ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8562/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8562/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1145 din 29 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 24978/3/2008, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de

reclamantul Ț.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și a

dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei cu

titlu de daune morale.

În motivarea

sentinței, s-a arătat că prin sentința penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950,

reclamantul a fost condamnat la 6 luni închisoare corecțională pentru

săvârșirea infracțiunii de instigare publică prevăzută de art. 327 alin. (3) C.

pen., iar prin decizia nr. 416 din 17 martie 1994, Curtea Supremă de Justiție a

admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva acestei

sentințe penale, ce a fost casată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. g) C. proc. pen., cu consecința achitării reclamantului, reținându-se

că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Pe baza probelor

administrate, instanța a reținut că reclamantul a fost privat de libertate în

perioada 27 mai 1950 – 22 noiembrie 1950, aspect care rezultă din sentința

penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova, iar

privarea de libertate urmată de achitare prin hotărârea definitivă se

circumscrie situațiilor prevăzute de art. 504 C. proc. pen. Caracterul de

eroare judiciară este dat de faptul că, ulterior condamnării și executării

pedepsei, s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.

În ceea ce privește

întinderea reparației, instanța, în baza art. 505 C. proc. pen., a ținut seama

de durata privării de libertate, precum și de consecințele produse asupra

persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, apreciind că suma de

50.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral.

În ce privește

prejudiciul material suferit, instanța a apreciat că nu s-a făcut dovada

acestuia, nefiind depus la dosar vreun act justificativ în acest sens.

În privința capătului

de cerere privind constituirea unei rente viagere s-a arătat că excede cadrului

lege stabilit chiar de către reclamant.

Prin decizia civilă

nr. 64/ A din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinței menționate de

reclamantul Ț.I., pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a constatat, în ce privește apelul reclamantului Ț.I.,

că este nefondată critica potrivit cu care cauza ar fi fost judecată în lipsa

reprezentantului Ministerului Public (critică regăsită și în apelul pârâtului

Statul Român), deoarece din practicaua încheierii de dezbateri din 8 iunie 2010

rezultă că reprezentantul parchetului a fost prezent și a pus concluzii de

respingere a acțiunii.

Referitor la cel

de-al doilea motiv, astfel cum a fost dezvoltat, deși prin sentința penală nr.

804 din 22 noiembrie 1950, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 2000

lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din probele administrate nu a rezultat

că reclamantul ar fi plătit această sumă de bani și, deci, nu a făcut dovada

unui asemenea prejudiciu.

În ce privește

prestarea de muncă, s-a constatat că s-a făcut în perioada în care reclamantul

era militar în termen, aspect care nu poate fi considerat ca o consecință a

arestării, cunoscut fiind faptul că în acea perioadă, de după război, existau

multe detașamente de muncă formate și tineri militari, pentru refacerea țării.

De altfel, din

probele administrate a rezultat că arestarea preventivă nu a influențat cariera

apelantului reclamant, deoarece după lăsarea la vatră, reclamantul a urmat

cursul liceului comercial pe care l-a absolvit în anul 1959, iar în anul 1975 a

absolvit facultatea de științe economice, economia industriei obținând chiar un

certificat de specialist, astfel încât cuantumul despăgubirilor a fost în mod

corect stabilit.

Referitor la apelul

formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., s-a apreciat că suma de 50.000

RON stabilită de instanța de fond reprezintă o satisfacție echitabilă și

proporțională în raport de măsura arestării preventive de 6 luni de zile.

Exemplele date de

apelantă nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză, deoarece premisele sunt

diferite, în prezenta cauză premisele arestării se referă la exercitarea

libertății de exprimare, libertate care a fost sancționată cu arestarea. În

cazurile exemplificate, premisele se referă de fapt la alte aspecte, condițiile

grele de detenție, depășirea termenului rezonabil etc.

Referitor la apelul

declarat de Ministerul Public, s-a apreciat că primul motiv de apel este

nefondat, deoarece situația prezentată de reclamant se încadrează în

dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., mai ales în condițiile în care s-a

constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 modificată și completată prin O.G. nr. 62/2010.

S-a apreciat și că

cel de-al doilea motiv este nefondat, cuantumul despăgubirilor de circa 11.000

euro, fiind apropriat de cel de 10.000 euro ce fusese stabilit prin O.G. nr.

