ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1629/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 iunie 2001 reclamantul M.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Asociația Crescătorilor de Albine din România, anularea deciziei nr. 504 din 14 iunie 2001 emisă de pârâtă și restituirea în natură a imobilului situat în București, B-dul Ficusului, iar în subsidiar, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri în echivalent. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul solicitat situat la adresa menționată, compus din teren de 600 mp și construcție de 89 mp, proprietatea părinților săi - M.G. și M.V., a fost expropriat prin Decretul nr. 262/1974, terenul fiind dat în folosința pârâtei pe durată nedeterminată.

Prin precizările formulate la data de 20 februarie 2002, pârâta Asociația Crescătorilor de Albine din România a arătat că terenul în litigiu a trecut, urmare a exproprierii, în proprietatea Statului Român, pârâta având doar folosința acestuia, statului revenindu-i deci toate obligațiile și drepturile decurgând din calitatea de proprietar. Prin sentința nr. 167 din 26 noiembrie 2002, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâta la plata de despăgubiri în sumă de 1.394.800 lei reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 600 mp situat în București, str. Ficusului, sector 1. Prin aceeași sentință au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere referitoare la anularea deciziei nr. 506 din 14 iunie 2001, precum și cele privind restituirea în natură a terenului și a casei de locuit.

Prin încheierile din camera de consiliu din 31 ianuarie 2003 și 21 februarie 2003 aceeași instanță a admis cererile reclamantului și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței susmenționată în sensul că pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.394.248.800 lei și nu la 1.394.248 lei, cum din eroare s-a trecut. Prima instanță a reținut, în esență, că pe terenul revendicat de reclamant, expropriat de stat, s-a construit Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură, iar casa de locuit ce a aparținut părinților reclamantului a fost demolată, caz în care, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâta avea obligația să facă reclamantului o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Apelul declarat de pârâtă împotriva susmenționatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 228 din 14 mai 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 2458 din 29 martie 2005, a admis recursul declarat de pârâtă și a casat decizia curții de apel, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. S-a reținut că pârâta a invocat, pentru prima dată în recurs, lipsa calității procesuale pasive și cum critica este de ordine publică, putând fi invocată pe tot parcursul procesului, pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 152 din 19 aprilie 2006, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului, reținând că, în raport de dispozițiile cuprinse în cap. II, teza I-a din H.G. nr. 498/2003, dar și de obiectul judecății - contestație împotriva deciziei emisă de pârâtă - aceasta are legitimare procesuală pasivă în cauză. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și pârâta, cale de atac soluționată prin decizia nr. 5233 din 27 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. A fost respins ca inadmisibil recursul reclamantului, declarat omisso medio (fără exercitarea, în prealabil, a căii de atac a apelului) și admis recursul pârâtei împotriva deciziei atacate care a fost casată iar cauza trimisă pentru rejudecare apelului la Curtea de Apel București.

S-a reținut că instanța de apel a nesocotit îndrumările deciziei de casare date într-un prim ciclu procesual de a examina excepția formulată de pârâtă și nici nu s-a pronunțat cu privire la calitatea de unitate deținătoare a Primăriei municipiului București, individualizată ca atare de pârâtă. Invocându-se dispozițiile art. 9 și 20 din Legea nr. 10/2001 respectiv art. 22 după republicare s-a reținut că cerința impusă unității ce are obligația de a primi și soluționa notificarea nu este doar aceea de a fi persoană de drept public, ci este necesar ca ea să dețină bunul solicitat și să aibă obligația de a stabili măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.

Or, în raport de susținerile pârâtei care constant a invocat că terenul în dispută i-a fost transmis numai în folosință, plătind anual o taxă de folosință și că din această poziție nu are nici obligația și nici dreptul de a soluționa notificarea, dar și că nu se încadrează între unitățile considerate deținătoare de imobile preluate în mod abuziv de stat, fiind o persoană juridică de drept privat, o organizație profesională nonprofit, instanța de apel avea obligația analizării acestor aspecte raportat la lipsa de legitimare procesuală invocată.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat nici critica privind obligarea sa la plata de despăgubiri către reclamant, deși față de modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 și abrogarea art. 24 alin. (2) din lege, măsurile reparatorii ce pot fi acordate persoanei îndreptățite sunt cele prevăzute de art. 26 din legea republicată, între care însă nu figurează și aceea a despăgubirilor bănești la care recurenta a fost obligată. În rejudecare, prin decizia nr. 793 din 28 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, reținând în esență că, în raport de actele constitutive ale entității pârâte, aceasta este o instituție de utilitate publică cu personalitate juridică, ceea ce justifică legitimarea sa procesuală, în calitate de deținătoare a imobilului pretins în prezenta procedură.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta criticând-o pentru nelegalitate, sens în care reiterând criticile privind statutul său juridic - persoană juridică de drept privat, a arătat că nu are atribuțiuni (drepturi și obligații) în procedura legii speciale și nici nu deține bunul în patrimoniul său, prin urmare nu-i incumbă obligația stabilită de instanțe.

Recursul este fondat potrivit considerațiilor ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana îndreptățită va notifica în termenul de 6 luni, ulterior prelungit, de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art. 25 din lege, în termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură ori, potrivit art. 26 din aceeași lege, a măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite.

Prin urmare, în aplicarea Legii nr. 10/2001, entitatea obligată să primească și să soluționeze notificarea nu este numai proprietarul bunului solicitat, ci și deținătorul acestuia, accepțiune reținută în însăși cuprinsul legii. Or, deținător în sensul normelor evocate este și cel care are un drept de folosință. Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 adoptate în interpretarea și aplicarea unitară a legii speciale, cu referire la dispozițiile legale evocate, definesc unitatea deținătoare ca fiind entitatea cu personalitate juridică ce exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică ce are înregistrat bunul în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care acesta apare a fi înregistrat sau deținut.

Fiind o entitate cu personalitate juridică, cu patrimoniu propriu, care deține bunul pretins în prezenta procedură, chiar cu titlu de folosință, bun preluat abuziv de stat, pârâta are calitatea de „unitate deținătoare” pretinsă de legea specială pentru a dispune relativ la măsurile reparatorii prevăzute de lege. Această calitate derivă totodată și din calitatea pârâtei de emitentă a dispoziției/actului administrativ atacat în cauză, motiv pentru care și din această perspectivă pârâta are calitatea procesuală pasivă și stă în proces, în exercițiul atribuțiilor conferite de lege.

Ca urmare, se constată ca nefondate criticile pârâtei invocate sub aspectul analizat, reținându-se însă că, în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, imperative și de imediată aplicare, măsurile reparatorii prin echivalent ce pot fi acordate în cauză, față de cadrul procesual astfel cum acesta a fost fixat de reclamant (Legea nr. 10/2001), nu pot fi decât cele prevăzute în normele sale și nu despăgubirile bănești, modalitate de reparație ce nu este prevăzută de legea specială. Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi admis în limitele celor reținute în dispozitivul prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Asociația Crescătorilor de Albine din România împotriva deciziei nr. 793 din 28 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia și în parte sentința nr. 1671 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul că obligă pârâta să facă propunere de acordare a titlurilor de despăgubire în limita sumei de 1.394.248.800 lei, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 600 mp, situat în București, str. Ficusului, sector 1. Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2010.