ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8562/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1145 din 29 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 24978/3/2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Ț.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale. În motivarea sentinței, s-a arătat că prin sentința penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950, reclamantul a fost condamnat la 6 luni închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publică prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen., iar prin decizia nr. 416 din 17 martie 1994, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva acestei sentințe penale, ce a fost casată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. g) C. proc.

pen., cu consecința achitării reclamantului, reținându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. Pe baza probelor administrate, instanța a reținut că reclamantul a fost privat de libertate în perioada 27 mai 1950 – 22 noiembrie 1950, aspect care rezultă din sentința penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova, iar privarea de libertate urmată de achitare prin hotărârea definitivă se circumscrie situațiilor prevăzute de art. 504 C. proc. pen. Caracterul de eroare judiciară este dat de faptul că, ulterior condamnării și executării pedepsei, s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.

În ceea ce privește întinderea reparației, instanța, în baza art. 505 C. proc. pen., a ținut seama de durata privării de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, apreciind că suma de 50.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral. În ce privește prejudiciul material suferit, instanța a apreciat că nu s-a făcut dovada acestuia, nefiind depus la dosar vreun act justificativ în acest sens. În privința capătului de cerere privind constituirea unei rente viagere s-a arătat că excede cadrului lege stabilit chiar de către reclamant. Prin decizia civilă nr. 64/ A din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinței menționate de reclamantul Ț.I., pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a constatat, în ce privește apelul reclamantului Ț.I., că este nefondată critica potrivit cu care cauza ar fi fost judecată în lipsa reprezentantului Ministerului Public (critică regăsită și în apelul pârâtului Statul Român), deoarece din practicaua încheierii de dezbateri din 8 iunie 2010 rezultă că reprezentantul parchetului a fost prezent și a pus concluzii de respingere a acțiunii. Referitor la cel de-al doilea motiv, astfel cum a fost dezvoltat, deși prin sentința penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din probele administrate nu a rezultat că reclamantul ar fi plătit această sumă de bani și, deci, nu a făcut dovada unui asemenea prejudiciu.

În ce privește prestarea de muncă, s-a constatat că s-a făcut în perioada în care reclamantul era militar în termen, aspect care nu poate fi considerat ca o consecință a arestării, cunoscut fiind faptul că în acea perioadă, de după război, existau multe detașamente de muncă formate și tineri militari, pentru refacerea țării. De altfel, din probele administrate a rezultat că arestarea preventivă nu a influențat cariera apelantului reclamant, deoarece după lăsarea la vatră, reclamantul a urmat cursul liceului comercial pe care l-a absolvit în anul 1959, iar în anul 1975 a absolvit facultatea de științe economice, economia industriei obținând chiar un certificat de specialist, astfel încât cuantumul despăgubirilor a fost în mod corect stabilit.

Referitor la apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., s-a apreciat că suma de 50.000 RON stabilită de instanța de fond reprezintă o satisfacție echitabilă și proporțională în raport de măsura arestării preventive de 6 luni de zile. Exemplele date de apelantă nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză, deoarece premisele sunt diferite, în prezenta cauză premisele arestării se referă la exercitarea libertății de exprimare, libertate care a fost sancționată cu arestarea. În cazurile exemplificate, premisele se referă de fapt la alte aspecte, condițiile grele de detenție, depășirea termenului rezonabil etc. Referitor la apelul declarat de Ministerul Public, s-a apreciat că primul motiv de apel este nefondat, deoarece situația prezentată de reclamant se încadrează în dispozițiile art. 504 și urm. C. proc.

pen., mai ales în condițiile în care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată și completată prin O.G. nr. 62/2010. S-a apreciat și că cel de-al doilea motiv este nefondat, cuantumul despăgubirilor de circa 11.000 euro, fiind apropriat de cel de 10.000 euro ce fusese stabilit prin O.G. nr. 62/2010. De altfel, suma acordată de instanța de fond reprezintă o satisfacție echitabilă în raport de premisele arestării și durata acestei arestări. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ț.I.

și pârâtul Statul Român, prin M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează: În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat, în esență, că decizia de apel a fost pronunțată fără a se cerceta fondul cauzei și documentele depuse la dosar, care susțin susținerile reclamantului din motivele de apel, referitoare la prejudiciul moral și material suferit de acesta prin condamnare și consecințele condamnării, inclusiv sub aspectul criteriilor de cuantificare prevăzute de art. 505 C. proc. pen., susțineri reluate pe larg în motivele de recurs. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin M.F.P.

a arătat, în esență, că decizia recurată nu este motivată, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în același timp, nelegală, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului. Astfel, considerentele nu conțin expunerea în detaliu a situației de fapt, încadrarea în drept, dar și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, însoțit de raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată și nici nu arată motivele pentru care a considerat ca nefiind fondate motivele de apel ale recurentului - pârât. Chiar dacă nu implică existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, obligația instanței este aceea de a examina în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la soluția pronunțată.

