ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1184/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 101 din 29 martie 2013, Tribunalul Brașov a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, autorității de lucru judecat și lipsei calității procesuale pasive a pârâților. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată și completată de reclamanta SC D.S. SRL Codlea, în insolvență, în contradictoriu cu pârâții D.S.V.S.A., Direcția pentru Agricultură Județeană Brașov, M.A.D.R. și M.F.P., prin D.G.F.P. Brașov. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin acțiunea introductivă, reclamanta SC D.S. SRL a chemat în judecată pe pârâții D.S.V.S.A., D.A.D.R., M.A.D.R.

și M.F.P., solicitând obligarea pârâtului M.A.D.R. la plata despăgubirilor pentru prejudiciul ce i s-a cauzat reclamantei - paguba produsă și beneficiul nerealizat - prin măsurile luate pentru aducerea la îndeplinire a acțiunilor de importanță deosebită ce s-au întreprins pentru lichidarea rapidă a focarelor de boli transmisibile, respectiv gripa aviară, în cuantum de min. 101.000 RON (cuantumul real al despăgubirilor urmând a fi indicat după administrarea probelor), pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2009 - 15 septembrie 2009, cu cheltuieli de judecată în caz de opoziție. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998, 999 C. civ., H.G. nr. 1415/2004 și art. 274 C. proc. civ.

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă ca nefondată, având în vedere că, de pe o parte, litigiul, fiind unul civil cu profesioniști, nu impunea parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar pe de altă parte, în cazul promovării unei acțiuni bazate pe răspunderea civilă delictuală, reclamanta nu trebuie să facă dovada convocării la conciliere, conform art. 720 1 C. proc. civ. În speță, deși s-a invocat excepția puterii de lucru judecat, în motivarea excepției se face referire atât la efectul pozitiv al lucrului judecat, cât și la existența Sentinței civile nr. 1162/C din 23 iunie 2009 a Tribunalului Brașov și la imposibilitatea formulării unei noi acțiuni cu același obiect, între aceleași părți și pentru aceeași cauză, nu la autoritatea de lucru judecat.

Instanța a reținut că prin acțiune reclamanta pretinde alte sume decât cele care fac obiectul Dosarului nr. 7367/62/2008, care nu este judecat irevocabil, pentru altă perioadă (1 ianuarie 2009 - 15 septembrie 2009), prin urmare, excepția puterii de lucru judecat nu poate fi reținută. Excepția lipsei calității procesuale pasive a tuturor pârâților a fost considerată nefondată și va fi, de asemenea, respinsă, având în vedere că legitimarea procesuală a acestora decurge din scopul asigurării unei corecte desfășurări a procesului, în condiții de contradictorialitate, cu participarea tuturor persoanelor ce necesită a-și formula apărări și având în vedere și faptul că acțiunea este întemeiată și pe dispozițiile H.G.

nr. 1415/2004. De altfel, reclamanta a precizat, atât în cererea introductivă, cât și în completarea de acțiune, că are pretenții numai de la M.A.D.R., restul pârâților fiind chemați în judecată numai pentru opozabilitatea hotărârii.

Pretențiile reclamantei din acțiunea introductivă formulată la data de 19 mai 2011 vizează daune pe care aceasta pretinde că le-a suferit în perioada 1 ianuarie 2009 - 15 septembrie 2009, ca urmare a măsurilor luate pentru aducerea la îndeplinire a acțiunilor de importanță deosebită ce s-au întreprins pentru lichidarea rapidă a focarelor de boli transmisibile, respectiv gripa aviară, în perioada 13 mai 2006 - 25 septembrie 2006. Aceasta și-a completat acțiunea la data de 18 februarie 2013, în sensul că a precizat cuantumul prejudiciului rezultat din producția nerealizată în aceeași perioadă 1 ianuarie 2009 - 15 septembrie 2009 și a adăugat cereri pentru contravaloarea fondurilor publice la care avea dreptul, daune interese materiale și morale și cheltuieli suplimentare.

Instanța a reținut că faptul generator al prezentului litigiu este suspendarea activității reclamantei în perioada mai - septembrie 2006. De asemenea, în anii 2006 - 2007, reclamanta a primit despăgubiri conform H.G. nr. 1415/2004, prin Deconturile din 9 august 2006 și din 26 septembrie 2007, așa cum s-a reținut în Sentința civilă nr. 1162/C din 23 iunie 2009 a Tribunalului Brașov, nedefinitivă. Prin urmare, data la care reclamanta a cunoscut întinderea pagubei se situează cel mai târziu în luna septembrie 2007, după ce i s-au achitat integral despăgubirile descrise mai sus. Acesta a fost și considerentul pentru care reclamanta a inițiat acțiunea în Dosarul nr. 7367/62 din 11 noiembrie 2008, unde a pretins despăgubiri, în baza răspunderii civile delictuale.

