ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1225/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 24383 din 13 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă în Dosarul nr. 17660/3/2007, cu prilejul rejudecării, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA, dar a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta SC A.A.F. SA și s-a dispus anularea contractului de tranzacție din 24 aprilie 2003 și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, între Banca P., Sucursala Palat C.F.R. și pârâta SC A.A.F.

SA (împrumutatul), s-a încheiat contractul de credit prin cont curent de încasări și plăți din 22 martie 2001 prin care banca a acordat pârâtei un împrumut de 8.000.000.000 ROL din plafonul solicitat din linia de credit de 150.000.000.000 ROL, în vederea utilizării pentru reparații material rulant (vagoane, locomotive) în vederea vânzării, cumpărării, închirierii și plata altor servicii. Linia de credit a fost acordată cu o dobândă de 53% pe an (art. 4.1), pentru nerambursarea la termenul stabilit (aprilie 2002) împrumutatul obligându-se să plătească dobânzi penalizatoare majorate cu 5% pe an față de dobânda prevăzută la pct. 4.1 din contract. Prin contractul de garanție mobiliară, înregistrat de Banca P., Sucursala Palat C.F.R.

din 23 martie 2001, pârâta SC A.A.F. SA a constituit în favoarea băncii un gaj asupra bunurilor mobile aflate în proprietatea pârâtei, evaluate la suma de 228.294.828.600 ROL. Prin contractul de garanție mobiliară mai sus menționat, au fost identificate vagoanele de călători aduse în gaj, menționându-se totodată că acestea sunt bine conservate și că îndeplinesc toate condițiile de funcționalitate. Tot în vederea garantării contractului de credit din 23 martie 2001, SC A.A.F. SA, a încheiat cu Banca P. și contractul de cesiune de creanță din 22 martie 2001, pârâta cesionând în favoarea băncii creanța în sumă de minim 286.875 milioane ROL, constând în obligațiile pe care le au debitorii menționați în lista anexă până la concurența sumei de 286.875 milioane ROL.

Prin contractul de subrogație înregistrat de Banca P. din 15 februarie 2002 și de C.N.C.F.C.F.R. SA din 15 februarie 2002, reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA a dobândit calitatea de creditor al pârâtei SC A.A.F. SA, achitând creditoarei Banca P. suma de 134.504.186.950 ROL, subrogându-se în toate drepturile acesteia decurgând din contractul de credit din 23 martie 2001 și actele adiționale din 11 aprilie 2001 și din 13 iulie 2001 și din contractul de garanție mobiliară din 23 martie 2001 și contractul de creanță din 22 martie 2001 cu actul adițional din 13 iulie 2001. Ulterior, a fost încheiat contractul de cesiune din 18 februarie 2002 între Banca P., Sucursala Palat C.F.R., în calitatea de cedent, C.N.C.F.C.F.R.

SA, în calitate de cesionar, și SC A.A.F. SA, în calitate de debitor cedat, în aplicarea prevederilor contractului de subrogație din 15 februarie 2002, banca cesionând C.N.C.F.C.F.R. SA drepturile și obligațiile rezultate din contractul de credit prin cont curent de încasări și plăți din 22 martie 2001 și a actelor adiționale care fac parte integrantă din acest contract, precum și a drepturilor și obligațiilor rezultate din contractele de garanție, respectiv contractul de garanție mobiliară din 23 martie 2001 asupra unui număr de 1570 vagoane de călători înregistrat la Arhiva de Electronică de Garanții Reale Mobiliare la data de 23 martie 2001, a contractului de cesiune de creanță din 22 martie 2001 și a actului adițional la acesta din 13 iulie 2001 și a gajului general conform art. 1718 C. civ.

La pct. 10 al contractului de cesiune s-a menționat că în conformitatea cu prevederile Titlului VI din Legea nr. 99/1999, în caz de neexecutare, creditorul poate folosi mijloace propriii pentru luarea în posesie a bunurilor afectate garanțiilor. Prin cererea dedusă judecății, astfel cum a fost modificată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea facturilor și a proceselor-verbale de predare-primire pentru un număr de 1509 vagoane predate în intervalul 2002-2005 și obligarea pârâtei să pună în executare contractul de tranzacție încheiat între părți în sensul predării activelor în vederea achitării integrale a datoriei. Tribunalul a apreciat că nu există niciun temei legal pentru obligarea pârâtei la emiterea de facturi pentru cele 1509 vagoane predate.

