ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1225/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1225/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 24383

din 13 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă în

Dosarul nr. 17660/3/2007, cu prilejul rejudecării, a fost respinsă ca neîntemeiată

acțiunea principală formulată de reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA, dar a fost admisă

cererea reconvențională formulată de pârâta SC A.A.F. SA și s-a dispus anularea

contractului de tranzacție din 24 aprilie 2003 și obligarea reclamantei la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că, între Banca P., Sucursala Palat C.F.R.

și pârâta SC A.A.F. SA (împrumutatul), s-a încheiat contractul de credit prin cont

curent de încasări și plăți din 22 martie 2001 prin care banca a acordat pârâtei

un împrumut de 8.000.000.000 ROL din plafonul solicitat din linia de credit de 150.000.000.000

ROL, în vederea utilizării pentru reparații material rulant (vagoane, locomotive)

în vederea vânzării, cumpărării, închirierii și plata altor servicii.

Linia de credit

a fost acordată cu o dobândă de 53% pe an (art. 4.1), pentru nerambursarea la termenul

stabilit (aprilie 2002) împrumutatul obligându-se să plătească dobânzi penalizatoare

majorate cu 5% pe an față de dobânda prevăzută la pct. 4.1 din contract.

Prin contractul

de garanție mobiliară, înregistrat de Banca P., Sucursala Palat C.F.R. din 23

martie 2001, pârâta SC A.A.F. SA a constituit în favoarea băncii un gaj asupra bunurilor

mobile aflate în proprietatea pârâtei, evaluate la suma de 228.294.828.600 ROL.

Prin contractul

de garanție mobiliară mai sus menționat, au fost identificate vagoanele de călători

aduse în gaj, menționându-se totodată că acestea sunt bine conservate și că îndeplinesc

toate condițiile de funcționalitate.

Tot în vederea

garantării contractului de credit din 23 martie 2001, SC A.A.F. SA, a încheiat cu

Banca P. și contractul de cesiune de creanță din 22 martie 2001, pârâta cesionând

în favoarea băncii creanța în sumă de minim 286.875 milioane ROL, constând în obligațiile

pe care le au debitorii menționați în lista anexă până la concurența sumei de 286.875

milioane ROL.

Prin contractul

de subrogație înregistrat de Banca P. din 15 februarie 2002 și de C.N.C.F.C.F.R.

SA din 15 februarie 2002, reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA a dobândit calitatea de creditor

al pârâtei SC A.A.F. SA, achitând creditoarei Banca P. suma de 134.504.186.950 ROL,

subrogându-se în toate drepturile acesteia decurgând din contractul de credit

din 23 martie 2001 și actele adiționale din 11 aprilie 2001 și din 13 iulie 2001

și din contractul de garanție mobiliară din 23 martie 2001 și contractul de creanță

din 22 martie 2001 cu actul adițional din 13 iulie 2001.

Ulterior, a fost

încheiat contractul de cesiune din 18 februarie 2002 între Banca P., Sucursala Palat

C.F.R., în calitatea de cedent, C.N.C.F.C.F.R. SA, în calitate de cesionar, și SC

A.A.F. SA, în calitate de debitor cedat, în aplicarea prevederilor contractului

de subrogație din 15 februarie 2002, banca cesionând C.N.C.F.C.F.R. SA drepturile

și obligațiile rezultate din contractul de credit prin cont curent de încasări și

plăți din 22 martie 2001 și a actelor adiționale care fac parte integrantă din acest

contract, precum și a drepturilor și obligațiilor rezultate din contractele de garanție,

respectiv contractul de garanție mobiliară din 23 martie 2001 asupra unui număr

de 1570 vagoane de călători înregistrat la Arhiva de Electronică de Garanții Reale

Mobiliare la data de 23 martie 2001, a contractului de cesiune de creanță din

22 martie 2001 și a actului adițional la acesta din 13 iulie 2001 și a gajului general

conform art. 1718 C. civ.

La pct. 10 al

contractului de cesiune s-a menționat că în conformitatea cu prevederile Titlului

VI din Legea nr. 99/1999, în caz de neexecutare, creditorul poate folosi mijloace

propriii pentru luarea în posesie a bunurilor afectate garanțiilor.

Prin cererea dedusă

judecății, astfel cum a fost modificată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei

la emiterea facturilor și a proceselor-verbale de predare-primire pentru un număr

de 1509 vagoane predate în intervalul 2002-2005 și obligarea pârâtei să pună în

executare contractul de tranzacție încheiat între părți în sensul predării activelor

în vederea achitării integrale a datoriei.

