ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1175/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1175/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 26 februarie

2007, reclamanții S.I.F., S.L., S.P.S., S.E.A., S.F.M., K.J.E., L.M., L.B.K. și

L.F. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții D.M., D.I., B.T.,

B.N., P.N., I.Ș., Ș.R., Ș.E., SC M. SRL, SC I.C. SRL, SC R. SRL, Statul Român,

reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul Brașov,

reprezentat legal de Primar, să pronunțe o hotărâre, prin care să constate că

pârâtul Statul Român a preluat fără titlu valabil cota de 1/2 parte din

imobilul situat în Municipiul Brașov, str. R., înscris în cartea funciară nr.

AA Brașov, sub nr. top. BB, compus din construcție și teren în suprafață de 333

mp, care a aparținut defunctei L.E., născută A., să îi oblige pe pârâții

persoane fizice să le lase în deplină proprietate și posesie acest imobil și să

rectifice situația de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate ce

a fost întabulat asupra acestui imobil în favoarea pârâtului Statul Român și

reînscrierea acestui drept în favoarea proprietarului inițial.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că sunt copiii și moștenitorii sezinari ai

defunctei S.J., născută L., decedată la data de 4 decembrie 1993, și,

respectiv, nepoții părinților acesteia, adică ai defunctului L.F., decedat la

data 25 iulie 1948, și ai defunctei L.E., născută A., decedată la data de 29

octombrie 1971.

Din conținutul

Contractului de vânzare-cumpărare nr. CC/1930 rezultă că bunicii reclamanților,

L.F. și L.E., au fost proprietarii tabulari ai imobilului situat în Municipiul

Brașov, str. R., înscris în cartea funciară nr. AA Brașov, sub nr. top. BB.

Tot astfel, din

Certificatul de moștenitor din 17 ianuarie 1949, eliberat ca urmare a decesului

bunicului lor, L.F., rezultă că 1/2 parte din imobilul mai sus identificat a

rămas în proprietatea bunicii lor, iar cealaltă cotă de 1/2 parte a fost

moștenită de S.J., pe care au moștenit-o copiii acesteia, respectiv reclamanții

din prezenta cauză.

Această cotă de 1/2

din imobil, mai susțin reclamanții, nu a fost naționalizată, în timp ce

cealaltă cotă de 1/2 parte, ce a aparținut bunicii lor, a fost naționalizată

conform prevederilor Decretului nr. 92/1950, deși aceasta a făcut parte din

categoria micilor meseriași, față de care măsura naționalizării nu putea opera.

În aceste condiții,

antecesorii lor și mai apoi ei și-au păstrat calitatea de proprietari avută la

data preluării abuzive a imobilului.

Or, imobilul ce a

constituit obiectul dreptului de proprietate al antecesorilor lor a fost

înstrăinat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, pârâților din

cadrul prezentului litigiu, deși el nu a intrat niciodată în patrimoniul

vânzătorului.

Cum asupra imobilului

din litigiu există două categorii de titluri de proprietate, conchid

reclamanții, ale lor și ale "cumpărătorilor", care sunt pârâții, se

impune compararea celor două categorii de titluri, urmând a se da eficiență

titlurilor lor de proprietate, acestea fiind mai bine caracterizate, întrucât

provin de la adevăratul proprietar al imobilului.

În drept, reclamanții

și-au fundamentat cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. II din

Decretul nr. 92/1950, art. 1 din H.G. nr. 20/1996, astfel cum acest act

normativ a fost modificat prin H.G. nr. 11/1997, în art. 34 din Decretul-lege

nr. 115/1938 și în Legea nr. 7/1996, ce a fost invocată în mod generic.

Învestită în primă

instanță, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței sale materiale,

prin Sentința civilă nr. 9770 din 9 noiembrie 2007, declinând în favoarea

Tribunalului Brașov competența de soluționare a cauzei, în acord cu prevederile

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data inițierii

demersului judiciar.

Prin Sentința nr.

30/S din 1 februarie 2013, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a respins

acțiunea, reținând în esență că aceasta a fost promovată la data de 26

februarie 2007, respectiv, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care

reglementează "în mod general" modalitatea de restituire a imobilelor

preluate de stat, atât cu titlu valabil, cât și fără titlu valabil, în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza

Legii nr. 139/1940 asupra achizițiilor, și nerestituite.

