ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2449/2013

Deliberând asupra recursului de fată, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 136/F din 28 martie 2013 pronunțată în Dosarul penal nr. 1016/2/2013, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, a dispus respingerea ca neîntemeiată a sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în vederea recunoașterii sentinței penale nr. 7/2011, nr. Reg. Gen. 93/2010, R.G.N.R. nr. 7682/2010 pronunțată la data de 3 februarie 2011 a Tribunalului Ordinar Veneția, menținută prin sentința nr. 46/2012 din data de 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Veneția, secția 1, rămasă definitivă la data de 8 februarie 2012, în cadrul procedurii de soluționare a cererii formulate de autoritățile judiciare din Republica Italia privind transferarea în România a persoanei condamnate L.C.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Prin rezoluția din data de 31 ianuarie 2013 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost sesizată la data de 7 februarie 2013 Curtea de Apel București, formându-se Dosarul nr. 1016/2/2013 în vederea recunoașterii sentinței penale nr. 7/2011, nr. Reg. Gen. 93/2010, R.G.N.R. nr. 7682/2010 pronunțată la data de 3 februarie 2011 a Tribunalului Ordinar Veneția, menținută prin sentința nr. 46/2012 din data de 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Veneția, secția 1, devenită definitivă la data de 8 februarie 2012 și în vederea punerii în executare a acesteia în cadrul procedurii de transferare în România a persoanei condamnate L.C.

în conformitate cu dispozițiile art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004 republicată. În cuprinsul rezoluției menționate, se reține că prin adresa din 9 august 2012 Ministerul Justiției, Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară, Serviciul Cooperare judiciară internațională în materie penală a transmis în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004, cererea formulată de autoritățile judiciare din Republica Italia prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate L.C. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată de către instanțele din statul solicitant.

Cererea formulată de autoritățile italiene a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv: copie de pe hotărârea de condamnare, cu mențiunea rămânerii definitive; cererea de transferare formulată de către autoritățile italiene nr. TC 033.006.005-2225 RM din data de 8 iulie 2012 a Ministerului Justiției, Departamentul Afaceri ale Justiției, Direcția Generală Justiție Penală, Roma; consimțământul la transfer al condamnatului din 15 mai 2012; certificat privind situația executării pedepsei, mandat de executare a pedepsei cu închisoarea și copia dispozițiilor legale aplicabile.

Totodată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a efectuat verificări cu privire la persoana condamnată, fiind atașate din 6 septembrie 2012 emisă de Ministerul Administrației și Internelor, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și adresa din 7 septembrie 2012 emisă de Ministerul Administrației și Internelor, Direcția Generală de Pașapoarte, din care rezultă că numitul L.C. este cetățean român, fiind, astfel, îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, precum și datele sale de identificare. După sesizarea instanței, prin adresa din data de 20 martie 2013 Ministerul Justiției, Direcția de Drept Internațional și Cooperare Judiciară, Serviciul cooperare judiciară internațională în materie penală a comunicat cererea prin care persoana condamnată și-a retras consimțământul la transfer.

Potrivit dispozițiilor art. 143 din Legea nr. 302/2004 modificată, „transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiții; a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei, în cazuri excepționale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni; d) transferul este consimțit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei.

Consimțământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este; e) faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc. Legat de condițiile prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004 modificată, curtea de apel a constatat că din documentele transmise de către autoritățile statului de condamnare, precum și din actele efectuate la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și al instanței, a rezultat îndeplinirea condițiilor obligatorii instituite prin dispozițiile art. 143 din Legea nr. 302/2004 modificată, cu excepția celei prevăzute de lit. d) din actul normativ menționat.

