ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 951/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 951/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, la data de 14 decembrie 2012, reclamanta SC S.C. SA, a

solicitat instanțe, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru

Mediu, să dispună anularea deciziei din

31 iulie 2012 emisă de Ministerul Mediului,

Administrația Fondului pentru Mediu, a deciziei din 31 mai 2012 și a raportului

de inspecție fiscală din 31 mai 2012 efectuat de Administrația Fondului pentru

Mediu, privind obligații fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu.

Hotărârea instanței

de fond

Prin sentința civilă

nr. 2139 din 25 iunie 2013, a Curții de Apel București, a fost admisă în parte

acțiunea formulată de reclamanta SC S.C. SA în contradictoriu cu pârâta

Administrația Fondului pentru Mediu, fiind anulate în parte actele contestate,

respectiv decizia din 31 iulie 2012, decizia din 31 mai 2012 și raportul de inspecție

fiscală din 31 mai 2012 pentru suma de 55.686,36 RON, aferentă perioadei 2003-2006.

În motivarea sentinței,

instanța a reținut în esență că pentru debitul aferent anilor 2003-2006 sunt incidente

dispozițiile art. 91 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, care prevede că

„Dreptul

organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani,

cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripție

a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului

următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu

dispune altfel.”

Susținerea intimate în

sensul că prin depunere declarațiilor fiscale pentru anul 2007 s-a realizat o recunoaștere

a debitului cu consecința întreruperii termenului de prescripție a fost apreciată

ca neîntemeiată, în condițiile în care declarațiile fiscale aferente anului 2007

nu cuprindeau sumele imputate prin decizia contestată. Pentru ca recunoașterea să

conducă la întreruperea termenului de prescripție, ar trebui ca aceasta să se refere

la sumele pretinse de intimată, nu la obligația generică de achitare a unor obligații

la fondul pentru mediu. Declarațiile aferente anului 2007 reprezintă, mai degrabă,

o negare a datoriei, în condițiile în care, în aceste declarații nu sunt cuprinse

sumele pretinse de intimată ci doar sumele recunoscute și, de altfel, achitate de

reclamantă în termenul legal.

Față de dispozițiile

art. 24 C. proc. fisc. Curtea a constatat că debitul aferent anilor 2003-2006 este

stins ca urmare a prescripției.

În ceea ce privește restul

debitului calculat de intimată, Curtea a constatat că, în condițiile în care actele

contabile ale reclamantei nu conțineau informații concrete care să permită calcularea

exactă a cantității de deșeuri pentru care se impune plata contribuției la fondul

pentru mediu, devin incidente dispozițiile art. 67 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003

potrivit căruia „Organul fiscal stabilește baza de impunere și obligația fiscală

de plată aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impunere, folosind orice

probă și mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina

situația fiscală corectă.”

Utilizarea datelor din

contabilitatea anilor 2003-2006 a fost apreciată de instanță ca fiind rezonabilă,

în condițiile în care nu a existat un alt reper mai apropiat, la care organul de

control să se fi putut raporta.

În ceea ce privește nedeclararea

unor ambalaje din plastic, Curtea a reținut că, reclamanta nu a administrat probe

concludente din care să rezulte susținerile menționate.

Referitor la predarea

responsabilității, s-a reținut că nu s-au depus acte referitoare la cantitatea de

deșeuri valorificate de firma SC E.R.A. SA, situație în care reclamantei îi revine

obligația de plată la Fondul pentru mediu a contribuției pentru ambalajele, care

nu figurează ca recuperate și valorificate.

Recursul exercitat în

cauză

Împotriva sentinței civile

nr. 2139 din 25 iunie 2013 a Curții de Apel București au declarat recurs ambele

părți, respectiv atât reclamanta SC S.C. SA cât și pârâta Administrația Fondului

pentru Mediu.

Recurenta-reclamantă SC

S.C. SA solicită prin recursul declarat, admiterea recursului, modificarea sentinței

recurate, în sensul admiterii în tot a acțiunii și anularea în tot a actelor contestate,

emise de pârâtă.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, recurenta-reclamantă a prezentat pe larg situația de fapt expusă și prin

cererea de chemare în judecată, concluzionând că instanța de fond a interpretat

în mod greșit probatoriul administrat raportat la normele de drept incidente în

cauză.

Astfel, prin încheierea

contractelor, privind preluarea obligațiilor de valorificare și reciclare a deșeurilor

de ambalaje și a obligațiilor de raportare a datelor, cu SC E.R.A. SA, începând

cu anul 2006 SC S.C. SA și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de H.G. nr. 261/2005

privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje.