Or, procedura

instituită de acest act normativ cu caracter special, se arată, cuprinde două

etape distincte, și anume: procedura prealabilă (care are un caracter obligatoriu)

și procedura judiciară, ulterioară, cu caracter facultativ, la îndemâna

persoanelor nemulțumite de modul de soluționare a cererilor vizând restituirea

în natură sau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Ca atare, nu au fost

primite susținerile reclamanților în sensul că pot promova direct în instanță o

acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 6 al Legii nr. 213/1998 și art. 480 -

481 C. civ., prima instanță reținând că, odată cu intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, pentru toate imobilele ce intră sub incidența acestei legi,

persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat doar în

condițiile acestui act normativ, sub sancțiunea pierderii dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii, în natură ori prin echivalent.

Făcând trimitere atât

la jurisprudența instanței supreme, cât și a celei de contencios

constituțional, tribunalul a mai reținut că după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată

în condițiile dreptului comun (art. 480 - 481 C. civ.; art. 6 din Legea nr.

213/1998) nu poate fi primită, ea fiind inadmisibilă.

Astfel, procedura

specială instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita

perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a

imobilelor ce formează obiectul acestui act normativ.

Instituirea acestei

proceduri și a unui termen de decădere în cazul neurmării ei nu este de natură

a aduce atingere substanței dreptului de proprietate, deoarece toate măsurile

luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituite de lege, pentru

stabilirea și punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege,

pot fi atacate în justiție de persoanele interesate.

Or, exercitarea unui

drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru,

prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și

stabilirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului

drept nu mai este posibilă.

Dreptul de acces la o

instanță nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăși natura sa, o

reglementare din partea statului, ceea ce, implicit, permite anumite ingerințe,

cu condiția ca acestea să nu aducă atingere substanței dreptului și să nu

împiedice exercițiul său efectiv.

Procedura prealabilă

obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art.

6 alin (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece această

procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situației juridice a

imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerința

soluționării cererii de restituire într-un termen rezonabil.

De asemenea, conchide

prima instanță, această procedură nu încalcă prevederile art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, având ca scop asigurarea stabilității și

securității raporturilor civile. De altminteri, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a decis, în jurisprudența sa, că statele contractante sunt îndrituite să

reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanță cu interesul

general, adoptând, în acest sens, legile necesare.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale care, prin Decizia nr.

108/Ap din 23 octombrie 2013, în esență cu aceeași motivare, a respins ca

nefondat apelul reclamanților.

În plus, instanța de

apel a mai reținut că buna-credință a pârâților persoane fizice, cumpărători în

temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai poate fi pusă în discuție întrucât

valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare a făcut obiectul unui litigiu

anterior, în care s-au pronunțat hotărâri irevocabile ce au respins acțiunea

având ca obiect constatarea nulității absolute a acestora.

Tot astfel, s-a

reținut că obiectul acțiunii îl reprezintă cota de 1/2 naționalizată de stat,

ce a aparținut bunicii reclamanților - L.E., născută A. - iar nu cota de 1/2 ce

aparține antecesoarei L.J., pretinsă pentru prima oară în apel, cerere

inadmisibilă potrivit art. 294 C. proc. civ.

Făcând trimitere la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de control

judiciar a arătat că, în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12

octombrie 2010, instanța europeană a reținut că un reclamant nu poate pretinde

o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe

care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei

prevederi. Tot astfel, instanța europeană a reținut că existența unui "bun

actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod

expres restituirea bunului și că transformarea într-o "valoare

patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial

ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea, de către partea interesată, a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de

atac prevăzute de aceste legi.

Or, în speță, nicio

instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanților

în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu.

Speranța de a i se

recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a fost

posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca "bun" în

sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Tot astfel, în cauza

Pincova și Pinc v Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acceptă

că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele

anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist,

este unul legitim, cu toate acestea însă consideră necesar a se asigura că

această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri

disproporționate.

În cauză, împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, reclamanții S.L., S.P.S.,

S.E.A., S.F.M., K.J.E., K.A.M., S.R.E., S.J.G., S.T.E. și S.E.P., care, făcând

trimitere la temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la

1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei de față, critică decizia

dată în apel, după cum urmează:

- s-a reținut greșit

incidența prevederilor art. 294 C. proc. civ., în condițiile în care, chiar de

la fond, reclamanții au revendicat întregul imobil, și nu doar cota de 1/2,

naționalizată.

- instanța de control

judiciar a dat o interpretare greșită acțiunii în revendicare, prin comparare

de titluri, atunci când a reținut că buna-credință a chiriașilor cumpărători nu

ar mai putea fi pusă în discuție, întrucât validitatea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu SC R. SRL a fost confirmată prin hotărâre

irevocabilă.

Or, în procedura

comparării de titluri, buna sau reaua-credință a uneia din părțile care își

dispută proprietatea asupra bunului este doar un element de natură să conducă

în mod esențial la acordarea atributului preferabilității.

