ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3007/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin încheierea din 31 august 2012, Curtea de Apel București a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.N., ca neîntemeiată. Pentru a dispune astfel instanța de fond a reținut că numitul B.N. este cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de complicitate la evaziune fiscală, faptă prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. a), b) și c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 și sprijinire a unui grup infracțional organizat, faptă prevăzută și pedepsită de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că a sprijinit activitatea infracțională constituită și coordonată de numiții N.R., G.G., J.A.F., C.D.

și M.O.I., inițiatoare a unui amplu mecanism evazionist ce vizează sustragerea de la plata accizelor aferente a importante cantități de motorină, comercializate pe piața internă sub denumirea unor produse petroliere inferioare, prin intermediul unor societăți comerciale tip fantomă, controlate prin persoane interpuse, totul cu asigurarea unui palier de protecție reprezentat de foști factori decizionali de vârf din cadrul A.N.A.F., B.N. acționa sub coordonarea directă a numiților G.G. (fiind și finul acestuia) și C.D., realizând legătura cu palierul de furnizare a documentelor contabile, ce asigura aparența de legalitate a operațiunilor evazioniste din cauză. Totodată, acesta era implicat și în schimburi valutare în folosul grupării infracționale din speță.

În același timp, B.N. achiziționează constant terminale telefonice mobile și cartele telefonice utilizate de grupare la realizarea unor discuții în condiții ridicate de conspirativitate. La data de 10 iulie 2012, prin încheierea de ședință pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în Dosarul nr. 5554/2/2012, a fost admisă propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și s-a dispus luarea măsurii arestării preventive și a petentului din speță (alături de alții), pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 iulie 2012 și până la 07 august 2012 inclusiv, sub aspectul săvârșirii infracțiunii menționate mai sus.

Analizând cererea inculpatului prin raportare la dispozițiile art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., Curtea de Apel a reținut că infracțiunile pentru care inculpatul este cercetat sunt sancționate cu pedepse care nu depășesc 18 ani închisoare, astfel că în raport de textul invocat, cererea este admisibilă în principiu, atâta vreme cât se face referire la infracțiunea scop a cărei limită de pedeapsă nu depășește 18 ani închisoare. Totodată, a mai reținut că probatoriul administrat până la acest moment procesual în care cercetarea judecătorească încă nu a debutat, este de natură a conduce la presupunerea rezonabilă (art. 68 1 C. proc. pen.) că inculpatul a comis fapta pentru care este cercetat penal, fiind îndeplinită exigența prevăzută de art. 143 C. proc.

pen. Deși este îndeplinită condiția prevăzută de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., instanța de fond a apreciat că cea de a doua, prevăzută de art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., nu este îndeplinită. Din datele dosarului rezultă atât un risc ca inculpatul să săvârșească și alte infracțiuni, precum și un risc pronunțat de influențare a aflării adevărului, astfel că liberarea sa sub control judiciar nu este justificată. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, care a solicitat admiterea lui, casarea încheierii și, rejudecând, să se admită cererea de liberare provizorie sub control judiciar așa cum a fost formulată. Examinând recursul prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. În alin. (2) al art. anterior menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160 2 C. proc. pen. rezultă că pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiții pozitive și una negativă. Prima condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul. Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie. Dispozițiile art. 160 2 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii. Acordarea acestei facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situație.

Dimpotrivă, instanței i se cere prin alin. (2) al art. 160 2 C. proc. pen. să verifice și să examineze existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. În opinia instanței, expresia „date” conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracțională. Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie să se raporteze la gravitatea faptei, la circumstanțele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele care caracterizează inculpatul. Instanța poate refuza liberarea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație.

Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus și instanța de fond - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului B.N., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive. Se reține, de asemenea, că circumstanțele personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de către instanța de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.

Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.N. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.N. împotriva încheierii din data de 31 august 2012 a Curții de Apel București, secția I p enală, pronunțată în Dosarul nr. 6751/2/2012 (2784/2012). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi, 25 septembrie 2012.