Conform prevederilor art. 63 din Legea nr. 99/1999 „(1) în cazul în care debitorul nu își îndeplinește obligația, creditorul are dreptul de a-și satisface creanța cu bunul afectat garanției”. În acest scop, creditorul avea dreptul să ia în posesie, în mod pașnic, bunul afectat garanției sau produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum și titlurile și înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului, fără a fi necesară vreo autorizație sau notificare prealabilă și fără a plăti taxe sau vreun tarif. Așadar creditorul putea cere debitorului titlurile și înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului afectată de garanție, iar nu emiterea de facturi pentru bunurile luate în posesie.

Sumele obținute de creditor din vânzarea bunurilor afectate de garanție sunt justificate prin chiar executarea contractului de garanție reală mobiliară și nu prin factura emisă de societatea debitoare în favoarea creditorului. De altfel, o astfel de factură nici nu putea fi emisă în condițiile în care bunurile erau înregistrate în contabilitatea debitorului cu o anumită valoare, ce nu corespundea întotdeauna cu valoarea obținută de creditor din vânzarea bunurilor asupra cărora poartă garanția. În acest sens art. 69 din Legea nr. 99/1999 prevede „(1) Părțile pot cădea de acord, prin contractul de garanție, asupra modului de vânzare a bunurilor grevate, ca urmare a neîndeplinirii obligației. (2) În lipsa unui asemenea acord, creditorul trebuie să vândă bunul afectat garanției într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure obținerea celui mai bun preț.

Metoda, maniera, locul și momentul vânzării trebuie să urmeze regulile comerciale adecvate, folosite de persoanele care vând bunuri similare în mod obișnuit pe piața respectivă. (3) Regulile comerciale adecvate pot fi: vânzarea directă către un terț, vânzarea prin licitație făcută publică în ziar, vânzarea pe piețe publice sau prin orice alt mod de vânzare rezonabil comercial pentru tipul de bunuri supuse vânzării.

Dintre diferitele metode de vânzare rezonabile comercial, creditorul o va alege pe aceea care să asigure obținerea celui mai bun preț.” În ceea ce privește transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, art. 70 alin. (2) din Legea nr. 99/1999 prevede că „Titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului și contractul de garanție reală mobiliară, împreună cu mențiunea stingerii garanției la arhivă fac dovada dreptului de proprietate al cumpărătorului sau, după caz, al creditorului care și-a adjudecat bunul”. Prin urmare, s-a considerat că nici din perspectiva transmiterii dreptului de proprietate asupra bunurilor către cumpărător nu este necesară emiterea facturii de către debitor către creditorul-vânzător.

Tribunalul a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la executarea contractului de tranzacție respectiv la predarea unor active (șină uzată, fier vechi șarjat, containere) în valoare de cca.

82 miliarde ROL, reținând că părțile au încheiat contractul de tranzacție din 24 aprilie 2003 în cuprinsul căruia s-a arătat că, din creanța totală în sumă de 134.448.186.950 ROL, au fost plătiți aproximativ 53 miliarde ROL, prin remiterea către creditoare a unui număr de 1530 vagoane, diferența până la achitarea integrală a datoriei în sumă de aproximativ 82 miliarde ROL urmând a fi plătită de către debitoare prin transferul unor active disponibile (respectiv șină uzată, fier vechi șarjat, containere) conform anexei nr. 2. Părțile au convenit ca transferul să se efectueze pe baza notelor de cântar și a avizelor de expediție emise de debitoare, modalitatea tehnică de realizare a transferului urmând a fi convenită la nivelul compartimentelor contabile și tehnice ale societății, pe bază de protocol.

Din conținutul contractului de tranzacție, a rezultat că acesta a fost încheiat fără să existe o evidență clară a sumelor încasate de creditoarea C.N.C.F.C.F.R. SA din vânzarea celor 1530 de vagoane și a datoriei rămase de achitat, fără a se stabili un preț al activelor ce urmau a fi transferate reclamantei-creditoare și asta în condițiile în care creanța a fost garantată și cu contractul de cesiune de creanță din 22 martie 2001. Nu în ultimul rând, tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit, prin probele administrate, faptul că a respectat prevederile legale cu privire la executarea contractului de garanție și a notificat pârâta cu privire la vânzarea celor 1530 de vagoane, obligație prevăzută de art. 71 din Legea nr. 99/1999 sub sancțiunea nulității absolute și a răspunderii pentru pagubele cauzate.