- greșit au reținut

ambele instanțe că prevederile Legii nr. 10/2001 ar obstacula acțiunea în

revendicare.

Astfel, autoarea

reclamanților, S.J., a rămas proprietara tabulară asupra cotei de 1/2 din

imobil, până în anul 1993, când a decedat, fiind evident că prevederile Legii

nr. 10/2001 nu sunt aplicabile respectivei cote de proprietate.

- chiar dacă s-ar

considera că naționalizarea cotei de 1/2 din imobilul ce a aparținut E.L. s-a

făcut cu respectarea dispozițiilor art. II al Decretului nr. 92/1950, oricum în

calitate de succesori legali ai S.J., reclamanții sunt și acum coproprietari ai

bunului revendicat, calitate pe care o pot apăra oricând prin acțiunea în

revendicare, bazată pe dreptul comun.

- având în vedere că

proprietatea tabulară a antecesoarei lor asupra cotei de 1/2 din imobil nu a

fost niciodată contestată, apare evident că reclamanții se pot prevala de

"un bun" în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Curtea

Europeană a Drepturilor Omului și că trebuie să li se asigure accesul la

acțiunea în revendicare, prin comparare de titluri.

- faptul că și

pârâții cumpărători invocă propriul drept de proprietate nu este de natură să

obstaculeze cererile reclamanților, buna-credință a pârâților fiind

"infirmată suplimentar" și de împrejurarea că, deși se putea vinde

cel mult 1/2 din imobil, s-a înstrăinat o cotă de peste 90%.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Dintru început se

impune a preciza că obiectul acțiunii în revendicare formulate de reclamanți la

26 februarie 2007 și precizate la 11 mai 2007 a fost indicat de aceștia - atât

prin cererea introductivă, cât și prin cea precizatoare - ca fiind cota de 1/2

din imobilul (construcție și teren în suprafață de 333 mp) situat în Brașov,

sub nr. top BB, ce a aparținut defunctei L.E. (născută A.), bunica

reclamanților, și a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950.

Abia în apel

reclamanții au înțeles să învedereze instanței, în legătură cu extinderea

pretențiilor lor și asupra celeilalte cote de 1/2 părți din imobil, nesupusă exproprierii,

ce a aparținut antecesoarei L.J., context în care, în mod corect instanța de

control judiciar a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., text ce stabilește imperativ imposibilitatea schimbării în calea de atac,

a calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată.

Celelalte motive de

recurs vizează legalitatea soluției pronunțate pe fondul acțiunii în

revendicare îndreptate atât împotriva Statului, prin reprezentanții săi, cât și

împotriva subdobânditorilor la Legea nr. 112/1995, motive care de asemenea nu

pot fi primite.

Se constată că

Decizia în interesul legii nr. 33/2008, dată de instanța supremă, este pe

deplin aplicabilă în speță, fiind obligatorie potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, iar instanțele

în mod corect au ținut seama de criteriile stabilite în cuprinsul acesteia,

pentru soluționarea unei acțiuni în revendicare formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, având în vedere

cele statuate în cuprinsul acestei decizii în interesul legii, principiile

generale de drept civil (a se vedea specialia generalibus derogant), dar și

dispozițiile relevante din legislația specială în materie, concluzia care se

impune este aceea că soluționarea acțiunii în revendicare introdusă ulterior

apariției Legii nr. 10/2001, privind un imobil preluat de stat în perioada de

referință a acestei legi (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) nu se mai poate

realiza după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale

părților, cu consecința preferabilității titlului ce provine de la adevăratul

proprietar.

Ca atare, în

soluționarea unor cereri în care atât reclamantul, cât și pârâții invocă

existența unui titlu preferabil și respectiv a unui "bun" în sensul

Convenției, trebuie să se țină seama de particularitățile fiecărui caz în

parte, necesitate afirmată chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la a

cărei practică face trimitere instanța de apel.

Soluționând cauza

Raicu împotriva României, Curtea Europeană a statuat cu titlu de principiu că

diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii

disproporționate, instanța europeană opinând în sensul că legislația națională

ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale

fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu

bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta ponderea

responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Distincțiile necesare

lămuririi diferitelor situații juridice născute în timp, în legătură cu această

controversată chestiune a imobilelor preluate abuziv de stat, sunt posibile în

legislația națională, care conține soluții diferite în legătură cu soarta

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, ce a

acționat în baza unei abilitări legale atunci când a cumpărat bunul.

În consecință, cauza

de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente

particulare ale speței:

- imobilul în litigiu

a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, fiind

preluat pe numele adevăraților proprietari.

-

recurenții-reclamanți, ca succesori în drepturi ai fostei proprietare, nu au

formulat o acțiune în revendicare, anterior înstrăinării apartamentelor

neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare.

