ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 374/2010

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea

formulată la 26 iunie 2008 și introdusă pe rolul Tribunalului București sub

nr. 24978/3/2008, reclamantul Ț.N.I. a chemat în

judecată pârâtul S.R. prin

M.F.P., solicitând instanței de judecată,

repunerea în termenul de 18 luni, prevăzut de art. 506 C. proc. pen., acordarea

de daune materiale în cuantum de 2.000 lei, actualizate din noiembrie 1950 până

la data plății și morale de 1.251.950 lei, actualizate precum și constituirea

unei rente viagere lunare echivalentă cu pensia militară a gradului de colonel,

corespunzătoare vechimii realizată de reclamant, dreptul de a purta uniformă

militară, cu gradul de colonel și un nou livret militar.

În motivarea

acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 504 – art. 506 C. proc.

pen., reclamantul a arătat că prin sentința penală nr. 804 din 22 noiembrie

1950 pronunțată de Tribunalul Militar Craiova, în dosarul nr. 678/1950, a fost

condamnat la 6 luni închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen.

Ulterior, prin

decizia nr. 416 din 17 martie 1994, Curtea Supremă de Justiție, secția penală,

l-a achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.

proc. pen., pentru delictul de instigare publică prevăzută de art. 327 alin.

(3) C. pen. anterior, urmare admiterii recursului în anulare declarat de P.G.

Reclamantul a

arătat că nu i-a fost comunicată hotărârea de achitare pronunțată în recursul

în anulare, astfel încât nu a avut cunoștință de aceasta, nefiind citat în acel

proces, fiind înștiințat cu privire la achitarea sa, ulterior, cu prilejul

acțiunii prin care a solicitat revizuirea sentinței penale, urmare căreia a

fost condamnat.

Prin sentința

nr. 1541 din 28 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a lll-a civilă, a

respins cererea de repunere în termen și acțiunea în daune formulată de

reclamant împotriva S.R. prin M.F.P., ca tardivă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut că, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (2) din

Decretul nr.

167/1958, cererea de repunere în termen trebuia formulată în termen de o lună

de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

În speță,

reclamantul a formulat cererea de repunere în termen cu nerespectarea

prevederilor legale mai sus evocate.

Termenul

prevăzut de lege pentru introducerea acțiunii în repararea pagubei a început să

curgă de la data pronunțării deciziei de achitare, respectiv 17 martie 1994,

astfel că prezenta acțiune introdusă la 26 iunie 2008 a fost apreciată ca

tardivă.

Instanța de

fond a reținut că nu poate fi primită ca fondată susținerea reclamantului

referitoare la împrejurarea că nu a luat cunoștință de hotărârea prin care a

fost achitat decât ulterior, cu ocazia soluționării cererii de revizuire

formulată de reclamant, împotriva sentinței penale de condamnare, întrucât, pe

de o parte nu s-au administrat dovezi în acest sens, iar pe de altă parte, a

accepta un asemenea punct de vedere ar însemna ca reclamantul să introducă

acțiunea, cu nerespectarea termenului stipulat de lege.

Tribunalul și-a

motivat soluția de respingere a acțiunii, apreciind că nu prezintă relevanță

juridică necomunicarea deciziei de achitare, întrucât aceasta nu se comunică,

astfel că termenul de 18 luni pentru formularea acțiunii în repararea pagubei,

nu curge de la comunicare, ci de la data pronunțării hotărârii prin care s-a

dispus achitarea.

Împotriva

sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru

nelegalitate, întrucât instanța de fond a apreciat greșit momentul luării la

cunoștință de decizia de achitare, ignorând cererea de revizuire formulată de

reclamant în anul 2007, prilej cu care i s-a adus la cunoștință achitarea sa,

arătând că nu au fost respectate dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., ce conferă

oricărui cetățean dreptul la un proces echitabil și că, în mod nelegal, nu a

fost citat de Curtea Supremă de Justiție în recursul în anulare, prin care a

fost achitat.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 341 din 19 mai 2009, a admis

apelul reclamantului, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre

rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a decide

ca atare, instanța de control judiciar ordinar a reținut că cererea

reclamantului din 7 februarie 1992 a condus la declararea recursului în anulare

și la admiterea acestuia și că, ulterior acestui moment, reclamantul a mai

formulat o cerere de revizuire a sentinței penale nr. 804 din 22 noiembrie

1950, la 13 august 2007, iar în cadrul dosarului nr. 10/751 din 18 martie 2007

al Tribunalului Militar Timișoara a aflat de existența și conținutul deciziei

de achitare, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.

Astfel, așa cum

rezultă din copiile încheierilor depuse la dosar, decizia nr. 416 din 17 martie

1994 a Curții Supreme de Justiție a fost solicitată de Tribunalul Militar

Timișoara și comunicată acestei instanțe, la 8 mai 2008, acesta fiind momentul

în care reclamantul a luat cunoștință de conținutul hotărârii privind achitarea

sa.