Tribunalul a apreciat

că nu există niciun temei legal pentru obligarea pârâtei la emiterea de facturi

pentru cele 1509 vagoane predate.

Conform prevederilor

art. 63 din Legea nr. 99/1999 „(1) în cazul în care debitorul nu își îndeplinește

obligația, creditorul are dreptul de a-și satisface creanța cu bunul afectat garanției”.

În acest scop, creditorul avea dreptul să ia în posesie, în mod pașnic, bunul afectat

garanției sau produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum și titlurile

și înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului,

fără a fi necesară vreo autorizație sau notificare prealabilă și fără a plăti taxe

sau vreun tarif.

Așadar creditorul

putea cere debitorului titlurile și înscrisurile care constată dreptul de proprietate

al debitorului asupra bunului afectată de garanție, iar nu emiterea de facturi pentru

bunurile luate în posesie. Sumele obținute de creditor din vânzarea bunurilor afectate

de garanție sunt justificate prin chiar executarea contractului de garanție reală

mobiliară și nu prin factura emisă de societatea debitoare în favoarea creditorului.

De altfel, o astfel

de factură nici nu putea fi emisă în condițiile în care bunurile erau înregistrate

în contabilitatea debitorului cu o anumită valoare, ce nu corespundea întotdeauna

cu valoarea obținută de creditor din vânzarea bunurilor asupra cărora poartă garanția.

În acest sens

art. 69 din Legea nr. 99/1999 prevede „(1) Părțile pot cădea de acord, prin contractul

de garanție, asupra modului de vânzare a bunurilor grevate, ca urmare a neîndeplinirii

obligației. (2) În lipsa unui asemenea acord, creditorul trebuie să vândă bunul

afectat garanției într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure obținerea

celui mai bun preț. Metoda, maniera, locul și momentul vânzării trebuie să urmeze

regulile comerciale adecvate, folosite de persoanele care vând bunuri similare în

mod obișnuit pe piața respectivă. (3) Regulile comerciale adecvate pot fi: vânzarea

directă către un terț, vânzarea prin licitație făcută publică în ziar, vânzarea

pe piețe publice sau prin orice alt mod de vânzare rezonabil comercial pentru tipul

de bunuri supuse vânzării. Dintre diferitele metode de vânzare rezonabile comercial,

creditorul o va alege pe aceea care să asigure obținerea celui mai bun preț.”

În ceea ce privește

transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, art. 70 alin. (2) din Legea

nr. 99/1999 prevede că „Titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate

al debitorului asupra bunului și contractul de garanție reală mobiliară, împreună

cu mențiunea stingerii garanției la arhivă fac dovada dreptului de proprietate al

cumpărătorului sau, după caz, al creditorului care și-a adjudecat bunul”.

Prin urmare, s-a

considerat că nici din perspectiva transmiterii dreptului de proprietate asupra

bunurilor către cumpărător nu este necesară emiterea facturii de către debitor către

creditorul-vânzător.

Tribunalul a respins

ca neîntemeiat și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la executarea contractului

de tranzacție respectiv la predarea unor active (șină uzată, fier vechi șarjat,

containere) în valoare de cca. 82 miliarde ROL, reținând că părțile au încheiat

contractul de tranzacție din 24 aprilie 2003 în cuprinsul căruia s-a arătat că,

din creanța totală în sumă de 134.448.186.950 ROL, au fost plătiți aproximativ 53

miliarde ROL, prin remiterea către creditoare a unui număr de 1530 vagoane, diferența

până la achitarea integrală a datoriei în sumă de aproximativ 82 miliarde ROL urmând

a fi plătită de către debitoare prin transferul unor active disponibile (respectiv

șină uzată, fier vechi șarjat, containere) conform anexei nr. 2.

Părțile au convenit

ca transferul să se efectueze pe baza notelor de cântar și a avizelor de expediție

emise de debitoare, modalitatea tehnică de realizare a transferului urmând a fi

convenită la nivelul compartimentelor contabile și tehnice ale societății, pe bază

de protocol.

Din conținutul

contractului de tranzacție, a rezultat că acesta a fost încheiat fără să existe

o evidență clară a sumelor încasate de creditoarea C.N.C.F.C.F.R. SA din vânzarea

celor 1530 de vagoane și a datoriei rămase de achitat, fără a se stabili un preț

al activelor ce urmau a fi transferate reclamantei-creditoare și asta în condițiile

în care creanța a fost garantată și cu contractul de cesiune de creanță din 22

martie 2001.