Legea permite ca operatorii

economici care introduc pe piață ambalaje, să poată transfera responsabilitățile

specifice în vederea valorificării, context în care, reclamanta nu mai poate fi

obligată la plata unor obligații fiscale suplimentare, din moment ce transferul

de responsabilități a operat, conform contractelor încheiate către SC E.R.A.

SA.

În mod greșit, instanța

de fond, a reținut că determinarea bazei de impunere pentru perioada 2007-2011 a

fost stabilită corect de organele fiscale, fără să țină cont de dispozițiile

art. 67 C. proc. fisc., dispoziții ce vizează estimarea rezonabilă.

De asemenea, în mod greșit,

la estimarea bazei de impunere pentru perioada 2006-2011 s-a raportat la baza de

impunere a anilor 2003-2006, în condițiile în care, este de notorietate, evoluția

echipamentelor IT ce au dus la reducerea cantității de ambalaje.

Organele fiscale cu nesocotit

prevederile art. 67 C. proc. fisc., în ceea ce privește obligația de identificare

a acelor elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale.

În concluzie, instanța

de fond a făcut o interpretare și aplicare greșită a textelor de lege, respectiv

art. 67 C. proc. fisc., iar sentința cuprinde motive contradictorii.

Astfel, estimarea greșită

a bazei de impunere prin raportare la anii 2003-2006, obligațiile fiscale suplimentar

stabilite în plus în sarcina SC S.C. SA sunt în cuantum de 769.386,45 RON, vătămarea

suferită în urma estimării fiind evidentă.

Organele fiscale aveau

la îndemână o serie de metode de estimare a bazei de impunere, atunci când contribuabilul

nu deține documente pe baza cărora aceasta să poată fi stabilită. (Ordinul președintelui

Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3389/2011).

Un exemplu în acest sens

este metoda marjei presupune estimarea veniturilor unui contribuabil și aplicarea

unui procent corespunzător de marjă, pentru a obține profitul impozabil, iar procentele

sau propunerile pot fi determinate din datele cunoscute de contribuabilul verificat,

sau obținute de la alte entități cu activități similare ori de la instituții care

calculează și publică astfel de procente sau propuneri.

Ca urmare, aplicând corect

dispozițiile legale incidente, se impune admiterea recursului, modificarea sentinței

recurate, în sensul admiterii în tot a acțiunii formulate.

Recurenta-pârâtă, Administrația

Fondului pentru mediu, prin recursul formulat, solicită modificarea sentinței recurate

în sensul respingerii în tot a acțiunii formulate de reclamanta SC S.C. SA.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

arată că, în mod greșit, prima instanță a reținut ca obligații fiscale aferente

anilor 2003-2006 sunt prescrise, fără să țină cont că prin depunerea de către contribuabil

a declarațiilor fiscale, după expirarea termenului legal, duce la întreruperea termenului

de prescripție, conform ar. 92 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003.

În anul 2007, SC S.C.

SA a depus declarații privind obligațiile la Fondul pentru mediu, săvârșind astfel

un act de recunoaștere a dreptului Administrației Fondului pentru mediu de a stabili

obligații fiscale.

Ca urmare, față de dispozițiile

art. 92 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., la data depunerii de contribuabil

a declarației fiscale, după expirarea termenului legal de depunere a acesteia, are

loc întreruperea termenului de prescripției, în cauză impunându-se respingerea în

tot a acțiunii formulate de SC S.C. SA.

SC S.C. SA a formulat

întâmpinare la recursul formulat de recurenta Administrația Fondului pentru mediu,

solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Hotărârea instanței de

recurs

Analizând sentința recurată

în raport de criticile formulate de ambele recurente, de probatoriul administrat

în cauză și dispozițiile legale incidente, se constată că nu subzistă motive de

modificare sau casare a sentinței recurate.

Astfel, administrația

Fondului pentru mediu, prin raportul de inspecție fiscală din 31 mai 2012, a stabilit

că recurenta-reclamantă SC S.C. SA datorează bugetului de stat suma de 825.075 RON

cu titlu de obligații fiscale suplimentare, majorări și penalități pentru perioada

3 octombrie 2003-31 decembrie 2011.

Inspecția fiscală desfășurată

de recurenta-pârâtă în perioada 3 mai 2012-30 mai 2012 a avut ca obiect verificarea

legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității

îndeplinirii obligațiilor de către contribuabil în raport de dispozițiile legale

incidente.

Având în vedere raportul

de inspecție fiscală întocmit, ulterior a fost emisă și decizia de impunere din

31 mai 2012, privind obligațiile fiscale suplimentare de plată la Fondul de mediu

stabilite în sarcina SC S.C. SA.

Împotriva celor două acte

fiscale menționate, a formulat contestație SC S.C. SA, contestație ce a fost respinsă

prin decizia din 31 iulie 2012.

Instanța de fond a admis,

în parte contestația formulată de reclamantă, în sensul că a anulat actele fiscale

contestate, pentru debitul aferent anilor 2003-2006, în cuantum de 55.686,36 RON,

având în vedere că pentru obligațiile suplimentare aferente perioadei menționate

a intervenit termenul de prescripție.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă

Administrația Fondului pentru mediu vizează exclusiv, interpretarea și aplicarea

în cauză, a dispozițiilor art. 92 alin. (1) și art. 2 din O.G. nr. 92/2003, critici

ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs

nu poate fi reținut, având în vedere că instanța de fond a interpretat și aplicat

corect dispozițiile legale vizând prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale

din perspectiva dispozițiilor art. 91-art. 92 C. proc. fisc. raportat la art. 16-art.

17 din Decretul nr. 267/1958.

În materie fiscală, prescripția

extinctivă stinge răspunderea fiscală a contribuabililor, persoane fizice și persoane

juridice, care sunt exonerate de plata obligațiilor bugetare ce cad în sarcina lor.

C. proc. fisc., conține prevederi categorice, statuând în acest sens, că toate creanțele

fiscale „se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire, anulare,

prescripție și prin alte modalități prevăzute de lege”, art. 24. din Legea nr. 92/2003.

Normele juridice care

reglementează prescripția răspunderii fiscale sunt imperative, iar efectul se produce

ope legis.

Potrivit art. 91

alin. (1) C. proc. fisc., dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale

se prescrie în termenul de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel,

iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, termenul de prescripție de 5 ani, începe

să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța

fiscală.

Prin împlinirea termenului

de prescripție, se înțelege determinarea momentului în care expiră termenul de prescripție,

iar această determinare implică cunoașterea următoarelor elemente:

- termenul de prescripție

aplicabil;

- începutul acestui termen;

- dacă a intervenit sau

nu vreun caz de suspendare sau întrerupere a prescripției;

- regulile de calcul ale

termenului de prescripție;

În speța de față, termenul

de prescripție aplicabil este de 5 ani, conform art. 91 alin. (1) C. proc.

fisc., termen ce a început să curgă la data de la 1 ianuarie a anului următor celui

în care s-a născut creanța fiscală.

Astfel, pentru creanțele

fiscale aferente anului 2003, termenul de prescripție a început să curgă de la 1

ianuarie 2004 și s-a împlinit în ianuarie 2009; pentru creanțele fiscale aferente

anului 2004, termenul de prescripție a început să curgă de la 1 ianuarie 2005 și

s-a împlinit în ianuarie 2010; pentru creanțele fiscale aferente anului 2005, termenul

de prescripție a început să curgă la data de 1 ianuarie 2006 și s-a împlinit în

ianuarie 2011; iar pentru creanțele fiscale aferente anului 2006, termenul de prescripție

a început să curgă la 1 ianuarie 2005 și s-a împlinit în ianuarie 2012.

Pentru creanțele fiscale

aferente anilor 2003, 2004, 2005 sunt aplicabile dispozițiile art. 92 C. proc.

fisc. anterior modificării dispusă prin O.G. nr. 29/2011, iar pentru creanțele fiscale

aferente anului 2006 sunt aplicabile dispozițiile art. 92 C. proc. fisc. modificate

[art. 11 alin. (4) din O.G. nr. 29/2011].

Susținerea recurentei,

în sensul că declarațiile fiscale depuse de reclamanta SC S.C. SA, în luna mai 2007

reprezintă o recunoaștere a datoriei (săvârșind astfel un „act de recunoaștere a

dreptului Administrației Fondului pentru Mediu de a stabili obligații la Fondul

pentru mediu”) nu are un fundament legal, întrucât în declarațiile rectificative

depuse în anul 2007, nu sunt cuprinse obligațiile fiscale stabilite prin actele

fiscale emise în anul 2012 de către recurenta-pârâtă, aspect reținut corect de către

instanța de fond.

Întreruperea prescripției

prin recunoașterea creanței, așa cum susține recurenta, presupune acte care să exprime

voința neîndoielnică de a-și executa obligațiile fiscale dar în declarațiile fiscale

rectificative depuse în mai 2007, nu se regăsesc sumele cuprinse în titlul executoriu

contestat.