Astfel, din informațiile și documentele comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Protocolului adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg Ia data de 18 decembrie 1997, a rezultat că prin sentința nr. 7/2011, nr. Reg. Gen. 93/2010, R.G.N.R. nr. 7682/2010 pronunțată la data de 3 februarie 2011 a Tribunalului Ordinar Veneția, menținută prin sentința nr. 46/2012 din data de 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Veneția, secția 1, numitul L.C. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii complicitate la tâlhărie calificată și vătămări corporale calificate, prevăzută de art. 110, art. 628 alin. (1), art. 628 alin. (3) pct. 1, art. 582, art. 585, art. 576 alin. (1) pct. 1, art. 61 pct. 2 C. pen.

italian. Sentința a rămas definitivă la data de 8 februarie 2012, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenția europeana asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004. Din datele comunicate de autoritățile italiene a rezultat că numitul L.C. fost arestat preventiv de la data de 3 iulie 2010 și executarea perdepsei se va finaliza la 2 ianuarie 2014, astfel că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004. Prin sentința penală nr. 7/2011, nr. Reg. Gen. 93/2010, R.G.N.R.

nr. 7682/2010 pronunțată la data de 3 februarie 2011 a Tribunalului Ordinar Veneția, menținută prin sentința nr. 46/2012 din data de 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Veneția, secția 1, rămasă definitivă la 8 februarie 2012, s-a reținut că L.C., la data de 3 iulie 2010, împreună cu alte persoane, au sustras prin violență, făcând uz de armă, suma de 40 de euro de la partea vătămată. în aceeași zi, a săvârșit, în mod similar, o astfel de faptă asupra altei părți vătămate. Curtea de apel a constatat că este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzute de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, faptele reținute în sarcina numitului L.C.

având corespondent în legislația penală română, întrunind elementele constitutive a două infracțiuni prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (2 1 ) lit. a) și lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Potrivit declarației transmise de autoritățile italiene, persoana condamnată L.C. și-a manifestat acordul de a fi transferat într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii, fiind încarcerat în Penitenciarul Veneția, Italia. Ulterior, la data de 20 martie 2013 a fost comunicată pe fax comunicat cererea prin care persoana condamnată L.C. și-a retras consimțământul la transfer, motivul prezentat de către persoana condamnată fiind acela că a formulat cererea de transfer, în urmă cu un an, iar la acest moment i-ar mai rămâne de executat în România doar 6-7 luni din pedeapsă.

Din actele de la dosar rezultă că persoana condamnată nu se află în una din situațiile în care consimțământul persoanei condamnate nu este necesar în procedura de transfer a peroanelor condamnate. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs persoana condamnată, arătând că nu înțelege să mai insiste în cererea de transfer întrucât s-a apropiat de finalul pedepsei. Înalta Curte, analizând hotărârea sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., apreciază recursul ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente: Prima instanță a apreciat ca fiind îndeplinite parțial condițiile prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, respectiv: - condamnatul L.C.

este cetățean român conform relațiilor obținute de la Ministerul Administrației și Internelor; - hotărârea pusă în executare este definitivă, conform datelor furnizate de autoritățile judiciare italiene; - faptele reținute în sarcina persoanei condamnate L.C., au corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (2 1 ) lit. a) și lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. - statul de condamnare și statul de executare cooperează în vederea efectuării acestei transferări.

- deși potrivit declarației transmise de autoritățile italiene, persoana condamnată L.C., inițial, și-a manifestat acordul de a fi transferat într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii, fiind încarcerat în Penitenciarul Veneția, Italia, ulterior, la data de 20 martie 2013, a fost comunicată pe fax cererea prin care persoana condamnată și-a retras consimțământul la transfer, motivul prezentat de către aceasta fiind că a formulat cererea de transfer în urmă cu un an, iar la momentul soluționării cererii de către instanța de fond i-au mai rămas de executat doar 6-7 luni din pedeapsă, În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile impuse de Legea nr. 302/2004, lipsind consimțământul persoanei condamnate, în condițiile în care din actele de la dosar nu rezultă că persoana condamnată se află în una din situațiile în care consimțământul persoanei condamnate nu este necesar în procedura de transfer.

Ca urmare, Înalta Curte constatând că hotărârea instanței de fond prin care s-a dispus respingerea cererii de transfer este legală și temeinică, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă L.C. împotriva sentinței penale nr. 136/F din 28 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și îi va obliga la plata sumei de 520 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă L.C. împotriva sentinței penale nr. 136/F din 28 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală. Obligă recurentul persoană transferabilă la plata sumei de 520 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 august 2013.