Instanța nu a primit apărarea reclamantei în sensul că pagubele s-au prelungit în timp, astfel încât poate formula acțiune și după trecerea a 3 ani de la data la care putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, adică în 19 mai 2011 (când a formulat cererea introductivă) și, mai mult, în 18 februarie 2013 (completarea de acțiune), deoarece s-ar ajunge la încălcarea dispozițiilor legale descrise mai sus cu privire la prescripție, iar în Dosarul nr. 7367/62/2008, a avut posibilitatea de a-și preciza cuantumul pretențiilor, posibilitate de care a și uzat. Împotriva acestei sentințe a formulat apel în termen reclamanta SC D.S. SRL Codlea, aflată în insolvență, prin administrator judiciar provizoriu C.C.

și pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. Brașov. Prin Decizia civilă nr. 47/Ap din 5 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, au fost respinse apelurile formulate de apelanta-reclamantă SC D.S. SRL Codlea prin administrator judiciar provizoriu C.C. IPURL și de apelantul-pârât M.F.P., prin D.G.F.P. Brașov, împotriva Sentinței civile nr. 101/2013 a Tribunalului Brașov. Cu privire la apelul declarat de apelantul-pârât M.F.P., prin D.G.F.P. Brașov, instanța a constatat că nu este fondat. Soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive s-a realizat de către instanța de fond cu respectarea principiului disponibilității procesului civil și în limitele dispozițiilor legale invocate ca temei de drept pentru promovarea acțiunii.

Astfel, s-a constatat că reclamanta și-a indicat cuantumul pretențiilor, cât și părțile față de care pretinde aceste pretenții. Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa. Instanța a constatat că, raportat la aceste motive de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată, așa cum a fost formulată și precizată, pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. Brașov, are calitate procesuală pasivă. Între părți se mai poartă un litigiu asemănător ce face obiectul Dosarului civil 326/1/2012 aflat pe rolul Curții de Apel Brașov, după casarea cu trimitere spre rejudecare a apelurilor promovate de SC D.S.

SRL și M.F.P. împotriva Sentinței civile 1162 din 23 iunie 2006. Deși nu s-a dezlegat cu putere de lucru judecat în acel dosar chestiunea de drept privitoare la calitatea procesuală pasivă a M.F.P., totuși instanța superioară, Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare a apelurilor formulate de apelante ca și în prezenta cauză. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a ajuns la această soluție admițând și recursul M.F.P., considerând implicit că este promovat de o parte care are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecații. Cu privire la apelul formulat de apelanta-reclamantă, instanța a constatat că nu este fondat. Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost soluționată corect, ceea ce împiedică o cercetare pe fond a cauzei și o anulare a sentinței atacate.

Deși cererea de chemare în judecată este o copie fidelă a cererii inițiale formulate de aceeași reclamantă în Dosarul civil nr. 326/1/2012, aflat în rejudecarea apelului împotriva Sentinței civile 1162/2006, având diferit doar intervalul de timp pentru care se pretind despăgubirile, instanța a constatat că prin precizarea cererii de la dosar fond este lămurit obiectul cererii. Astfel, rezultă că s-a solicitat obligarea pârâtului M.A.D.R.

să plătească reclamantei contravaloarea producției nerealizate pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 15 septembrie 2009, contravaloarea fondurilor publice la care avea dreptul reclamanta potrivit art. 6 din Legea nr. 150/2003, plata de daune morale pentru prejudiciul de imagine adus societății, cheltuieli suplimentare pe care le-a efectuat reclamanta prin plata unor dobânzi bancare majorate pentru neachitarea la timp a creditului, toate aceste prejudicii fiind consecința incidentului din mai 2006, când i s-a reproșat nefondat reclamantei că este răspunzătoare de împrăștierea virusului de gripă aviară. Faptul generator de obligații în litigiu este suspendarea activității reclamantei în perioada mai - septembrie 2006, iar acest aspect îl învederează chiar reclamanta, însă susține că prejudiciul produs de această măsură abuzivă s-a prelungit în timp, inclusiv în intervalul de timp indicat în prezenta cerere.