62/2010. De altfel, suma acordată de instanța de fond reprezintă o satisfacție

echitabilă în raport de premisele arestării și durata acestei arestări.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ț.I. și pârâtul Statul

Român, prin M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantul a arătat, în esență, că decizia de apel a fost

pronunțată fără a se cerceta fondul cauzei și documentele depuse la dosar, care

susțin susținerile reclamantului din motivele de apel, referitoare la

prejudiciul moral și material suferit de acesta prin condamnare și consecințele

condamnării, inclusiv sub aspectul criteriilor de cuantificare prevăzute de

art. 505 C. proc. pen., susțineri reluate pe larg în motivele de recurs.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin M.F.P. a arătat, în esență, că decizia

recurată nu este motivată, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în același

timp, nelegală, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate

reclamantului.

Astfel,

considerentele nu conțin expunerea în detaliu a situației de fapt, încadrarea

în drept, dar și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument

relevant, însoțit de raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția

adoptată și nici nu arată motivele pentru care a considerat ca nefiind fondate

motivele de apel ale recurentului - pârât.

Chiar dacă nu implică

existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, obligația

instanței este aceea de a examina în mod real problemele esențiale care au fost

supuse analizei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care

au condus la soluția pronunțată. În îndeplinirea obligației de motivare,

instanța de apel nu se putea limita să preia total sau parțial motivarea primei

instanțe, ci, procedând la o examinare proprie a cauzei, trebuia să răspundă

motivat la fiecare dintre criticile și apărările invocate de părți.

Cu toate că instanța

de apel avea rolul de a verifica stabilirea corectă a situației de fapt

reținute de prima instanță, a dat o interpretare greșită și lipsită de temei

legal cererii reclamantului.

Astfel, deși s-a

învederat faptul că pentru acordarea daunelor morale singura motivare a

instanței de fond a fost aceea că intimatul - reclamant a fost condamnat și a

executat o pedeapsă privativă de libertate în perioada 27 mai 1950-22 noiembrie

1950, iar ulterior a fost achitat, ceea ce ar atrage răspunderea statului

pentru erori judiciare, nici instanța de fond, dar nici instanța de apel nu au

verificat îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 504-505 C. proc. pen.,

ci au prezumat răspunderea statului în acest caz, nemaifiind cercetată niciuna

dintre condițiile reglementate de lege.

Instanța de apel a

reținut că despăgubirea de 50.000 lei „reprezintă o satisfacție echitabilă și

proporțională în raport de măsura arestării preventive de 6 luni de zile”,

respectiv faptul că „despăgubirea stabilită nu este disproporționată față de

măsura lipsirii de libertate”, fără a se înfățișa argumentele pe care se

bazează această concluzie.

Pe de altă parte,

soluția nu se justifică, atât timp cât apelul reclamantului a fost respins ca

nefondat, reținându-se nedovedirea consecințelor arestării produse asupra

reclamantului, ceea ce conducea la respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurentul a relevat,

în același context, existența unor motive contradictorii față de cele reținute

în ceea ce privește apelul declarat de Ministerul Public, instanța de apel

raportându-se la cuantumul despăgubirilor recunoscute prin O.U.G. nr. 62/2010,

de modificare a Legii nr. 221/2009, temei de drept ce nu este incident în

cauză.

S-a făcut referire și

la principiile echității și proporționalității, în raport de care, în

jurisprudența C.E.D.O., sumele acordate cu acest titlu au fost considerabil mai

mici decât cea acordată de prima instanță, tocmai pentru a se evita o

îmbogățire fără justă cauză, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a reținut

ca nefiind dovedite consecințele negative ce ar fi survenit ca urmare a

derulării procedurilor judiciare.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursurile sunt fondate.

Recurentul – pârât

susține, totodată, că decizia recurată este nemotivată, în raport de exigențele

prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., pe aspectul cuantumului daunelor

morale stabilite în favoarea reclamantului, iar recurentul – reclamant

reiterează împrejurări de fapt ce nu au fost luate în considerare în

determinarea acestui cuantum, susținând, implicit, că situația de fapt nu a

fost pe deplin clarificată în cauză.