Nu în ultimul

rând, tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit, prin probele administrate,

faptul că a respectat prevederile legale cu privire la executarea contractului de

garanție și a notificat pârâta cu privire la vânzarea celor 1530 de vagoane, obligație

prevăzută de art. 71 din Legea nr. 99/1999 sub sancțiunea nulității absolute și

a răspunderii pentru pagubele cauzate. De asemenea nu a dovedit nici faptul că a

încercat să vândă bunurile afectate garanției într-o manieră comercială rezonabilă

care să asigure obținerea celui mai bun preț, ci acestea au fost vândute ca fier

vechi pentru prețul de 52 dolari SUA/tonă așa cum rezultă din raportul de expertiză

efectuat în cauză și în condițiile în care vagoanele erau într-o stare bună, conform

celor consemnate în contractul de garanție mobiliară, fiind evaluate la un preț

mediu de 5.305 dolari SUA/vagon. Or, conform raportului de expertiză, în medie dintr-un

vagon tăiat și vândut ca fier vechi au rezultat 23,890 tone/vagon care au fost vândute

de reclamantă cu 52 dolari SUA/tonă, obținându-se astfel un preț mediu de vânzare

pentru fiecare vagon de doar 1.242,20 dolari SUA.

De asemenea, din

raportul de expertiză tehnică, tribunalul a reținut că toate ofertele primite de

pârâtă pentru vânzarea de vagoane de călători depășeau valoarea obținută de reclamantă

în urma vânzării acestora ca fier vechi, iar dacă vagoanele ar fi fost vândute la

Bursa Română de Mărfuri, în aceleași condiții în care vagoane de călători similare

au fost vândute la bursă de către pârâtă, s-ar fi obținut un preț mediu de 6.896

dolari SUA/vagon.

În atare situație,

tribunalul a apreciat că este lovit de nulitate absolută contractul de tranzacție

din 24 aprilie 2003, întrucât se întemeiază pe o cauză ilicită, scopul urmărit fiind

obținerea și a altor active din patrimoniul pârâtei în afara celor aduse în garanție,

în condițiile în care vânzarea bunurilor aduse drept garanție s-a făcut cu încălcarea

prevederilor legale privind executarea garanțiilor reale mobiliare, respectiv

art. 69 și art. 71 din Legea nr. 99/1999, care impun notificarea debitorului, sub

sancțiunea nulității și urmarea de către creditor a regulilor comerciale adecvate,

folosite de persoanele care vând bunuri similare în mod obișnuit pe piața respectivă.

Cât privește motivul

de nulitate invocat de pârâtă, cu referire la dispozițiile art. 488 C. com., acesta

a fost înlăturat deoarece textul de lege invocat a fost abrogat prin Legea nr. 99/1999,

sens în care art. 105 dispune că la data intrării în vigoare a Titlului VI privind

regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare, se abrogă art. 478-art. 489 C.

com., titlul XIV „Despre gaj".

Împotriva acestei

soluții, reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA a promovat apel, solicitând modificarea sentinței

atacate în sensul admiterii acțiunii principale și respingerii cererii reconvenționale.

Prin decizia civilă

nr. 342/2012 din 19 septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta C.N.C.F.C.F.R. SA.

Pentru a hotărî

astfel instanța de apel a reținut că prima instanță a detaliat succesiunea actelor

și operațiunilor derulate de părțile din prezenta cauză și a concluzionat că, din

punct de vedere al transferului dreptului de proprietate asupra celor 1509 vagoane

predate de debitoare în executarea voluntară a garanției, au fost transmise titlurile

sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunurilor,

nefiind obligatorie emiterea unor facturi fiscale sau întocmirea unor procese-verbale,

cât timp actele întocmite și necontestate evidențiază transferul. În acest sens,

dispozițiile art. 63 din Legea nr. 99/1999 și legii contabilității au fost interpretate

și aplicate în mod concludent.

În ceea ce privește

timbrajul cererii reconvenționale, Curtea a subliniat că, deși aceasta are ca obiect

o acțiune în realizare, în raport de data înregistrării sale, dispozițiile Legii

nr. 146/1997 stabileau pentru acțiunile în anulare obligația de plată a unei taxe

fixe. Doar în urma modificărilor aduse legii prin Legea nr. 276/2009, în urma pronunțării

deciziei în interesul legii nr. 32/2008, cererile în constatarea, declararea nulității

unui act juridic cu caracter patrimonial au fost considerate de legiuitor evaluabile

în bani, impunându-se și o modalitate corespunzătoare de stabilire a taxei de timbru.

Sub aspectul soluționării

în fond a cererii reconvenționale și a capătului doi din acțiunea principală, Curtea

a subliniat faptul că principalele critici reținute de prima instanță au vizat lipsa,

la data semnării tranzacției, a unei evidențe clare a sumelor încasate de creditoarea

C.N.C.F.C.F.R. SA din vânzarea celor 1530 de vagoane și a datoriei rămase de achitat

sau unui preț al activelor ce urmau a fi transferate creditoarei.