Acest interval de timp pentru care s-au solicitat despăgubirile indicate este plasat în continuarea intervalului de timp pentru care s-au solicitat despăgubiri ca urmare a aceluiași fapt cauzator de prejudicii în cauza ce face obiectul Dosarului 326/1/2012 aflat în rejudecarea apelului la Curtea de Apel Brașov. Așadar, susținerile apelantei că paguba s-a prelungit în timp sunt nefondate. În mod legal instanța de fond s-a raportat la momentul "mai 2006", respectiv cel mai târziu "septembrie 2007", când reclamanta a încasat despăgubirile acordate de M.A.D.R. conform procedurii instituite în baza H.G. nr. 1415/2004, ca moment de la care s-a calculat termenul general de prescripție pentru promovarea prezentei acțiuni.

La acest moment reclamanta a cunoscut paguba și pe cel ce răspunde de ea. Dificultățile apărute în situația economică a societății țin și de buna gestionare a intereselor comerciale ale acesteia. Pe de altă parte, prejudiciul de imagine invocat în prezenta acțiune putea fi pretins în cadrul cererii ce face obiectul Dosarului 326/1/2012, având ca obiect tot acțiunea în despăgubiri pentru același fapt cauzator de prejudiciu, acțiune care a fost promovată în termenul legal de prescripție. Deciziile invocate ca practică judiciară în materia soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune de către apelanta-reclamantă nu se pretează prezentei spețe, deoarece chestiunea de drept dezlegată în acele hotărâri judecătorești este diferită, acolo fiind vorba de executarea unor plăți salariale ce au regimul juridic al prestațiilor periodice.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC D.S. SRL Codlea, prin administrator judiciar C.C. IPRL, criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că instanțele anterioare au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și au stabilit că termenul de prescripție pentru pretențiile solicitate a început să curgă din anul 2006, deși prejudiciul a devenit cert în cursul anului 2009. În consecință, dreptul la acțiune s-a născut în 2009, aspect care din punct de vedere juridic este confirmat de practica instanței supreme, prin Decizia nr. 733/1957 a fostului Tribunal Suprem, Decizia civilă nr. 3071 din 17 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, Decizia nr. 1107 din 16 noiembrie 2000, confirmată ulterior de completul de 9 judecători al Curții Supreme de Justiție, prin Decizia civilă nr. 94 din 9 iunie 2003. Astfel, prin Decizia civilă nr. 94 din 9 iunie 2003, s-a statuat că doar în momentul în care devine cert prejudiciul se poate acoperi, stabilind că dreptul la acțiune s-a născut la momentul cunoașterii cu certitudine de către aceasta a sumei pe care o avea de plătit partenerului extern cu titlu de daune.

Instanța de apel a ignorat acest raționament, considerând că este aplicabil numai pentru obligații ce au ca obiect prestații periodice, deși recurenta era îndreptățită să solicite plata despăgubirilor din momentul nașterii dreptului la acțiune, cu trei ani în urmă, respectiv din anul 2009, astfel încât acțiunea formulată în fața instanței de fond în cursul anului 2011 se afla în termenul de prescripție. Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs și pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. Brașov, criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul susține, în esență, că în mod greșit s-a considerat că pârâtul M.F.P. are calitate procesuală pasivă în cauză și că procedând de această manieră au fost încălcate dispozițiile H.G.

34/2009, ale H.G. nr. 1415 din 2 septembrie 2004 și ale H.G. nr. 1589/2005 privind acordarea despăgubirilor pentru animalele tăiate, ucise sau altfel afectate, în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile animalelor, precum și dispozițiile din Legea nr. 500/2002, care reglementează atribuțiile instituției pârâte. S-a mai invocat că pârâtul nu a întocmit niciun document, nu a dispus nicio măsură, nu a acordat niciun aviz și nu are nicio competență legală privind acordarea despăgubirilor în agricultură. Cu alte cuvinte, se susține că recurentul-pârât a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu a luat nicio măsură prin care să prejudicieze reclamanta și în consecință nu a devenit parte în raportul juridic ce atrage răspunderea civilă delictuală.

Recursul declarat de reclamanta SC D.S. SRL Codlea este nefondat. Examinând susținerile recurentei, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă. Susținerile reclamantei privind momentul începerii curgerii dreptului de prescripție sunt neîntemeiate. Astfel, cererea formulată la data de 19 mai 2011 în fața instanței de fond este o acțiune în pretenții prin care se solicită obligarea pârâților la plata unor sume de bani pentru un prejudiciu care a apărut în perioada 1 ianuarie 2009 - 15 septembrie 2009, susținându-se că în acest interval de timp prejudiciul a devenit cert.

