ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3560/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș sub nr. 5847/30/2009, reclamantul P.L.D.M. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la

plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în RON corespunzător cursului

valutar euro/leu din ziua plății cu titlu de daune morale.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că prin Sentința penală nr. 80, pronunțată în Dosarul nr.

984/1957 de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară, a fost condamnat

politic pentru că a fugit din țară în RFG, din pedeapsă executând doar perioada

13 decembrie 1958 - 24 noiembrie 1959 pentru că a fost grațiat prin Decretul

nr. 441/1959.

Prin Sentința civilă

nr. 907 din 13 aprilie 2010, Tribunalul Timiș a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, motivat de faptul că

reclamantul are domiciliul în străinătate, fiind aplicabile dispozițiile art.

155 din Legea nr. 105/1992.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința

nr. 1974 din 15 decembrie 2010, a respins acțiunea precizată, ca neîntemeiată.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut, pe de o parte că, prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că, în domeniul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice

în perioada comunistă, există reglementări paralele, respectiv Decretul-lege

nr. 118/1990 republicat, O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, au

fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, tribunalul a constatat că pretențiile reclamantului nu

pot fi primite deoarece temeiul de drept pe care se întemeiază acestea a fost

declarat neconstituțional.

Împotriva sentinței

tribunalului, reclamantul a declarat apel.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală a calificat calea de atac recurs, în temeiul art. 84 raportat la

dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 așa cum au fost modificate

prin dispozițiile art. XIII pct. 3 din Legea nr. 202/2010 și, prin Decizia nr.

167R din 19 aprilie 2011, în majoritate, a respins recursul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că aplicarea în cauză a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care s-a constatat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale, s-a făcut cu respectarea

Constituției, a legilor în vigoare și a prevederilor CEDO, neputându-se susține

că aplicarea acesteia ar încălca principiul neretroactivității.

Potrivit art. 147

alin (4) din Constituție, de la data publicării, deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar

potrivit alin. (1) al aceluiași articol, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate

ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Instanța a reținut că

nu se poate pune semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea,

explicită sau implicită, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor și

duce la crearea unui conflict de legi în timp, ivindu-se problema juridică a

aplicării legii materiale în timp) și încetarea efectelor unei norme juridice

ca urmare a declarării neconstituționalității lor (nu provine de la legiuitor

și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, fiind vorba de aceeași

normă constatată ca fiind neconformă cu Constituția și care își încetează

efectele juridice).

În acest caz nu se

pune problema dacă o normă era în vigoare la data formulării acțiunii, și care

ar fi acum abrogată, ci dacă norma este sau nu constituțională, or acest viciu

al neconstituționalității afecta norma în cauză încă de la intrarea în vigoare.

Dacă s-ar fi

considerat că legea aplicabilă în cauză este cea de la momentul introducerii

acțiunii, chiar dacă pe parcursul procesului norma pe care se întemeia acțiunea

a fost declarată neconstituțională, nu s-ar mai găsi nicio justificare pentru

înlăturarea de la aplicare a normei declarate neconstituționale în cazul unei

excepții invocate, de exemplu, chiar în recurs, în cadrul dispozițiilor

anterioare ale Legii nr. 47/1992, când era aplicabilă dispoziția privind

suspendarea litigiului până la judecarea excepției, și cu atât mai puțin pentru

aplicarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

Totodată, instanța a

reținut că nu poate fi vorba în cauză de existența unei „speranțe legitime” a

reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului

moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi

devenit ulterior iluzorie întrucât așa cum s-a reținut chiar în motivarea

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale „nu s-ar putea

susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum

este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat

instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004

în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra

corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt

respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o

"speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin

Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții

contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o

"importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la

obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la

concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță

legitimă" în obținerea compensațiilor respective”.

Conform jurisprudenței

Curții europene a Drepturilor Omului, „speranța legitimă” este legată de modul

în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de

dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea

lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de

drept cu o bază legală solidă.

În această situație,

dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege, ci era supus condiției de a

formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară

competentă; petentul nu putea astfel să se aștepte că dreptul său la

despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare,

care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile

trebuiau să verifice dacă petentul îndeplinea condițiile pentru acordarea

despăgubirilor.

Or, nu se poate

reține că un act legislativ care, la scurt timp după emiterea lui, a fost

contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, și a fost și

găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală

solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții

europene.

Dispoziția legală

referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui

mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor (nu se

poate pune semnul egalității între abrogare, fie ea și implicită și încetarea

efectelor ca urmare a declarării neconstituționale), neputându-se invoca o

procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării

procesului declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat

efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate

vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Curtea de apel a

reținut că soluția este în acord cu jurisprudența CEDO (Cauza Slavov contra

Bulgariei), cât timp instanța de contencios european a reținut că art. 1 din

Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul

dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în

care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un

regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea

acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări

să nu creeze noi nedreptăți.

Conchizând, curtea de

apel a reținut că urmare a prevederii constituționale, încetarea efectelor

dispoziției legale declarate neconstituționale duce la lipsirea de suport legal

a acțiunii.

Împotriva acestei

decizii, reclamantul a declarat recurs, susținând că decizia recurată este

nelegală având în vedere că el a declarat apel împotriva sentinței

tribunalului, iar instanța a calificat calea de atac drept recurs în raport de

modificările intervenite prin Legea nr. 202/2010. Arată că în speță sunt

aplicabile dispozițiile procesuale existente înainte de apariția Legii nr.

202/2010, respectiv calea de atac pe care trebuia să o judece Curtea de Apel

București este cea a apelului și nu a recursului.

La termenul de

judecată din data de 18 mai 2012, Înalta Curte a pus în discuție excepția

inadmisibilității recursului, raportat la împrejurarea declarării căii de atac

împotriva unei hotărâri irevocabile pe care o va admite pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 299

alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel,

precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale

sunt supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din

același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă

prin acestea s-a soluționat fondul pricinii".

Din interpretarea

textului de lege menționat rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile

definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste

dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei

instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă

de a mai fi supusă acestei căi de atac.

O asemenea concluzie

derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un

asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu

se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.

Art. XIII pct. 1 din

Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate

pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunțată potrivit alin. (4)

este supusă recursului, care este de competența curții de apel".

Hotărârea primei

instanțe a fost pronunțată la data de 25 noiembrie 2010, devenind astfel

incident în cauză art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările

și completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „.. se

aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu

s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei

legi".

Cum normele de

procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare

a Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul

dedus judecății, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva

hotărârii de primă instanță, potrivit dispozițiilor legale anterior citate,

este aceea a recursului, soluționat de Curtea de Apel Galați prin decizia

atacată.

Având în vedere că

hotărârea dată în soluționarea recursului este irevocabilă, recursul declarat

împotriva ei este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

Susținerea

recurentului reclamant, în sensul că instanța trebuia să judece apelul întrucât

în speță sunt aplicabile dispozițiile procesuale existente înainte de apariția

Legii nr. 202/2010, nu poate fi reținută deoarece calificarea căii de atac s-a

făcut prin legea specială, care a suprimat calea de atac a apelului în cazul

sentințelor pronunțate după intrarea sa în vigoare.

În consecință, având

în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte va admite excepția invocată din

oficiu și va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

inadmisibil recursul declarat de reclamantul P.L.D.M. împotriva Deciziei nr.

167R din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM