ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1206/2014

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 mai

2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr.

17118/3/2008, reclamanta P.Ș.V. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul

București, prin primar general, să se constate că a dobândit prin uzucapiune

dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 2.398,12 mp

situat în București, str. P.Ț., sector 4 și să se constate că a dobândit prin

accesiune dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe acest teren

în suprafață totală de 953,24 mp respectiv: C1 - Biserică în suprafață de

625,11 mp, C2 - Pangar în suprafață de 36,42 mp, C3 - Depozit cărți în

suprafață de 37,23 mp, C4 - Lumânărar în suprafață de 23,39 mp, C5 - Poartă cu

boltă betonată, în suprafață de 21,22 mp, C6 - Clopotniță în suprafață de 7,96

mp, C7 - Cancelarie în suprafață de 14,61 mp, C8 - Trapeză în suprafață de

25,34 mp, C9 - Grup sanitar în suprafață de 19,23 mp și C10 - Garaj în

suprafață de 24,53 mp.

Prin Sentința civilă

nr. 1543 din 9 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că, potrivit afirmațiilor reclamantei, aceasta a

dobândit terenul ce formează obiectul cauzei prin donație de la A.V.P., așa cum

se menționează și în testamentul autentificat la 21 decembrie 1936 de către

Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, pct. 13 lit. b), însă înscrisul constatator

al acestei donații nu mai există în prezent.

Calitatea procesuală

pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care

este obligat în raportul juridic dedus judecății care, într-o astfel de

acțiune, este întotdeauna fostul proprietar al imobilului în privința căruia se

invocă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Ori, în speța dedusă

judecății, din probele administrate în cauză, reclamanta nu a făcut dovada că

adevăratul proprietar al imobilului în litigiu este pârâtul Municipiul

București, prin primar general, nu s-a depus vreun titlu de proprietate al

pârâtului asupra terenului în litigiu și în niciunul dintre înscrisurile depuse

la dosar nu figurează pârâtul în calitate de proprietar al imobilului, astfel

încât, instanța nu poate pronunța o hotărâre prin care să se constate

dobândirea, de către reclamantă, a dreptului de proprietate asupra imobilului

în litigiu ca efect al prescripției achizitive.

Prin Decizia nr.

117/A din 23 februarie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei

împotriva sentinței sus-menționate.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că în niciunul dintre înscrisurile depuse la

dosar nu se află menționat, în calitate de proprietar intimatul-pârât, iar

dispozițiile alin. (2) din articolul unic al Legii nr. 455/2006 nu sunt

aplicabile în speța dedusă judecății, deoarece reclamanta însăși arată că

terenul a fost dobândit prin testament de la doamna A.V.P., în prezent

decedată.

Susținerea apelantei

în sensul că autoarea sa este decedată, nu are moștenitori și, prin urmare, în

prezenta cauză ar avea calitate procesuală pasivă intimata-pârâtă, este un

argument în plus al faptului că această calitate aparține statului față de care

reclamanta putea să solicite constatarea vacanței succesorale și ulterior să

promoveze acțiunea de față.

Chiar

apelanta-reclamantă susține că bunul din litigiu ar fi un bun fără stăpân și că

ar fi al statului în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 477 și ale art.

646 din C. civ., însă intimatul-pârât nu dobândește calitate procesuală în

prezenta cauză nici în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 215/2001

și nici ale Legii nr. 455/2006.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C.

proc. civ. reclamanta P.Ș.V., formulând următoarele critici:

I. Instanțele

anterioare au interpretat și aplicat greșit dispozițiile alin. (2) din

articolul unic al Legii nr. 455/2006 care reglementează acțiunile în materia

uzucapiunii formulate de cultele religioase precizându-se expres că acestea se

vor soluționa în contradictoriu cu autoritățile locale și alte persoane

interesate, numai în cazul în care acestea sunt cunoscute.

Instanțele anterioare

nu au înțeles că aceste dispoziții legale reprezintă o derogare de la dreptul

comun în materie, calitatea procesuală a pârâtului rezultând ex lege.

II. Prin solicitarea

celor două instanțe de constatare a vacanței succesorale se realizează o

depășire a atributelor puterii judecătorești, deoarece se impune necesitatea

ipotetică a unei proceduri ce nu poate fi inițiată de reclamantă și care nu

rezultă din nicio prevedere legală.

III. Instanțele

anterioare au interpretat și aplicat greșit prevederile art. 64 alin. (1) teza

finală din Legea nr. 512/2001, conform cărora "primarul acționează și ca

reprezentant al statului în comuna sau orașul în care a fost ales".

Prin urmare,

Municipiul București, prin primar general, este reprezentantul statului în

teritoriu și singurul ce ar putea emite vreo pretenție asupra imobilului în

litigiu, deși posesia a fost exercitată de reclamantă de peste 70 de ani.

IV. Instanțele

anterioare au interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 477 C.

civ. ce reglementează situația juridică a bunurilor fără stăpân, în sensul că

acestea sunt ale statului, prin sintagma domeniu public înțelegându-se domeniu

privat al statului

care este reprezentat

în teritoriu de unitatea administrativ-teritorială care stă în justiție prin

primar.

Analizând lucrările

dosarului, Înalta Curte constată următoarele;

Recursul reclamantei

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7

aprilie 2009, judecata acestuia fiind suspendată la data de 21 octombrie 2009

în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a cauzei ce forma obiectul Dosarului nr. 7426/4/2009

al Judecătoriei sector 4.

Dosarul a fost repus,

din oficiu, pe rol pentru verificări la data de 10 iulie 2012, iar la termenul

de judecată din 19 septembrie 2012, urmare a relațiilor solicitate de la Tribunalul

București, secția a III-a civilă, conform cărora Dosarul nr. 7426/4/2009 a fost

soluționat irevocabil prin Decizia nr. 1045 din 12 decembrie 2011, cauza a fost

repusă pe rol și acordat termen pentru soluționarea recursului la 31 octombrie

2012, dată la care judecata cauzei a fost suspendată în temeiul dispozițiilor

art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La data de 17

decembrie 2012 dosarul a fost repus pe rol din oficiu, în vederea discutării

perimării, în acest sens fiind acordat termen la 6 februarie 2013, prin

încheierea de la acea dată fiind menținută măsura suspendării.

La data de 5 martie

2014 cauza a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării.

Potrivit art. 248

alin. (1) din C. proc. civ., incident în cauză, "orice cerere de chemare

în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de

reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor,

dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an".

Perimării i s-a

atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune

procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o

prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în

judecată,

Reglementată ca o

excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind

judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale

este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută,

întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul

părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni

perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se

datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă,

dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de

lege.

În speță, de la data

când a fost menținută măsura suspendării, respectiv, 6 februarie 2013 și până

la data repunerii pe rol din oficiu, și anume, 5 martie 2014, niciuna din părți

nu a întrerupt cursul suspendării, lăsând în nelucrare recursul

Față de cele ce

preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei

părții, în baza art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte constată perimarea

recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul declarat reclamanta P.Ș.V. împotriva Deciziei nr. 117/A din 23

februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 aprilie 2014.

Procesat de GGC - AS