Nedovedirea respectării

prevederilor legale cu privire la executarea contractului de garanție a fost coroborată

cu maniera nerezonabilă, din punct de vedere comercial, de valorificare a bunurilor

ce au format obiectul garanției, doar sub acest ultim aspect fiind analizate concluziile

expertului desemnat în cauză, ce au răspuns întocmai obiectivelor trasate de instanța

de fond, apelanta neproducând nicio probă contrară.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, admiterii cererii

introductive de instanță a recurentei -reclamante prin obligarea intimatei-pârâte

la emiterea facturilor fiscale și a proceselor-verbale de predare-primire pentru

vagoanele predate, obligarea pârâtei la respectarea tranzacției încheiate în anul

2003 cu pârâta și respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenționale a pârâtei

privind anularea acestei tranzacții.

În dezvoltarea

în fapt a recursului, recurenta a susținut cu privire la soluția dată asupra excepției

netimbrării cererii reconvenționale că instanța a încălcat decizia nr. 32/2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii

și devenită normă obligatorie pentru instanțele de toate gradele, potrivit art.

329 alin. (4) C. proc. civ., art. 330 alin. (4) C. proc. civ., principiul aplicării

imediate a legii noi la o cauză aflată în rejudecare și principiul echității care

guvernează procesul civil înscris în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. În ce privește soluția dată de instanță pe cererea de chemare în judecată

recurenta a susținut că, instanța de apel a analizat superficial motivele invocate

de recurentă și că, considerentele avute în vedere de instanță s-au întemeiat pe

o interpretare restrictivă a dispozițiilor Legii nr. 99/1999, deși această lege

nu constituie norme care să interzică emiterea de facturi fiscale și procesele-verbale

de predare-primire; interpretarea dată de prima instanță sintagmei „Titluri și înscrisuri”

folosită în conținutul art. 63 alin. (1) din Legea nr. 99/1999 în sensul că prin

aceasta s-ar înțelege numai acte juridice nu și documente financiar-contabile este

fără suport legal și în contradicție cu dispozițiile imperative ale art. 6

alin. (1) din Legea contabilității. Prin urmare obligația SC A.A.F. SA de a emite

facturile fiscale și procesele-verbale de predare-primire ca documente justificative

pentru operațiuni contabile este o obligație legală prevăzută de Legea contabilității

nr. 82/1991.

Cu privire la

expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză și la suplimentul la raportul de

expertiză s-a susținut că nu există nicio justificare legală a prețului de 200 euro/tonă

stabilit de expert în evaluarea celor 1570 vagoane la nivelul anului 2001, acest

preț fiind „cules” dintr-un articol de presă. Deși în cauză anul de referință pentru

evaluare este anul 2001, expertul s-a raportat la prețul din anul 2010; prețul de

50-52 dolari SUA/tonă nu a fost minimalizat, ci a fost prețul real, obținut în urma

licitațiilor desfășurate prin B.R.M., astfel cum dovedesc hotărârile de adjudecare.

Și chiar dacă s-ar admite că prețurile din 2008 erau aceleași cu cele din 2002-2003

nu există certitudinea că vagoanele vândute de această societate erau identice din

punct de vedere al parametrilor tehnici cu cele ce face obiectul litigiului.

Cu privire la

cererea reconventională s-a susținut că unul din temeiurile indicate în cererea

reconventională a SC A.A.F. SA privind constatarea nulității absolute a contractului

de tranzacție îl reprezintă art. 488 C. com., care a fost abrogat prin dispozițiile

art. 105 din Legea nr. 99/1999.

Intimata SC

A.A.F. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a

recursului.

Recursul este

nefondat.

Din examinarea

motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază

că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi

reformată prin recursul declarat de reclamantă.

În ceea ce privește

motivul de recurs referitor la soluția dată excepției netimbrării cererii reconvenționale

se reține că instanța de apel nu a încălcat decizia în interesul legii nr. 32/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, principiul echității care guvernează

procesul civil înscris de art. 6 din Convențai Europeană a Drepturilor Omului, principiul

aplicării imediate a legii noi, prevederile art. 329, art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Instanța de apel

a avut în vedere faptul că în urma modificărilor aduse Legii nr. 146/1997 prin Legea

nr. 276/2009, în urma pronunțării deciziei în interesul legii nr. 32/2008 cererile

în constatarea, declararea nulității unui act juridic cu caracter patrimonial au

fost considerate de legiuitor evaluabile în bani, impunându-se și o modalitate corespunzătoare

de stabilire a taxei de timbru, însă în cauză nu sunt aplicabile prevederile și

principiile invocate mai sus față de data înregistrării cererii reconvenționale,

când dispozițiile Legii nr. 146/1997 stabileau pentru acțiunile în anulare obligația

de plată a unei taxe fixe.

