ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1206/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 8 mai 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 17118/3/2008, reclamanta P.Ș.V.

a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general, să se constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 2.398,12 mp situat în București, str. P.Ț., sector 4 și să se constate că a dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe acest teren în suprafață totală de 953,24 mp respectiv: C1 - Biserică în suprafață de 625,11 mp, C2 - Pangar în suprafață de 36,42 mp, C3 - Depozit cărți în suprafață de 37,23 mp, C4 - Lumânărar în suprafață de 23,39 mp, C5 - Poartă cu boltă betonată, în suprafață de 21,22 mp, C6 - Clopotniță în suprafață de 7,96 mp, C7 - Cancelarie în suprafață de 14,61 mp, C8 - Trapeză în suprafață de 25,34 mp, C9 - Grup sanitar în suprafață de 19,23 mp și C10 - Garaj în suprafață de 24,53 mp.

Prin Sentința civilă nr. 1543 din 9 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, potrivit afirmațiilor reclamantei, aceasta a dobândit terenul ce formează obiectul cauzei prin donație de la A.V.P., așa cum se menționează și în testamentul autentificat la 21 decembrie 1936 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, pct. 13 lit. b), însă înscrisul constatator al acestei donații nu mai există în prezent. Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este obligat în raportul juridic dedus judecății care, într-o astfel de acțiune, este întotdeauna fostul proprietar al imobilului în privința căruia se invocă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Ori, în speța dedusă judecății, din probele administrate în cauză, reclamanta nu a făcut dovada că adevăratul proprietar al imobilului în litigiu este pârâtul Municipiul București, prin primar general, nu s-a depus vreun titlu de proprietate al pârâtului asupra terenului în litigiu și în niciunul dintre înscrisurile depuse la dosar nu figurează pârâtul în calitate de proprietar al imobilului, astfel încât, instanța nu poate pronunța o hotărâre prin care să se constate dobândirea, de către reclamantă, a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ca efect al prescripției achizitive. Prin Decizia nr. 117/A din 23 februarie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței sus-menționate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că în niciunul dintre înscrisurile depuse la dosar nu se află menționat, în calitate de proprietar intimatul-pârât, iar dispozițiile alin. (2) din articolul unic al Legii nr. 455/2006 nu sunt aplicabile în speța dedusă judecății, deoarece reclamanta însăși arată că terenul a fost dobândit prin testament de la doamna A.V.P., în prezent decedată. Susținerea apelantei în sensul că autoarea sa este decedată, nu are moștenitori și, prin urmare, în prezenta cauză ar avea calitate procesuală pasivă intimata-pârâtă, este un argument în plus al faptului că această calitate aparține statului față de care reclamanta putea să solicite constatarea vacanței succesorale și ulterior să promoveze acțiunea de față.

Chiar apelanta-reclamantă susține că bunul din litigiu ar fi un bun fără stăpân și că ar fi al statului în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 477 și ale art. 646 din C. civ., însă intimatul-pârât nu dobândește calitate procesuală în prezenta cauză nici în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 215/2001 și nici ale Legii nr. 455/2006. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. reclamanta P.Ș.V., formulând următoarele critici: I. Instanțele anterioare au interpretat și aplicat greșit dispozițiile alin. (2) din articolul unic al Legii nr. 455/2006 care reglementează acțiunile în materia uzucapiunii formulate de cultele religioase precizându-se expres că acestea se vor soluționa în contradictoriu cu autoritățile locale și alte persoane interesate, numai în cazul în care acestea sunt cunoscute.

Instanțele anterioare nu au înțeles că aceste dispoziții legale reprezintă o derogare de la dreptul comun în materie, calitatea procesuală a pârâtului rezultând ex lege. II. Prin solicitarea celor două instanțe de constatare a vacanței succesorale se realizează o depășire a atributelor puterii judecătorești, deoarece se impune necesitatea ipotetică a unei proceduri ce nu poate fi inițiată de reclamantă și care nu rezultă din nicio prevedere legală. III. Instanțele anterioare au interpretat și aplicat greșit prevederile art. 64 alin. (1) teza finală din Legea nr. 512/2001, conform cărora "primarul acționează și ca reprezentant al statului în comuna sau orașul în care a fost ales". Prin urmare, Municipiul București, prin primar general, este reprezentantul statului în teritoriu și singurul ce ar putea emite vreo pretenție asupra imobilului în litigiu, deși posesia a fost exercitată de reclamantă de peste 70 de ani.

IV. Instanțele anterioare au interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 477 C. civ. ce reglementează situația juridică a bunurilor fără stăpân, în sensul că acestea sunt ale statului, prin sintagma domeniu public înțelegându-se domeniu privat al statului care este reprezentat în teritoriu de unitatea administrativ-teritorială care stă în justiție prin primar. Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele; Recursul reclamantei a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 aprilie 2009, judecata acestuia fiind suspendată la data de 21 octombrie 2009 în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei ce forma obiectul Dosarului nr. 7426/4/2009 al Judecătoriei sector 4. Dosarul a fost repus, din oficiu, pe rol pentru verificări la data de 10 iulie 2012, iar la termenul de judecată din 19 septembrie 2012, urmare a relațiilor solicitate de la Tribunalul București, secția a III-a civilă, conform cărora Dosarul nr. 7426/4/2009 a fost soluționat irevocabil prin Decizia nr. 1045 din 12 decembrie 2011, cauza a fost repusă pe rol și acordat termen pentru soluționarea recursului la 31 octombrie 2012, dată la care judecata cauzei a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. La data de 17 decembrie 2012 dosarul a fost repus pe rol din oficiu, în vederea discutării perimării, în acest sens fiind acordat termen la 6 februarie 2013, prin încheierea de la acea dată fiind menținută măsura suspendării.

La data de 5 martie 2014 cauza a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării. Potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc.

civ., incident în cauză, "orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an". Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată, Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege. În speță, de la data când a fost menținută măsura suspendării, respectiv, 6 februarie 2013 și până la data repunerii pe rol din oficiu, și anume, 5 martie 2014, niciuna din părți nu a întrerupt cursul suspendării, lăsând în nelucrare recursul Față de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, în baza art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte constată perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat reclamanta P.Ș.V. împotriva Deciziei nr. 117/A din 23 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 aprilie 2014. Procesat de GGC - AS