Instanțele anterioare au făcut o corectă aplicațiune a dispozițiilor art. 8 din Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă, conform cărora: prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Or, în speță, instanța de fond a reținut că faptul generator al prejudiciului este reprezentat de suspendarea activității reclamantei în perioada mai - septembrie 2006 și mai mult în cursul anilor 2006 - 2007, reclamanta a primit despăgubiri conform H.G. nr. 1415/2004, prin Deconturile din 9 august 2006 și din 26 septembrie 2007, așa cum s-a reținut în Sentința civilă nr. 1162/C din 23 iunie 2009 a Tribunalului Brașov.

De asemenea, au fost acordate despăgubiri și printr-o altă hotărâre judecătorească, Sentința civilă nr. 1162 din 23 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Brașov, luându-se în considerare pagubele produse până la data de 31 decembrie 2009. Toate aceste demersuri judiciare și administrative demonstrează faptul că reclamanta a cunoscut paguba și întinderea acesteia, precum și persoanele care sunt răspunzătoare de producerea ei, astfel încât în mod corect instanța de apel a statuat că termenul de prescripție a început să curgă din septembrie 2006, astfel încât o acțiune formulată în cursul anului 2011 și precizată în 2013 a fost considerată prescrisă și a fost respinsă ca atare. Deși se susține că prejudiciul a devenit cert în perioada 1 ianuarie 2009 - 15 septembrie 2009, această situație este contrazisă de faptul că în precedent au fost acordate despăgubiri prin acte normative emise de Guvern și au fost solicitate daune în instanță, chiar de către reclamantă.

Nu se poate susține că efectul păgubitor al măsurilor luate în anul 2006 se produce și după anul 2009, în raport de momentul executării voluntare a obligației de plată de către pârâtă. Executarea unei obligații stabilite de instanță este distinctă de nașterea dreptului la despăgubire care determină momentul începerii curgerii termenului de prescripție, acestea având temei și regim juridic diferit și neexistând o legătură cauzală între ele. Pe de altă parte, în mod corect a reținut instanța de apel că nu se poate pretinde prelungirea efectelor prejudiciului, așa cum susține reclamanta, și pe parcursul anului 2009, care să-i permită acesteia promovarea acțiunii într-un interval de timp de 3 ani și pentru considerente care țin de obiectul pretențiilor.

Astfel, nu se poate reține că prejudiciul moral invocat de reclamantă, respectiv alterarea imaginii reclamantei pe piața economică, s-a perpetuat 6 ani de la momentul epidemiei de gripă aviară, neavând temei legal pentru o asemenea cerere. În acest context, nu sunt incidente raționamentele jurisdicționale invocate de recurentă, conform Deciziei nr. 733/1957 a fostului Tribunal Suprem, Deciziei civile nr. 3071 din 17 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, Deciziei nr. 1107 din 16 noiembrie 2000, confirmată ulterior de completul de 9 judecători al Curții Supreme de Justiție, prin Decizia civilă nr. 94 din 9 iunie 2003, deoarece nu s-a demonstrat existența unui prejudiciu cert la momentul indicat în acțiunea introductivă de instanță.

Recursul declarat de pârâtul M.F.P. este nefondat. Recurentul-pârât a susținut că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu a luat nicio măsură prin care să prejudicieze reclamanta și, în consecință, nu a devenit parte în raportul juridic ce atrage răspunderea civilă delictuală. Susținerea este nefondată, deoarece din cuprinsul actelor normative ce au stabilit acordarea de despăgubiri către societățile comerciale care au suferit prejudicii materiale, respectiv H.G. nr. 1415/2004, reiese că sumele datorate pentru plata despăgubirilor vor fi asigurate de M.F.P., prin M.A.D.R. Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a H.G. nr. 1415/2004: "După aprobarea de către M.F.P.

a creditelor bugetare necesare pentru plata despăgubirilor, M.A.D.R. va vira în contul direcțiilor pentru agricultură și dezvoltare rurală județene, respectiv a municipiului București, sumele respective pentru plata deconturilor." Așadar, chiar dacă nu este parte în raportul juridic privind răspunderea civilă delictuală, există în sarcina pârâtei obligația legală de a asigura sumele necesare pentru plata despăgubirilor și hotărârea pronunțată în cauză trebuie să-i fie opozabilă. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 raportate la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC D.S. SRL Codlea, prin administrator judiciar C.C.

IPRL, și de pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC D.S. SRL Codlea, prin administrator judiciar C.C. IPRL, și de pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. Brașov, împotriva Deciziei nr. 47/Ap din 5 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 aprilie 2014. Procesat de GGC - AZ