Principiul aplicării

imediate a legii noi la o cauză aflată în rejudecare și-a găsit aplicabilitate în

apel, când legea era în vigoare la data declarării apelului.

Nu se impunea

nici darea în debit a apelantei-reclamante pentru achitarea diferenței de taxă de

timbru pentru fond, deoarece textul de lege nu era în vigoare la acel moment.

În ceea ce privește

cererea reconventională, pârâta și-a precizat temeiul de drept invocând dispozițiile

art. 968 C. civ. privind cauza ilicită, astfel că susținerea recurentei sub acest

aspect este neîntemeiată.

Din analiza deciziei

recurate, se constată că instanța de apel a analizat și argumentat motivele invocate

de reclamantă, cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței

permițând exercitarea controlului judiciar.

Instanța de apel

a verificat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe în limitele

motivelor de apel formulate de reclamantă, respectând prevederile art. 129 C. proc.

civ. și art. 295 C. proc. civ.

Faptul că soluția

pronunțată de instanța de apel nu a corespuns voinței recurentei nu reprezintă un

motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea deciziei recurate.

În limitele motivelor

de apel și a temeiurilor legale invocate de recurentă, de starea de fapt și de drept

stabilite în raport de probatoriul administrat, instanța de apel a interpretat corect

prevederile art. 63 alin. (1) din Legea nr. 99/1999 și Legii contabilității nr.

82/1991 [art. 6 alin. (1)] reținând că nu este obligatorie emiterea de facturi fiscale

sau întocmirea unor procese-verbale pentru cele 1509 vagoane, cât timp au fost transmise

titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra

bunurilor afectate de garanție.

Creditorul putea

cere debitorului titlurile și înscrisurile care constată dreptul de proprietate

al debitorului asupra bunurilor afectate de garanție, iar nu emiterea de facturi

pentru bunurile luate în posesie, iar sumele obținute de creditor din vânzarea bunurilor

afectate de garanție sunt justificate prin chiar executarea contractului de garanție

reală mobiliară și nu prin factura emisă de societatea debitoare în favoarea creditorului.

Raportat la prevederile

art. 70 alin. (2) din Legea nr. 99/1999 corect s-a considerat că nici din perspectiva

transmiterii dreptului de proprietate asupra bunurilor către cumpărător nu este

necesară emiterea facturii de către debitor către creditorul-vânzător.

În ceea ce privește

întocmirea proceselor-verbale de predare-primire corect s-a apreciat că este inutilă

încheierea unor procese-verbale de predare-primire câtă vreme prin contractul de

tranzacție s-a specificat că au fost remise către creditoare un număr de 1.530 vagoane

conform anexei nr. 1, de unde rezultă că vagoanele predate au fost identificate

și acceptate ca fiind predate către debitoarea pârâtă și respectiv primite de reclamanta-creditoare.

În mod întemeiat

instanța de apel raportat la starea de fapt stabilită a validat statuările tribunalului

conform cărora este lovit de nulitate absolută contractul de tranzacție, întrucât

se întemeiază pe o cauză ilicită, admițând cererea reconventională și anulând contractul

de tranzacție, în condițiile în care la data semnării convenției nu a existat o

evidentă clară a sumelor încasate de creditoare din vânzarea vagoanelor, a datoriei

rămase de achitat sau unui preț al activelor ce urmau a fi transferate creditoarei

și nu s-a dovedit respectarea prevederilor art. 69 și art. 71 din Legea nr. 99/1999

cu privire la executarea contractului de garanție.

Se constată că

motivul de nulitate invocat cu referire la dispozițiile art. 488 C. com., acesta

a fost înlăturat deoarece textul de lege invocat a fost abrogat prin Legea nr. 99/1999

iar ulterior depunerii cererii reconventionale pârâta a indicat ca temei de drept

dispozițiile art. 968 C. proc. civ.

Modul în care

instanța de apel a verificat înscrisurile depuse în probațiune și a apreciat probele

constituie o chestiune care nu mai poate face obiectul recursului astfel că sub

acest aspect criticile formulate nu pot fi analizate.

Situația de fapt

stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă

în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Pentru considerentele

expuse, se constată că hotărârea este legală și temeinică, încât în temeiul

art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA București împotriva deciziei civile

nr. 342/2012 din 19 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 martie 2014.