Întrucât ambele recursuri

vizează, în primul rând, modul de argumentare a deciziei de apel, urmează a fi

analizate concomitent, făcându-se referire la criticile concepute de ambii

recurenți.

Aceste critici se

încadrează din punct de vedere juridic în cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., nu în cel de la pct. 7 al aceleiași norme, deoarece tind la

nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispozițiilor procedurale în materia

motivării unei hotărâri judecătorești.

Susținerile

recurenților sunt pertinente, urmând a fi valorificate ca atare, constatându-se

că lipsesc argumentele de fapt relevante din cuprinsul deciziei recurate, în

același timp, situația de fapt nu a fost cert și neechivoc stabilită, astfel

încât este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această

instanță de recurs.

Se impune precizarea

că obiectul învestirii acestei instanțe este limitat la cercetarea legalității

deciziei în privința daunelor morale solicitate de către reclamant, în

condițiile în care instanța de apel a confirmat soluția de respingere a

pretențiilor materiale, fără ca reclamantul să formuleze critici concrete pe

acest aspect.

Înalta Curte reține

că, învestită fiind cu cererea în pretenții a reclamantului întemeiată pe

dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., temei juridic necontestat în

cauză, tribunalul a acordat reclamantului suma de 50.000 lei cu titlu de daune

morale pentru prejudiciul suferit prin privarea de libertate în baza sentinței

penale nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova, prin care

reclamantul a fost condamnat la 6 luni închisoare corecțională, în condițiile

în care, prin decizia nr. 416 din 17 martie 1994 pronunțată de Curtea Supremă

de Justiție, a intervenit achitarea reclamantului pentru infracțiunea

constatată prin sentința din anul 1950.

Prima instanță a

apreciat că daunele morale în cuantumul arătat sunt justificate în raport de

durata arestării, ce a avut loc în perioada 22.05 – 22 noiembrie 1950, în timp

ce instanța de apel a arătat că suma acordată reprezintă o satisfacție

echitabilă în raport de premisele arestării și durata acestei arestări.

Elementele menționate

reprezintă criterii viabile pentru determinarea întinderii reparației, conform

art. 505 alin. (1) C. proc. pen., însă, pentru a se demonstra că despăgubirile

acordate sunt echitabile și proporționale cu prejudiciul efectiv suferit,

fiecare element trebuie să fie evidențiat cu certitudine, prin raportare la

probatoriul administrat în cauză.

Or, în ceea ce

privește premisele arestării, menționate în decizia de apel, nici în hotărârea

primei instanțe, nici în decizia recurată, nu s-a relevat vreo împrejurare de

fapt de natură a susține concluzia incidenței în cauză a acestui criteriu de

cuantificare a daunelor morale.

Cât privește durata

arestării, deși este necontestat faptul că prin sentința penală nr. 804 din 22

noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova, reclamantul a fost condamnat la

6 luni închisoare corecțională, pedeapsă executată ca atare, prima instanță a

reținut, fără a fi contrazisă de instanța de apel, că reclamantul a fost privat

de libertate în perioada 27 mai – 22 noiembrie 1950.

Or, din cuprinsul

sentinței penale nr. 804 din 22 noiembrie 1950, reiese că pedeapsa a fost

executată în perioada 27 iulie 1950 – 25 ianuarie 1951, fapt ce nu are

importanță doar pentru acuratețea constatărilor instanței, atât timp cât

există, teoretic, posibilitatea privării de libertate a reclamantului, în fapt,

o perioadă de timp mai mare decât pedeapsa aplicată, în condițiile în care

instanțele de fond au reținut data începerii perioadei de detenție ca fiind 27

mai 1950.

Dubiul în privința

duratei arestării și a perioadei de privare de libertate este întărit de

susținerile reclamantului din cererea de chemare în judecată, reiterate în

recurs, în sensul că ar fi fost privat de libertate mai mult de 6 luni;

susținerile vizează, este adevărat, perioada de după 25 ianuarie 1951 (până la

23 februarie 1951), însă sunt suficiente pentru a releva absența tuturor

considerentelor relevante pe acest aspect în cuprinsul hotărârilor de fond din

cauză, decurgând din insuficienta lămurire a situației de fapt.