De asemenea nu a dovedit nici faptul că a încercat să vândă bunurile afectate garanției într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure obținerea celui mai bun preț, ci acestea au fost vândute ca fier vechi pentru prețul de 52 dolari SUA/tonă așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză și în condițiile în care vagoanele erau într-o stare bună, conform celor consemnate în contractul de garanție mobiliară, fiind evaluate la un preț mediu de 5.305 dolari SUA/vagon. Or, conform raportului de expertiză, în medie dintr-un vagon tăiat și vândut ca fier vechi au rezultat 23,890 tone/vagon care au fost vândute de reclamantă cu 52 dolari SUA/tonă, obținându-se astfel un preț mediu de vânzare pentru fiecare vagon de doar 1.242,20 dolari SUA.

De asemenea, din raportul de expertiză tehnică, tribunalul a reținut că toate ofertele primite de pârâtă pentru vânzarea de vagoane de călători depășeau valoarea obținută de reclamantă în urma vânzării acestora ca fier vechi, iar dacă vagoanele ar fi fost vândute la Bursa Română de Mărfuri, în aceleași condiții în care vagoane de călători similare au fost vândute la bursă de către pârâtă, s-ar fi obținut un preț mediu de 6.896 dolari SUA/vagon.

În atare situație, tribunalul a apreciat că este lovit de nulitate absolută contractul de tranzacție din 24 aprilie 2003, întrucât se întemeiază pe o cauză ilicită, scopul urmărit fiind obținerea și a altor active din patrimoniul pârâtei în afara celor aduse în garanție, în condițiile în care vânzarea bunurilor aduse drept garanție s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale privind executarea garanțiilor reale mobiliare, respectiv art. 69 și art. 71 din Legea nr. 99/1999, care impun notificarea debitorului, sub sancțiunea nulității și urmarea de către creditor a regulilor comerciale adecvate, folosite de persoanele care vând bunuri similare în mod obișnuit pe piața respectivă.

Cât privește motivul de nulitate invocat de pârâtă, cu referire la dispozițiile art. 488 C. com., acesta a fost înlăturat deoarece textul de lege invocat a fost abrogat prin Legea nr. 99/1999, sens în care art. 105 dispune că la data intrării în vigoare a Titlului VI privind regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare, se abrogă art. 478-art. 489 C. com., titlul XIV „Despre gaj". Împotriva acestei soluții, reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA a promovat apel, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii principale și respingerii cererii reconvenționale. Prin decizia civilă nr. 342/2012 din 19 septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta C.N.C.F.C.F.R.

SA. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că prima instanță a detaliat succesiunea actelor și operațiunilor derulate de părțile din prezenta cauză și a concluzionat că, din punct de vedere al transferului dreptului de proprietate asupra celor 1509 vagoane predate de debitoare în executarea voluntară a garanției, au fost transmise titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunurilor, nefiind obligatorie emiterea unor facturi fiscale sau întocmirea unor procese-verbale, cât timp actele întocmite și necontestate evidențiază transferul. În acest sens, dispozițiile art. 63 din Legea nr. 99/1999 și legii contabilității au fost interpretate și aplicate în mod concludent.

În ceea ce privește timbrajul cererii reconvenționale, Curtea a subliniat că, deși aceasta are ca obiect o acțiune în realizare, în raport de data înregistrării sale, dispozițiile Legii nr. 146/1997 stabileau pentru acțiunile în anulare obligația de plată a unei taxe fixe. Doar în urma modificărilor aduse legii prin Legea nr. 276/2009, în urma pronunțării deciziei în interesul legii nr. 32/2008, cererile în constatarea, declararea nulității unui act juridic cu caracter patrimonial au fost considerate de legiuitor evaluabile în bani, impunându-se și o modalitate corespunzătoare de stabilire a taxei de timbru. Sub aspectul soluționării în fond a cererii reconvenționale și a capătului doi din acțiunea principală, Curtea a subliniat faptul că principalele critici reținute de prima instanță au vizat lipsa, la data semnării tranzacției, a unei evidențe clare a sumelor încasate de creditoarea C.N.C.F.C.F.R.

SA din vânzarea celor 1530 de vagoane și a datoriei rămase de achitat sau unui preț al activelor ce urmau a fi transferate creditoarei. Nedovedirea respectării prevederilor legale cu privire la executarea contractului de garanție a fost coroborată cu maniera nerezonabilă, din punct de vedere comercial, de valorificare a bunurilor ce au format obiectul garanției, doar sub acest ultim aspect fiind analizate concluziile expertului desemnat în cauză, ce au răspuns întocmai obiectivelor trasate de instanța de fond, apelanta neproducând nicio probă contrară. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, admiterii cererii introductive de instanță a recurentei -reclamante prin obligarea intimatei-pârâte la emiterea facturilor fiscale și a proceselor-verbale de predare-primire pentru vagoanele predate, obligarea pârâtei la respectarea tranzacției încheiate în anul 2003 cu pârâta și respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenționale a pârâtei privind anularea acestei tranzacții. În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susținut cu privire la soluția dată asupra excepției netimbrării cererii reconvenționale că instanța a încălcat decizia nr. 32/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii și devenită normă obligatorie pentru instanțele de toate gradele, potrivit art. 329 alin. (4) C. proc.

civ., art. 330 alin. (4) C. proc. civ., principiul aplicării imediate a legii noi la o cauză aflată în rejudecare și principiul echității care guvernează procesul civil înscris în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ce privește soluția dată de instanță pe cererea de chemare în judecată recurenta a susținut că, instanța de apel a analizat superficial motivele invocate de recurentă și că, considerentele avute în vedere de instanță s-au întemeiat pe o interpretare restrictivă a dispozițiilor Legii nr. 99/1999, deși această lege nu constituie norme care să interzică emiterea de facturi fiscale și procesele-verbale de predare-primire; interpretarea dată de prima instanță sintagmei „Titluri și înscrisuri” folosită în conținutul art. 63 alin. (1) din Legea nr. 99/1999 în sensul că prin aceasta s-ar înțelege numai acte juridice nu și documente financiar-contabile este fără suport legal și în contradicție cu dispozițiile imperative ale art. 6 alin. (1) din Legea contabilității.

Prin urmare obligația SC A.A.F. SA de a emite facturile fiscale și procesele-verbale de predare-primire ca documente justificative pentru operațiuni contabile este o obligație legală prevăzută de Legea contabilității nr. 82/1991. Cu privire la expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză și la suplimentul la raportul de expertiză s-a susținut că nu există nicio justificare legală a prețului de 200 euro/tonă stabilit de expert în evaluarea celor 1570 vagoane la nivelul anului 2001, acest preț fiind „cules” dintr-un articol de presă. Deși în cauză anul de referință pentru evaluare este anul 2001, expertul s-a raportat la prețul din anul 2010; prețul de 50-52 dolari SUA/tonă nu a fost minimalizat, ci a fost prețul real, obținut în urma licitațiilor desfășurate prin B.R.M., astfel cum dovedesc hotărârile de adjudecare.

Și chiar dacă s-ar admite că prețurile din 2008 erau aceleași cu cele din 2002-2003 nu există certitudinea că vagoanele vândute de această societate erau identice din punct de vedere al parametrilor tehnici cu cele ce face obiectul litigiului. Cu privire la cererea reconventională s-a susținut că unul din temeiurile indicate în cererea reconventională a SC A.A.F. SA privind constatarea nulității absolute a contractului de tranzacție îl reprezintă art. 488 C. com., care a fost abrogat prin dispozițiile art. 105 din Legea nr. 99/1999. Intimata SC A.A.F. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului. Recursul este nefondat. Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la soluția dată excepției netimbrării cererii reconvenționale se reține că instanța de apel nu a încălcat decizia în interesul legii nr. 32/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, principiul echității care guvernează procesul civil înscris de art. 6 din Convențai Europeană a Drepturilor Omului, principiul aplicării imediate a legii noi, prevederile art. 329, art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Instanța de apel a avut în vedere faptul că în urma modificărilor aduse Legii nr. 146/1997 prin Legea nr. 276/2009, în urma pronunțării deciziei în interesul legii nr. 32/2008 cererile în constatarea, declararea nulității unui act juridic cu caracter patrimonial au fost considerate de legiuitor evaluabile în bani, impunându-se și o modalitate corespunzătoare de stabilire a taxei de timbru, însă în cauză nu sunt aplicabile prevederile și principiile invocate mai sus față de data înregistrării cererii reconvenționale, când dispozițiile Legii nr. 146/1997 stabileau pentru acțiunile în anulare obligația de plată a unei taxe fixe. Principiul aplicării imediate a legii noi la o cauză aflată în rejudecare și-a găsit aplicabilitate în apel, când legea era în vigoare la data declarării apelului.

