ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1406/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2011, pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.I.Z. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții U.T.M. și prof. universitar dr. I.U., să se dispună anularea Deciziei nr. 149 din 13 septembrie 2011 de anulare a diplomei de licență eliberată în anul 2003 de Universitate și obligarea pârâților la plata unor despăgubiri de 200.000 euro. Prin sentința civilă nr. 831 din 29 februarie 2012 Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că obiectul cauzei de față îl reprezintă contestarea unor acte emise de către o instituție de învățământ superior, căreia – prin lege – i-a fost acordată personalitate juridică de drept privat și i-a fost recunoscută utilitatea publică la nivel național, aceasta fiind asimilată, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, unei „autorități publice” centrale, astfel că, în speță sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004, raportat la art. 3 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ ale curților de apel.

La rândul său, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 5154 din 21 septembrie 2012, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia. Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a reținut că raportul juridic dedus judecății are ca obiect acte administrative tipice emise de U.T.M.

Față de obiectul cererii introductive și emitentul actelor a căror anulare se solicită (hotărârea nr. 29 din 12 septembrie 2011 și Decizia nr. 149 din 13 septembrie 2011), elemente determinante pentru stabilirea competenței materiale, Curtea de apel a apreciat că este competent material în a soluționa cererea reclamantei tribunalul, în speță Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, în raport de rangul emitentului actului administrativ atacat, parte în cadrul raportului juridic litigios, care nu poate fi considerată o instituție publică centrală în accepțiunea legilor organice. Astfel, pentru determinarea competenței materiale, Curtea de apel a apreciat că esențială este stabilirea rangului instituției pârâte.

Doctrina de drept administrativ este unanimă în ceea ce privește criteriul de delimitare a autorităților și instituțiilor de interes local de cele de interes central, ca fiind cel al competenței lor teritoriale, prin competență înțelegându-se aria teritorială în care autoritatea sau instituția este abilitată printr-o lege sau un alt act cu caracter normativ să emită acte în regim de putere publică ori să presteze un serviciu public. U.T.M. are competența legală de a presta serviciile de învățământ pentru care este autorizată în localitățile pentru care a obținut autorizările și acreditările necesare și are deschise filiale sau alte forme de organizare autorizate legal, prin intermediul cărora prestează serviciile de interes public care stau la baza statutului său de utilitate publică.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale care reglementează competența materială a instanțelor de contencios administrativ din cele două legi organice, în speță, art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare și art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ., rezultă că plenitudinea de jurisdicție în materia contenciosului administrativ aparține tribunalelor, cărora le revin spre competență toate litigiile privind actele emise de alte autorități și instituții decât cele centrale, aici fiind incluse, astfel, și cele care își desfășoară competența numai în anumite localități determinate din țară, cum este cazul pârâtei U.T.M.

De altfel, în ședința plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 20 februarie 2012 s-a statuat, ca soluție de principiu, că aparține tribunalelor competența de soluționare a acestor litigii, „întrucât universitatea este asimilată unei autorități publice locale”. Constatând ivit conflictul negativ de competență reglementat de art. 20 pct. 2 C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 22 C. proc. civ., Curtea de apel a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență. Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc.

civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal pentru următoarele considerente: Reclamantul a formulat acțiune în anularea unei hotărâri a Senatului U.T.M., prin care i s-a anulat diploma de licență. Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (…) se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (…) se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare, relevanță pentru stabilirea competenței de soluționare a prezentei cauze are rangul autorității emitente a actului administrativ, cum bine a stabilit Curtea de Apel. Potrivit art. 114 din Legea nr. 1/2011 privind educația națională „instituțiile de învățământ superior pot fi de stat, particulare sau confesionale. Aceste instituții au personalitate juridică, au caracter nonprofit, sunt de interes public și sunt apolitice”, iar în conformitate cu art. 116, „sistemul național de învățământ superior include toate instituțiile de învățământ superior acreditate. O instituție de învățământ superior autorizată să funcționeze provizoriu, conform procedurilor legale în vigoare, devine parte a sistemului național de învățământ superior numai după acreditare”.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 239/2002, a fost înființată U.T.M. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Rezultă, deci, că pârâta U.T.M. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de interes public, reprezintă o entitate descentralizată de învățământ, parte a sistemului național de învățământ, iar nu o autoritate publică centrală ale cărei acte administrative să poată fi contestate, în primă instanță, la curtea de apel.

Faptul că pârâta este o persoană juridică de drept privat și de interes public recunoscut prin lege, fiind asimilată – potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004 – unei autorități publice nu înseamnă însă că este asimilată și unei autorități publice centrale, câtă vreme textul legal definește noțiunea de autoritate publică, fără a distinge după rangul central, județean sau local al acesteia. Pe cale de consecință, U.T.M. din București nefiind o instituție centrală de sine – stătătoare, actele emise de aceasta nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 3 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. pentru ca instanța curții de apel să fie competentă material cu judecarea prezentului litigiu. Astfel, în conformitate cu art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 modificată și completată și cu art. 2 lit. d) C. proc.

civ., competența de soluționare a cauzei revine tribunalului – în speță, Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. În mod similar Înalta Curte s-a mai pronunțat în legătură cu actele administrative emise de universități (U.S.H., U.B.B. ș.a ), stabilind că tribunalelor le revine competența de a judeca acțiunile în contencios administrativ având ca obiect asemenea acte.

De altfel, în vederea interpretării și aplicării unitare a legislației în materia contenciosului administrativ și fiscal, în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție și ale art. 18 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, Plenul judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a adoptat următoarea soluție pentru unificarea practicii: „Aparține tribunalului competența de soluționare a unor asemenea litigii, întrucât universitatea este asimilată unei autorități publice locale, fiind incidente normele de competență de la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul B.I.Z. în contradictoriu cu pârâții U.T.M. și Profesor Universitar dr. I.R.U. în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2013.