De altfel, niciuna

dintre instanțele de fond nu a cercetat susținerile reclamantului cu privire la

perioada 25 ianuarie – 23 februarie 1951, despre care s-au făcut mențiuni

corespunzătoare în cartea de muncă a reclamantului, aflată la dosarul cauzei,

în sensul relevanței pentru perioada arestării ori, cel puțin, pentru

consecințele acesteia asupra activității profesionale a reclamantului,

enumerate în art. 505 alin. (1) C. proc. pen. ca reprezentând criterii posibile

de cuantificare a prejudiciului.

În motivarea deciziei

de apel, deși se face referire la perioada ulterioară arestării, se menționează

doar cea în care reclamantul și-a finalizat stagiul militar, nu și cea dintre

expirarea duratei condamnării și trimiterea în vederea completării stagiului

militar obligatoriu, indicată de către reclamant ca fiind relevantă tocmai

pentru consecințele condamnării.

În contextul

consecințelor arestării, este de precizat, totodată, că instanța de apel a

exclus din sfera acestora perioada în care reclamantul a prestat muncă, cu

motivarea că reclamantul era, în acea perioadă, militar în termen.

Nu au fost, însă,

indicate limitele temporale ale acestei activități, astfel cum reies din

certificatul emis de Ministerul de Interne, pentru că, dacă s-ar fi dat făcut

acest lucru, s-ar fi observat că reclamantul a fost lăsat la vatră după 3 ani

de stagiu, cu toate că trebuia să execute un stagiu militar de 2 ani (a se

vedea mențiunea de la data de 23 februarie 1951 din cartea de muncă, dosar fond

primul ciclu procesual).

Mai mult, rezultă din

cartea de muncă și faptul că reclamantul fusese încorporat încă din decembrie

1949 și începuse stagiul militar, fiind mutat, după 2 luni, la Școala de

ofițeri contabili, în urma unui examen de admitere. Or, nu s-a cercetat, în

aceste condiții, dacă, în mod normal, perioada de studii în acea instituție

echivala cu efectuarea stagiului militar, caz în care continuarea stagiului

după condamnare ar putea însemna o consecință a condamnării, la fel ca

imposibilitatea finalizării studiilor menționate.

De altfel,

reclamantul a susținut constant pe parcursul judecății că, din cauza

condamnării, a fost împiedicat să urmeze cariera militară, aspect ce poate

constitui un criteriu relevant pentru stabilirea întinderii reparației, în

conformitate cu art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la care, însă, instanța de

apel nu a făcut nicio referire.

În aceste condiții,

se constată că instanța de apel nu a făcut aplicarea niciunuia dintre criteriile

legal prevăzute, fără a motiva înlăturarea criteriilor indicate de către

reclamant și în legătură cu care s-au administrat probe relevante, iar unicul

criteriu identificabil în decizie, al duratei arestării, este și acela incert

în privința perioadei efective a privării de libertate.

Nu rezultă, astfel,

după cum, în mod corect, arată pârâtul în motivele de recurs, rațiunile pentru

care instanța de apel a confirmat cuantumul despăgubirilor stabilite de prima

instanță, cu atât mai mult cu cât prin decizia recurată s-a apreciat că

hotărârile C.E.D.O., exemplificate de către pârât, nu sunt relevante în speță,

fără a se arăta dacă jurisprudența instanței europene, formată în interpretarea

și aplicarea art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale poate fi sau nu luată în considerare în cuantificarea

prejudiciului moral, astfel cum a pretins pârâtul prin motivele de apel.

În condițiile în

care, pe de o parte, nu s-au analizat criteriile propuse de către reclamant

ori, după caz, nu s-a justificat înlăturarea acestora iar, pe de altă parte, în

cazul criteriilor reținute sau ignorate, situația de fapt este insuficient

lămurită, se constată că soluția de confirmare a cuantumului daunelor morale

este, practic, nemotivată pe acest aspect, ceea ce face imposibilă exercitarea

controlului judiciar de către această instanță de recurs.

În consecință, Înalta

Curte va admite ambele recursuri și, în baza art. 312 cu referire la art. 304

pct. 5 C. proc. civ., va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, ocazie cu care se vor clarifica aspectele menționate în

prezenta decizie, administrându-se și alte probatorii, dacă care se va aprecia

necesar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul Ț.I. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva

deciziei nr. 64/ A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 decembrie 2011.