Nu se impunea nici darea în debit a apelantei-reclamante pentru achitarea diferenței de taxă de timbru pentru fond, deoarece textul de lege nu era în vigoare la acel moment. În ceea ce privește cererea reconventională, pârâta și-a precizat temeiul de drept invocând dispozițiile art. 968 C. civ. privind cauza ilicită, astfel că susținerea recurentei sub acest aspect este neîntemeiată. Din analiza deciziei recurate, se constată că instanța de apel a analizat și argumentat motivele invocate de reclamantă, cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței permițând exercitarea controlului judiciar.

Instanța de apel a verificat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de reclamantă, respectând prevederile art. 129 C. proc. civ. și art. 295 C. proc. civ. Faptul că soluția pronunțată de instanța de apel nu a corespuns voinței recurentei nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea deciziei recurate. În limitele motivelor de apel și a temeiurilor legale invocate de recurentă, de starea de fapt și de drept stabilite în raport de probatoriul administrat, instanța de apel a interpretat corect prevederile art. 63 alin. (1) din Legea nr. 99/1999 și Legii contabilității nr. 82/1991 [art. 6 alin. (1)] reținând că nu este obligatorie emiterea de facturi fiscale sau întocmirea unor procese-verbale pentru cele 1509 vagoane, cât timp au fost transmise titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunurilor afectate de garanție.

Creditorul putea cere debitorului titlurile și înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunurilor afectate de garanție, iar nu emiterea de facturi pentru bunurile luate în posesie, iar sumele obținute de creditor din vânzarea bunurilor afectate de garanție sunt justificate prin chiar executarea contractului de garanție reală mobiliară și nu prin factura emisă de societatea debitoare în favoarea creditorului. Raportat la prevederile art. 70 alin. (2) din Legea nr. 99/1999 corect s-a considerat că nici din perspectiva transmiterii dreptului de proprietate asupra bunurilor către cumpărător nu este necesară emiterea facturii de către debitor către creditorul-vânzător.

În ceea ce privește întocmirea proceselor-verbale de predare-primire corect s-a apreciat că este inutilă încheierea unor procese-verbale de predare-primire câtă vreme prin contractul de tranzacție s-a specificat că au fost remise către creditoare un număr de 1.530 vagoane conform anexei nr. 1, de unde rezultă că vagoanele predate au fost identificate și acceptate ca fiind predate către debitoarea pârâtă și respectiv primite de reclamanta-creditoare.

În mod întemeiat instanța de apel raportat la starea de fapt stabilită a validat statuările tribunalului conform cărora este lovit de nulitate absolută contractul de tranzacție, întrucât se întemeiază pe o cauză ilicită, admițând cererea reconventională și anulând contractul de tranzacție, în condițiile în care la data semnării convenției nu a existat o evidentă clară a sumelor încasate de creditoare din vânzarea vagoanelor, a datoriei rămase de achitat sau unui preț al activelor ce urmau a fi transferate creditoarei și nu s-a dovedit respectarea prevederilor art. 69 și art. 71 din Legea nr. 99/1999 cu privire la executarea contractului de garanție. Se constată că motivul de nulitate invocat cu referire la dispozițiile art. 488 C. com., acesta a fost înlăturat deoarece textul de lege invocat a fost abrogat prin Legea nr. 99/1999 iar ulterior depunerii cererii reconventionale pârâta a indicat ca temei de drept dispozițiile art. 968 C. proc.

civ. Modul în care instanța de apel a verificat înscrisurile depuse în probațiune și a apreciat probele constituie o chestiune care nu mai poate face obiectul recursului astfel că sub acest aspect criticile formulate nu pot fi analizate. Situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului. Pentru considerentele expuse, se constată că hotărârea este legală și temeinică, încât în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA București împotriva deciziei civile nr. 342/2012 din 19 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2014.