ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1175/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 26 februarie 2007, reclamanții S.I.F., S.L., S.P.S., S.E.A., S.F.M., K.J.E., L.M., L.B.K. și L.F. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții D.M., D.I., B.T., B.N., P.N., I.Ș., Ș.R., Ș.E., SC M. SRL, SC I.C. SRL, SC R. SRL, Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul Brașov, reprezentat legal de Primar, să pronunțe o hotărâre, prin care să constate că pârâtul Statul Român a preluat fără titlu valabil cota de 1/2 parte din imobilul situat în Municipiul Brașov, str. R., înscris în cartea funciară nr. AA Brașov, sub nr. top.

BB, compus din construcție și teren în suprafață de 333 mp, care a aparținut defunctei L.E., născută A., să îi oblige pe pârâții persoane fizice să le lase în deplină proprietate și posesie acest imobil și să rectifice situația de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate ce a fost întabulat asupra acestui imobil în favoarea pârâtului Statul Român și reînscrierea acestui drept în favoarea proprietarului inițial. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt copiii și moștenitorii sezinari ai defunctei S.J., născută L., decedată la data de 4 decembrie 1993, și, respectiv, nepoții părinților acesteia, adică ai defunctului L.F., decedat la data 25 iulie 1948, și ai defunctei L.E., născută A., decedată la data de 29 octombrie 1971. Din conținutul Contractului de vânzare-cumpărare nr. CC/1930 rezultă că bunicii reclamanților, L.F.

și L.E., au fost proprietarii tabulari ai imobilului situat în Municipiul Brașov, str. R., înscris în cartea funciară nr. AA Brașov, sub nr. top. BB. Tot astfel, din Certificatul de moștenitor din 17 ianuarie 1949, eliberat ca urmare a decesului bunicului lor, L.F., rezultă că 1/2 parte din imobilul mai sus identificat a rămas în proprietatea bunicii lor, iar cealaltă cotă de 1/2 parte a fost moștenită de S.J., pe care au moștenit-o copiii acesteia, respectiv reclamanții din prezenta cauză. Această cotă de 1/2 din imobil, mai susțin reclamanții, nu a fost naționalizată, în timp ce cealaltă cotă de 1/2 parte, ce a aparținut bunicii lor, a fost naționalizată conform prevederilor Decretului nr. 92/1950, deși aceasta a făcut parte din categoria micilor meseriași, față de care măsura naționalizării nu putea opera.

În aceste condiții, antecesorii lor și mai apoi ei și-au păstrat calitatea de proprietari avută la data preluării abuzive a imobilului. Or, imobilul ce a constituit obiectul dreptului de proprietate al antecesorilor lor a fost înstrăinat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, pârâților din cadrul prezentului litigiu, deși el nu a intrat niciodată în patrimoniul vânzătorului. Cum asupra imobilului din litigiu există două categorii de titluri de proprietate, conchid reclamanții, ale lor și ale "cumpărătorilor", care sunt pârâții, se impune compararea celor două categorii de titluri, urmând a se da eficiență titlurilor lor de proprietate, acestea fiind mai bine caracterizate, întrucât provin de la adevăratul proprietar al imobilului.

În drept, reclamanții și-au fundamentat cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 1 din H.G. nr. 20/1996, astfel cum acest act normativ a fost modificat prin H.G. nr. 11/1997, în art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938 și în Legea nr. 7/1996, ce a fost invocată în mod generic. Învestită în primă instanță, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței sale materiale, prin Sentința civilă nr. 9770 din 9 noiembrie 2007, declinând în favoarea Tribunalului Brașov competența de soluționare a cauzei, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar.

Prin Sentința nr. 30/S din 1 februarie 2013, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a respins acțiunea, reținând în esență că aceasta a fost promovată la data de 26 februarie 2007, respectiv, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care reglementează "în mod general" modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil, cât și fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra achizițiilor, și nerestituite. Or, procedura instituită de acest act normativ cu caracter special, se arată, cuprinde două etape distincte, și anume: procedura prealabilă (care are un caracter obligatoriu) și procedura judiciară, ulterioară, cu caracter facultativ, la îndemâna persoanelor nemulțumite de modul de soluționare a cererilor vizând restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Ca atare, nu au fost primite susținerile reclamanților în sensul că pot promova direct în instanță o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 6 al Legii nr. 213/1998 și art. 480 - 481 C. civ., prima instanță reținând că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele ce intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat doar în condițiile acestui act normativ, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii, în natură ori prin echivalent. Făcând trimitere atât la jurisprudența instanței supreme, cât și a celei de contencios constituțional, tribunalul a mai reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată în condițiile dreptului comun (art. 480 - 481 C. civ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, ea fiind inadmisibilă.

Astfel, procedura specială instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor ce formează obiectul acestui act normativ. Instituirea acestei proceduri și a unui termen de decădere în cazul neurmării ei nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate, deoarece toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituite de lege, pentru stabilirea și punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pot fi atacate în justiție de persoanele interesate. Or, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce, implicit, permite anumite ingerințe, cu condiția ca acestea să nu aducă atingere substanței dreptului și să nu împiedice exercițiul său efectiv. Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situației juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerința soluționării cererii de restituire într-un termen rezonabil. De asemenea, conchide prima instanță, această procedură nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile.

De altminteri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în jurisprudența sa, că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanță cu interesul general, adoptând, în acest sens, legile necesare. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale care, prin Decizia nr. 108/Ap din 23 octombrie 2013, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondat apelul reclamanților. În plus, instanța de apel a mai reținut că buna-credință a pârâților persoane fizice, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai poate fi pusă în discuție întrucât valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare a făcut obiectul unui litigiu anterior, în care s-au pronunțat hotărâri irevocabile ce au respins acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a acestora.

Tot astfel, s-a reținut că obiectul acțiunii îl reprezintă cota de 1/2 naționalizată de stat, ce a aparținut bunicii reclamanților - L.E., născută A. - iar nu cota de 1/2 ce aparține antecesoarei L.J., pretinsă pentru prima oară în apel, cerere inadmisibilă potrivit art. 294 C. proc. civ. Făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de control judiciar a arătat că, în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, instanța europeană a reținut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi.

Tot astfel, instanța europeană a reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului și că transformarea într-o "valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea, de către partea interesată, a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Or, în speță, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu.

Speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție. Tot astfel, în cauza Pincova și Pinc v Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim, cu toate acestea însă consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În cauză, împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, reclamanții S.L., S.P.S., S.E.A., S.F.M., K.J.E., K.A.M., S.R.E., S.J.G., S.T.E.

și S.E.P., care, făcând trimitere la temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei de față, critică decizia dată în apel, după cum urmează: - s-a reținut greșit incidența prevederilor art. 294 C. proc. civ., în condițiile în care, chiar de la fond, reclamanții au revendicat întregul imobil, și nu doar cota de 1/2, naționalizată. - instanța de control judiciar a dat o interpretare greșită acțiunii în revendicare, prin comparare de titluri, atunci când a reținut că buna-credință a chiriașilor cumpărători nu ar mai putea fi pusă în discuție, întrucât validitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu SC R. SRL a fost confirmată prin hotărâre irevocabilă.

Or, în procedura comparării de titluri, buna sau reaua-credință a uneia din părțile care își dispută proprietatea asupra bunului este doar un element de natură să conducă în mod esențial la acordarea atributului preferabilității. - greșit au reținut ambele instanțe că prevederile Legii nr. 10/2001 ar obstacula acțiunea în revendicare. Astfel, autoarea reclamanților, S.J., a rămas proprietara tabulară asupra cotei de 1/2 din imobil, până în anul 1993, când a decedat, fiind evident că prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile respectivei cote de proprietate. - chiar dacă s-ar considera că naționalizarea cotei de 1/2 din imobilul ce a aparținut E.L. s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. II al Decretului nr. 92/1950, oricum în calitate de succesori legali ai S.J., reclamanții sunt și acum coproprietari ai bunului revendicat, calitate pe care o pot apăra oricând prin acțiunea în revendicare, bazată pe dreptul comun.

- având în vedere că proprietatea tabulară a antecesoarei lor asupra cotei de 1/2 din imobil nu a fost niciodată contestată, apare evident că reclamanții se pot prevala de "un bun" în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și că trebuie să li se asigure accesul la acțiunea în revendicare, prin comparare de titluri. - faptul că și pârâții cumpărători invocă propriul drept de proprietate nu este de natură să obstaculeze cererile reclamanților, buna-credință a pârâților fiind "infirmată suplimentar" și de împrejurarea că, deși se putea vinde cel mult 1/2 din imobil, s-a înstrăinat o cotă de peste 90%. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Dintru început se impune a preciza că obiectul acțiunii în revendicare formulate de reclamanți la 26 februarie 2007 și precizate la 11 mai 2007 a fost indicat de aceștia - atât prin cererea introductivă, cât și prin cea precizatoare - ca fiind cota de 1/2 din imobilul (construcție și teren în suprafață de 333 mp) situat în Brașov, sub nr. top BB, ce a aparținut defunctei L.E. (născută A.), bunica reclamanților, și a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Abia în apel reclamanții au înțeles să învedereze instanței, în legătură cu extinderea pretențiilor lor și asupra celeilalte cote de 1/2 părți din imobil, nesupusă exproprierii, ce a aparținut antecesoarei L.J., context în care, în mod corect instanța de control judiciar a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., text ce stabilește imperativ imposibilitatea schimbării în calea de atac, a calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată. Celelalte motive de recurs vizează legalitatea soluției pronunțate pe fondul acțiunii în revendicare îndreptate atât împotriva Statului, prin reprezentanții săi, cât și împotriva subdobânditorilor la Legea nr. 112/1995, motive care de asemenea nu pot fi primite. Se constată că Decizia în interesul legii nr. 33/2008, dată de instanța supremă, este pe deplin aplicabilă în speță, fiind obligatorie potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, iar instanțele în mod corect au ținut seama de criteriile stabilite în cuprinsul acesteia, pentru soluționarea unei acțiuni în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, având în vedere cele statuate în cuprinsul acestei decizii în interesul legii, principiile generale de drept civil (a se vedea specialia generalibus derogant), dar și dispozițiile relevante din legislația specială în materie, concluzia care se impune este aceea că soluționarea acțiunii în revendicare introdusă ulterior apariției Legii nr. 10/2001, privind un imobil preluat de stat în perioada de referință a acestei legi (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) nu se mai poate realiza după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, cu consecința preferabilității titlului ce provine de la adevăratul proprietar.

Ca atare, în soluționarea unor cereri în care atât reclamantul, cât și pârâții invocă existența unui titlu preferabil și respectiv a unui "bun" în sensul Convenției, trebuie să se țină seama de particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la a cărei practică face trimitere instanța de apel. Soluționând cauza Raicu împotriva României, Curtea Europeană a statuat cu titlu de principiu că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, instanța europeană opinând în sensul că legislația națională ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Distincțiile necesare lămuririi diferitelor situații juridice născute în timp, în legătură cu această controversată chestiune a imobilelor preluate abuziv de stat, sunt posibile în legislația națională, care conține soluții diferite în legătură cu soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, ce a acționat în baza unei abilitări legale atunci când a cumpărat bunul. În consecință, cauza de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speței: - imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, fiind preluat pe numele adevăraților proprietari. - recurenții-reclamanți, ca succesori în drepturi ai fostei proprietare, nu au formulat o acțiune în revendicare, anterior înstrăinării apartamentelor neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare.

Tot astfel, aceștia nu au notificat autoritățile deținătoare ori pe chiriașii cumpărători, pentru a le cere să nu încheie actul de vânzare-cumpărare. Or, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului consacră existența unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existența unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanții nu au obținut-o mai înainte de a se fi încheiat, în baza Legii nr. 112/1995, contractele de vânzare-cumpărare dintre stat și pârâți (a se vedea în acest sens, cauzele Străin și Păduraru împotriva României).

Potrivit aceleiași jurisprudențe a instanței europene există diferențe esențiale între "simpla speranță de restituire" chiar îndreptățită din punct de vedere moral și "speranța legitimă" bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. - intimații-pârâți au dobândit în proprietate apartamentele revendicate în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu SC R. SRL Brașov, la o dată la care, potrivit legislației aplicabile, respectiv Legea nr. 112/1995 și H.G.

nr. 20/1996, preluările de imobile de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950 și respectiv nr. 224/1951, erau considerate ca fiind abuzive, dar "cu titlu". - reclamanții au ieșit din pasivitate abia la 7 noiembrie 2005, prin formularea unei acțiuni ce viza constatarea nulității absolute a celor șapte contracte de vânzare-cumpărare, demers precedat de formularea unei notificări în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv de inițierea procedurii administrative prevăzute de acest act normativ. - prin Sentința civilă nr. 3427 din 12 aprilie 2007, irevocabilă, Judecătoria Brașov a respins acțiunea în constatarea nulității reținând că reclamanții nu au respectat termenul imperativ prevăzut de legea specială - art. 46 alin. (5) al Legii nr. 10/2001 - pentru a cere constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

- ulterior, înainte de finalizarea procedurii administrative declanșate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reclamanții s-au adresat instanței - la 26 februarie 2007 - în baza dreptului comun, solicitând obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a solicitat, pe calea litigiului soluționat anterior. - față de soluția dată acțiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, dreptul de proprietate dobândit de pârâți în baza acestor contracte s-a consolidat. Pârâții au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze apartamentele care, conform art. 18 lit. c), nu mai puteau fi restituite în natură foștilor proprietari.

Ca atare, în contextul redat, admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia nu este posibilă. Faptul că reclamanții au dobândit imobilul, în calitate de moștenitori, de la adevăratul proprietar, nu mai prezintă relevanță în soluționarea acțiunii în revendicare de față, ei neputând pretinde aplicarea dreptului comun în materie, față de dispozițiile legii speciale, care înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate. Referitor la compatibilitatea dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile Convenției Europene a Dreptului Omului, practica instanțelor a reținut constant că, Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Or, în virtutea marjei de apreciere de care dispunea, Statul Român a reglementat situația juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a legii, optând, în principal, pentru restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari și, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terțe persoane, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi stabilite la valoarea de piață a imobilului.

În consecință, legislația internă respectă exigențele Convenției, astfel că nu există motive pentru a se înlătura de la aplicare Legea nr. 10/2001. Tot astfel, transpare din întreaga practică a Curții Europene a Drepturilor Omului că parcurgerea procedurilor administrative prevăzute de legea specială de reparație - procedură pe care, de altfel, reclamanții au declanșat-o, pentru ca ulterior, fără să aștepte finalizarea acesteia, să sesizeze instanța, pe calea dreptului comun - nu reprezintă, prin ea însăși, o "problemă" din perspectiva Convenției, în condițiile în care rezultatul final al acesteia este cel al unei despăgubiri efective. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.L., S.P.S., S.E.A., S.F.M., K.A.M., S.R.E., S.J.G., S.T.E., S.E.P. și K.J.E. împotriva Deciziei nr. 108/Ap din 23 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurenți la 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimații D.M., D.I., B.T., B.N. și P.N., la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul I.Ș., la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimații Ș.R. și Ș.E. și la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimata SC M. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 aprilie 2014. Procesat de GGC - AZ