Ca urmare, termenul prevăzut

de art. 91 alin. (1) C. proc. fisc., calculat conform art. 68 și art. 91 alin.

(2) din același act normativ, era împlinit pentru creanțele fiscale aferente perioadei

2003-2006 la data când s-a declanșat inspecția fiscală, deoarece în termenul de

5 ani, calculat pentru fiecare an fiscal, nu a intervenit o cauză de suspendare

sau întrerupere din cele prevăzute la art. 92 C. proc. fisc., motivele de recurs

invocate de recurenta Administrația Fondului pentru mediu, nefiind incidente în

cauza dedusă judecății.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă

SC S.C. SA vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale pentru creanțele

stabilite suplimentar în sarcina sa pentru perioada 2007-2012, motiv de recurs ce

urmează a fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În urma controlului efectuat

de organele fiscale, s-a constatat că SC S.C. SA a introdus pe piață bunuri ambalate,

calculatoare și TV, telecomunicații și media, echipamente birou, componente și accesorii

PC și consumabile, tablete, laptop-uri, camere foto, net working, accesorii PC,

diverse piese, iar pentru ambalajele introduse pe piața națională era responsabilă

fiscal în raport de H.G. nr. 621/2005, privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor

de ambalaje.

Facturile întocmite de

recurenta-pârâtă pentru achizițiile intracomunitare, din perioada 2007-2011, nu

conțin date cu privire la ambalajele folosite.

Deoarece din facturile

emise nu rezultă cantitatea de ambalaje pusă pe piață, organele fiscale, în mod

corect au aplicat dispozițiile art. 67 C. proc. civ. pentru stabilirea bazei de

impunere prin estimare, având în vedere și art. 65.1 din Normele metodologice.

Estimarea bazei de impunere

s-a realizat în raport de dispozițiile art. 67 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, prin

preluarea datelor înscrise în documentele de achiziții pentru perioada 2003-2006.

Ca urmare, estimarea făcută

de recurenta-pârâtă Administrația Fondului pentru mediu s-a bazat pe datele certe

înscrise în documentele de import, 2003-2006, în condițiile în care documentele

emise în perioada 2007-2011 nu conțin date cu privire la ambalajele folosite, în

cauză fiind aplicate corect dispozițiile art. 67 alin. (2) și alin. (3) C.

proc. fisc.

Recurenta arată că instanța

nu a analizat probatoriul administrat din care rezultă că a încheiat contracte de

transfer de responsabilitate privind obligațiile de valorificare/reciclare a deșeurilor

de ambalaje, invocând dispozițiile art. 16 din H.G. nr. 621/2005 dar omite incidența

în cauză a dispozițiilor art. 25 din Metodologia de calcul al contribuțiilor și

taxelor la Fondul de mediu, aprobată prin Ordinul

ministrului mediului și

gospodăririi apelor

nr. 578/2006, în raport de care avea obligația de a întocmi lunar situația privind

cantitatea de ambalaje introduse pe piața națională prin achiziții efectuate din

spațiul intracomunitar.

Contrar afirmațiilor,

recurenta nu a administrat probe din care să rezulte situația gestiunii deșeurilor

pe care societatea ar fi trebuit să o întocmească, obligație impusă prin H.G.

nr. 856/2002 și nici ce cantitate de deșeuri a fost valorificată de SC E.R.A.

SA, aspect reținut corect de instanța de fond.

Ultima critică invocată

de recurentă, vizează motivarea contradictorie a hotărârii recurate, motiv de recurs

ce se încadrează în raport de art. 306 pct. 2 C. proc. civ., în motivul de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7.

Acest motiv de recurs

nu-și găsește incidența în cauză, în condițiile în care instanța de fond a stabilit

împrejurările de fapt esențiale în cauză, a evocat normele substanțiale incidente

și aplicarea lor în speță, arătând în mod explicit care au fost argumentele avute

în vedere pentru stabilirea obligațiilor fiscale datorate Fondului de mediu prin

raportare la dispozițiile art. 67 din O.G. nr. 92/2003.

Pentru considerentele

expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. va

respinge ca nefondate recursurile declarate de SC S.C. SA și Administrația Fondului

pentru Mediu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de SC S.C. SA reprezentată de administrator judiciar R.V.A. I.S. S.P.R.L. și administrator

special L.N.M. și Administrația Fondului pentru mediu, împotriva sentinței civile

nr. 2139 din 25 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 februarie 2014.