Tot astfel, aceștia

nu au notificat autoritățile deținătoare ori pe chiriașii cumpărători, pentru a

le cere să nu încheie actul de vânzare-cumpărare.

Or, jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului consacră existența unui "bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de

existența unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanții nu au obținut-o mai

înainte de a se fi încheiat, în baza Legii nr. 112/1995, contractele de

vânzare-cumpărare dintre stat și pârâți (a se vedea în acest sens, cauzele

Străin și Păduraru împotriva României).

Potrivit aceleiași

jurisprudențe a instanței europene există diferențe esențiale între

"simpla speranță de restituire" chiar îndreptățită din punct de

vedere moral și "speranța legitimă" bazată pe o dispoziție legală sau

pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în

dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul

nr. 1, adițional la Convenție.

- intimații-pârâți au

dobândit în proprietate apartamentele revendicate în temeiul unor contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu SC R. SRL Brașov, la o dată la care, potrivit

legislației aplicabile, respectiv Legea nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996,

preluările de imobile de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950 și

respectiv nr. 224/1951, erau considerate ca fiind abuzive, dar "cu

titlu".

- reclamanții au

ieșit din pasivitate abia la 7 noiembrie 2005, prin formularea unei acțiuni ce

viza constatarea nulității absolute a celor șapte contracte de

vânzare-cumpărare, demers precedat de formularea unei notificări în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv de inițierea procedurii

administrative prevăzute de acest act normativ.

- prin Sentința

civilă nr. 3427 din 12 aprilie 2007, irevocabilă, Judecătoria Brașov a respins

acțiunea în constatarea nulității reținând că reclamanții nu au respectat

termenul imperativ prevăzut de legea specială - art. 46 alin. (5) al Legii nr.

10/2001 - pentru a cere constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare.

- ulterior, înainte

de finalizarea procedurii administrative declanșate în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, reclamanții s-au adresat instanței - la 26 februarie 2007 -

în baza dreptului comun, solicitând obligarea pârâților de a le lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie spațiile ce au făcut obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare a căror anulare s-a solicitat, pe calea litigiului soluționat

anterior.

- față de soluția

dată acțiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, dreptul de

proprietate dobândit de pârâți în baza acestor contracte s-a consolidat.

Pârâții au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare

că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să

păstreze apartamentele care, conform art. 18 lit. c), nu mai puteau fi

restituite în natură foștilor proprietari.

Ca atare, în

contextul redat, admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar sau a

moștenitorilor acestuia nu este posibilă.

Faptul că reclamanții

au dobândit imobilul, în calitate de moștenitori, de la adevăratul proprietar,

nu mai prezintă relevanță în soluționarea acțiunii în revendicare de față, ei

neputând pretinde aplicarea dreptului comun în materie, față de dispozițiile

legii speciale, care înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de

proprietate.

Referitor la

compatibilitatea dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile

Convenției Europene a Dreptului Omului, practica instanțelor a reținut constant

că, Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de

reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi

ratificat Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să

ratifice Convenția.

Or, în virtutea

marjei de apreciere de care dispunea, Statul Român a reglementat situația

juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a legii, optând,

în principal, pentru restituirea în natură a imobilelor către foștii

proprietari și, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în

baza Legii nr. 112/1995 către terțe persoane, cu respectarea dispozițiilor

acestei legi, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, care

urmează a fi stabilite la valoarea de piață a imobilului.

În consecință,

legislația internă respectă exigențele Convenției, astfel că nu există motive

pentru a se înlătura de la aplicare Legea nr. 10/2001.

Tot astfel, transpare

din întreaga practică a Curții Europene a Drepturilor Omului că parcurgerea

procedurilor administrative prevăzute de legea specială de reparație -

procedură pe care, de altfel, reclamanții au declanșat-o, pentru ca ulterior,

fără să aștepte finalizarea acesteia, să sesizeze instanța, pe calea dreptului

comun - nu reprezintă, prin ea însăși, o "problemă" din perspectiva

Convenției, în condițiile în care rezultatul final al acesteia este cel al unei

despăgubiri efective.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.L., S.P.S., S.E.A., S.F.M.,

K.A.M., S.R.E., S.J.G., S.T.E., S.E.P. și K.J.E. împotriva Deciziei nr. 108/Ap

din 23 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Obligă pe recurenți

la 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimații D.M., D.I., B.T., B.N. și

P.N., la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul I.Ș., la 2.000 RON

cheltuieli de judecată către intimații Ș.R. și Ș.E. și la 2.000 RON cheltuieli

de judecată către intimata SC M. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 aprilie 2014.

Procesat

de GGC - AZ