtea de Apel București este cea a apelului și nu a recursului. La termenul de judecată din data de 18 mai 2012, Înalta Curte a pus în discuție excepția inadmisibilității recursului, raportat la împrejurarea declarării căii de atac împotriva unei hotărâri irevocabile pe care o va admite pentru următoarele considerente: Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii". Din interpretarea textului de lege menționat rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege. Față de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.

O asemenea concluzie derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.

Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel". Hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la data de 25 noiembrie 2010, devenind astfel incident în cauză art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „.. se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi". Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecății, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanță, potrivit dispozițiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluționat de Curtea de Apel Galați prin decizia atacată.

Având în vedere că hotărârea dată în soluționarea recursului este irevocabilă, recursul declarat împotriva ei este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare. Susținerea recurentului reclamant, în sensul că instanța trebuia să judece apelul întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile procesuale existente înainte de apariția Legii nr. 202/2010, nu poate fi reținută deoarece calificarea căii de atac s-a făcut prin legea specială, care a suprimat calea de atac a apelului în cazul sentințelor pronunțate după intrarea sa în vigoare. În consecință, având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte va admite excepția invocată din oficiu și va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul P.L.D.M. împotriva Deciziei nr. 167R din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM