ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1406/2013

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29

noiembrie 2011, pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul B.I.Z. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții U.T.M. și prof. universitar dr. I.U., să se dispună anularea Deciziei nr.

149 din 13 septembrie 2011 de anulare a diplomei de licență eliberată în anul

2003 de Universitate și obligarea pârâților la plata unor despăgubiri de

200.000 euro.

Prin sentința civilă nr.

831 din 29 februarie 2012 Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a

pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că obiectul cauzei de

față îl reprezintă contestarea unor acte emise de către o instituție de

învățământ superior, căreia – prin lege – i-a fost acordată personalitate

juridică de drept privat și i-a fost recunoscută utilitatea publică la nivel

național, aceasta fiind asimilată, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 554/2004, unei „autorități publice” centrale, astfel că, în

speță sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea

contenciosului administrativ, nr. 554/2004, raportat la art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., potrivit cărora litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile

de contencios administrativ ale curților de apel.

La rândul său, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 5154 din 21 septembrie 2012, a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a

contencios administrativ și fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de

competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea

soluționării acestuia.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea de apel a reținut că raportul juridic dedus judecății are ca

obiect acte administrative tipice emise de U.T.M.

Față de obiectul

cererii introductive și emitentul actelor a căror anulare se solicită

(hotărârea nr. 29 din 12 septembrie 2011 și Decizia nr. 149 din 13 septembrie 2011),

elemente determinante pentru stabilirea competenței materiale, Curtea de apel a

apreciat că este competent material în a soluționa cererea reclamantei

tribunalul, în speță Tribunalul București, secția a IX-a de contencios

administrativ și fiscal, în raport de rangul emitentului actului administrativ

atacat, parte în cadrul raportului juridic litigios, care nu poate fi

considerată o instituție publică centrală în accepțiunea legilor organice.

Astfel, pentru

determinarea competenței materiale, Curtea de apel a apreciat că esențială este

stabilirea rangului instituției pârâte.

Doctrina de drept

administrativ este unanimă în ceea ce privește criteriul de delimitare a

autorităților și instituțiilor de interes local de cele de interes central, ca

fiind cel al competenței lor teritoriale, prin competență înțelegându-se aria

teritorială în care autoritatea sau instituția este abilitată printr-o lege sau

un alt act cu caracter normativ să emită acte în regim de putere publică ori să

presteze un serviciu public.

U.T.M. are competența

legală de a presta serviciile de învățământ pentru care este autorizată în

localitățile pentru care a obținut autorizările și acreditările necesare și are

deschise filiale sau alte forme de organizare autorizate legal, prin

intermediul cărora prestează serviciile de interes public care stau la baza

statutului său de utilitate publică.

Din interpretarea

coroborată a dispozițiilor legale care reglementează competența materială a

instanțelor de contencios administrativ din cele două legi organice, în

speță, art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare și art. 2 pct. 1

lit. d) C. proc. civ., rezultă că plenitudinea de jurisdicție în materia

contenciosului administrativ aparține tribunalelor, cărora le revin spre

competență toate litigiile privind actele emise de alte autorități și

instituții decât cele centrale, aici fiind incluse, astfel, și cele care își

desfășoară competența numai în anumite localități determinate din țară, cum

este cazul pârâtei U.T.M.

De altfel, în ședința

plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei

Curți de Casație și Justiție din data de 20 februarie 2012 s-a statuat, ca

soluție de principiu, că aparține tribunalelor competența de soluționare a

acestor litigii, „întrucât universitatea este asimilată unei autorități publice

locale”.

Constatând ivit

conflictul negativ de competență reglementat de art. 20 pct. 2 C. proc. civ.,

văzând și dispozițiile art. 22 C. proc. civ., Curtea de apel a sesizat Înalta

Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art.

22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal pentru următoarele considerente:

Reclamantul a

formulat acțiune în anularea unei hotărâri a Senatului U.T.M., prin care i s-a

anulat diploma de licență.

Înalta Curte reține

că, în conformitate cu art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004, „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene (…) se soluționează în fond de

tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise

sau încheiate de autoritățile publice centrale (…) se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare,

relevanță pentru stabilirea competenței de soluționare a prezentei cauze are

rangul autorității emitente a actului administrativ, cum bine a stabilit Curtea

de Apel.

Potrivit art. 114 din

Legea nr. 1/2011 privind educația națională „instituțiile de învățământ

superior pot fi de stat, particulare sau confesionale. Aceste instituții au

personalitate juridică, au caracter nonprofit, sunt de interes public și sunt

apolitice”, iar în conformitate cu art. 116, „sistemul național de învățământ

superior include toate instituțiile de învățământ superior acreditate. O

instituție de învățământ superior autorizată să funcționeze provizoriu, conform

procedurilor legale în vigoare, devine parte a sistemului național de

învățământ superior numai după acreditare”.

Potrivit art. 1 din

Legea nr. 239/2002, a fost înființată U.T.M. din București, ca instituție de

învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică,

parte a sistemului național de învățământ.

Rezultă, deci, că pârâta

U.T.M. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică

de drept privat și de interes public, reprezintă o entitate descentralizată de

învățământ, parte a sistemului național de învățământ, iar nu o autoritate

publică centrală ale cărei acte administrative să poată fi contestate, în primă

instanță, la curtea de apel.

Faptul că pârâta este

o persoană juridică de drept privat și de interes public recunoscut prin lege,

fiind asimilată – potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004 – unei

autorități publice nu înseamnă însă că este asimilată și unei autorități

publice centrale, câtă vreme textul legal definește noțiunea de autoritate

publică, fără a distinge după rangul central, județean sau local al acesteia.

Pe cale de consecință,

U.T.M. din București nefiind o instituție centrală de sine – stătătoare, actele

emise de aceasta nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 3 pct. 1 lit. a) C.

proc. civ. pentru ca instanța curții de apel să fie competentă material cu

judecarea prezentului litigiu.

Astfel, în conformitate

cu art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 modificată și completată și

cu art. 2 lit. d) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei revine

tribunalului – în speță, Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal.

În mod similar Înalta

Curte s-a mai pronunțat în legătură cu actele administrative emise de

universități (U.S.H., U.B.B. ș.a ), stabilind că tribunalelor le revine competența

de a judeca acțiunile în contencios administrativ având ca obiect asemenea

acte.

De altfel, în vederea

interpretării și aplicării unitare a legislației în materia contenciosului

administrativ și fiscal, în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (3) din

Constituție și ale art. 18 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, Plenul judecătorilor secției de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a adoptat

următoarea soluție pentru unificarea practicii: „Aparține tribunalului

competența de soluționare a unor asemenea litigii, întrucât universitatea este

asimilată unei autorități publice locale, fiind incidente normele de competență

de la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul B.I.Z. în contradictoriu cu

pârâții U.T.M. și Profesor Universitar dr. I.R.U. în favoarea Tribunalului

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2013.