Curtea de Apel

București a apreciat că termenul de 18 luni, reglementat de art. 506 alin. (2)

C. proc. pen., curge, în acest caz, de la 8 mai 2008, întrucât decizia

instanței supreme, fiind irevocabilă, nu se comunică, așa încât, cu această

motivare a desființat sentința instanței de fond, apreciind că în mod greșit a

fost respinsă acțiunea ca tardivă.

A făcut

aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și a trimis cauza spre rejudecare

pentru cercetarea fondului pricinii, prima soluție vizând excepția tardivității

acțiunii.

Decizia

pronunțată de Curtea de Apel București a făcut obiectul recursului declarat de

pârâtul S.R., prin M.F.P., invocându-se critici privind nelegalitatea

hotărârii, în raport de aprecierea eronată a instanței de apel cu privire la

momentul de la care s-a născut dreptul subiectiv al reclamantului pentru

repararea pagubei, în temeiul art. 504 – art. 506 C. proc. pen.

S-au invocat de

către pârât critici, potrivit cu care, chiar dacă la momentul soluționării

prezentei acțiuni, noua reglementare prevede un termen de prescripție de 18

luni, în prezenta cauză se aplică termenul de prescripție de un an și, s-a

susținut că, în raport de dispozițiile legale invocate ca temei juridic,

acțiunea în repararea pagubei, prevăzută de art. 504 – art. 506 C. proc. pen.,

s-a prescris la 17 martie 1995.

Contrar

susținerilor instanței de apel, recurentul-pârât S.R., prin M.F.P. arată că,

acțiunea pentru repararea daunelor poate fi pornită în termen de un an de la

rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de

scoatere de sub urmărire, în speță, invocarea necunoașterii deciziei penale de

achitare, neputând fi privită ca un motiv temeinic pentru admiterea cererii de

repunere în termen a reclamantului.

Criticile

recurentului-pârât sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru

considerentele ce succed.

Potrivit art.

506 alin. (2) C. proc. pen., acțiunea pentru repararea pagubei poate fi

introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a

hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului.

Este de

observat că termenul de un an, stabilit prin reglementarea anterioară a Codului

de procedură penală a fost abrogat, fiind în vigoare termenul de 18 luni,

stabilit de dispozițiile procedurale mai sus evocate.

Acțiunea pentru

repararea pagubei formulată de reclamant, pe tărâmul răspunderii, reglementată

de dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., cuprinde un regim special în

privința termenului în care poate fi introdusă, respectiv în 18 luni de la data

rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a

ordonanțelor procurorului.

În speță,

instanța de apel a reținut corect că, momentul de la care curge termenul mai

sus precizat, este aceia al luării la cunoștință de decizia de achitare și,

față de împrejurarea că hotărârile irevocabile nu sunt supuse comunicării, a

rezultat în mod neechivoc că reclamantul Ț.I. a luat cunoștință de conținutul

sentinței penale nr. 416 din 17 martie 1994 a Curții Supreme de Justiție, la

data de 8 mai 2008, cu prilejul soluționării cererii de revizuire ce făcea

obiectul dosarului nr. 10/751/2007 al Tribunalului Militar Timișoara.

Este reală și

dovedită susținerea reclamantului în sensul că nu a avut cunoștință de

declararea recursului în anulare, calea extraordinară de atac fiind soluționată

în lipsă acestuia, astfel cum rezultă din practicaua deciziei penale nr. 416

din17 martie 1994 a Curții Spreme de Justiție, în care s-a consemnat că

recursul în anulare declarat de P.G. împotriva sentinței penale nr. 804 din 22

noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova a fost soluționat „fără prezența

inculpatului Ț.I., nedispunându-se citarea acestuia”.

În sprijinul

acestui raționament sunt și diligențele făcute de reclamant, care s-a adresat

autorităților judiciare pentru a i se revizui sentința penală de condamnare,

argument ce atestă necunoașterea achitării sale de către Curtea Supremă de

Justiție, reclamantul luând cunoștință de achitarea sa, pe parcursul

soluționării cererii de revizuire, din adresa înregistrată sub nr. 3/B/2008

emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultând că decizia penală nr.

416 din 17 martie 2008 a fost trimisă la 8 mai 2008, Tribunalului Militar

Timișoara, deci ulterior pronunțării acesteia.

Ca atare,

potrivit temeiului juridic invocat de reclamant, în baza căruia și-a întemeiat

pretențiile deduse judecății, conform dispozițiilor art. 506 C. proc. pen.,

acțiunea în repararea pagubei a fost exercitată înlăuntrul termenului de 18

luni, cum corect a reținut instanța de apel.

Așa fiind, cum

reclamantul și-a stabilit cadrul procesual, conform art. 504 – art. 506 C.

proc. pen., nu pot fi reținute ca pertinente considerentele privind

aplicabilitatea art. 6 din C.E.D.O., în raport de limitele învestirii, acțiunea

în repararea pagubei fiind introdusă de reclamant la 26 iunie 2008, înlăuntrul

termenului stabilit de dispozițiile legale, pe care reclamantul și-a întemeiat

pretențiile.

Concluzionând,

Înalta Curte va face aplicarea art. 312 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ. și

va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr.

341 din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință,publică,

astăzi 26 ianuarie 2010.