În îndeplinirea obligației de motivare, instanța de apel nu se putea limita să preia total sau parțial motivarea primei instanțe, ci, procedând la o examinare proprie a cauzei, trebuia să răspundă motivat la fiecare dintre criticile și apărările invocate de părți. Cu toate că instanța de apel avea rolul de a verifica stabilirea corectă a situației de fapt reținute de prima instanță, a dat o interpretare greșită și lipsită de temei legal cererii reclamantului. Astfel, deși s-a învederat faptul că pentru acordarea daunelor morale singura motivare a instanței de fond a fost aceea că intimatul - reclamant a fost condamnat și a executat o pedeapsă privativă de libertate în perioada 27 mai 1950-22 noiembrie 1950, iar ulterior a fost achitat, ceea ce ar atrage răspunderea statului pentru erori judiciare, nici instanța de fond, dar nici instanța de apel nu au verificat îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 504-505 C. proc.

pen., ci au prezumat răspunderea statului în acest caz, nemaifiind cercetată niciuna dintre condițiile reglementate de lege. Instanța de apel a reținut că despăgubirea de 50.000 lei „reprezintă o satisfacție echitabilă și proporțională în raport de măsura arestării preventive de 6 luni de zile”, respectiv faptul că „despăgubirea stabilită nu este disproporționată față de măsura lipsirii de libertate”, fără a se înfățișa argumentele pe care se bazează această concluzie. Pe de altă parte, soluția nu se justifică, atât timp cât apelul reclamantului a fost respins ca nefondat, reținându-se nedovedirea consecințelor arestării produse asupra reclamantului, ceea ce conducea la respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurentul a relevat, în același context, existența unor motive contradictorii față de cele reținute în ceea ce privește apelul declarat de Ministerul Public, instanța de apel raportându-se la cuantumul despăgubirilor recunoscute prin O.U.G. nr. 62/2010, de modificare a Legii nr. 221/2009, temei de drept ce nu este incident în cauză. S-a făcut referire și la principiile echității și proporționalității, în raport de care, în jurisprudența C.E.D.O., sumele acordate cu acest titlu au fost considerabil mai mici decât cea acordată de prima instanță, tocmai pentru a se evita o îmbogățire fără justă cauză, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a reținut ca nefiind dovedite consecințele negative ce ar fi survenit ca urmare a derulării procedurilor judiciare.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate. Recurentul – pârât susține, totodată, că decizia recurată este nemotivată, în raport de exigențele prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., pe aspectul cuantumului daunelor morale stabilite în favoarea reclamantului, iar recurentul – reclamant reiterează împrejurări de fapt ce nu au fost luate în considerare în determinarea acestui cuantum, susținând, implicit, că situația de fapt nu a fost pe deplin clarificată în cauză. Întrucât ambele recursuri vizează, în primul rând, modul de argumentare a deciziei de apel, urmează a fi analizate concomitent, făcându-se referire la criticile concepute de ambii recurenți.

Aceste critici se încadrează din punct de vedere juridic în cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu în cel de la pct. 7 al aceleiași norme, deoarece tind la nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispozițiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătorești. Susținerile recurenților sunt pertinente, urmând a fi valorificate ca atare, constatându-se că lipsesc argumentele de fapt relevante din cuprinsul deciziei recurate, în același timp, situația de fapt nu a fost cert și neechivoc stabilită, astfel încât este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanță de recurs. Se impune precizarea că obiectul învestirii acestei instanțe este limitat la cercetarea legalității deciziei în privința daunelor morale solicitate de către reclamant, în condițiile în care instanța de apel a confirmat soluția de respingere a pretențiilor materiale, fără ca reclamantul să formuleze critici concrete pe acest aspect.

Înalta Curte reține că, învestită fiind cu cererea în pretenții a reclamantului întemeiată pe dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., temei juridic necontestat în cauză, tribunalul a acordat reclamantului suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin privarea de libertate în baza sentinței penale nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova, prin care reclamantul a fost condamnat la 6 luni închisoare corecțională, în condițiile în care, prin decizia nr. 416 din 17 martie 1994 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, a intervenit achitarea reclamantului pentru infracțiunea constatată prin sentința din anul 1950. Prima instanță a apreciat că daunele morale în cuantumul arătat sunt justificate în raport de durata arestării, ce a avut loc în perioada 22.05 – 22 noiembrie 1950, în timp ce instanța de apel a arătat că suma acordată reprezintă o satisfacție echitabilă în raport de premisele arestării și durata acestei arestări.

Elementele menționate reprezintă criterii viabile pentru determinarea întinderii reparației, conform art. 505 alin. (1) C. proc. pen., însă, pentru a se demonstra că despăgubirile acordate sunt echitabile și proporționale cu prejudiciul efectiv suferit, fiecare element trebuie să fie evidențiat cu certitudine, prin raportare la probatoriul administrat în cauză. Or, în ceea ce privește premisele arestării, menționate în decizia de apel, nici în hotărârea primei instanțe, nici în decizia recurată, nu s-a relevat vreo împrejurare de fapt de natură a susține concluzia incidenței în cauză a acestui criteriu de cuantificare a daunelor morale.

Cât privește durata arestării, deși este necontestat faptul că prin sentința penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova, reclamantul a fost condamnat la 6 luni închisoare corecțională, pedeapsă executată ca atare, prima instanță a reținut, fără a fi contrazisă de instanța de apel, că reclamantul a fost privat de libertate în perioada 27 mai – 22 noiembrie 1950. Or, din cuprinsul sentinței penale nr. 804 din 22 noiembrie 1950, reiese că pedeapsa a fost executată în perioada 27 iulie 1950 – 25 ianuarie 1951, fapt ce nu are importanță doar pentru acuratețea constatărilor instanței, atât timp cât există, teoretic, posibilitatea privării de libertate a reclamantului, în fapt, o perioadă de timp mai mare decât pedeapsa aplicată, în condițiile în care instanțele de fond au reținut data începerii perioadei de detenție ca fiind 27 mai 1950. Dubiul în privința duratei arestării și a perioadei de privare de libertate este întărit de susținerile reclamantului din cererea de chemare în judecată, reiterate în recurs, în sensul că ar fi fost privat de libertate mai mult de 6 luni; susținerile vizează, este adevărat, perioada de după 25 ianuarie 1951 (până la 23 februarie 1951), însă sunt suficiente pentru a releva absența tuturor considerentelor relevante pe acest aspect în cuprinsul hotărârilor de fond din cauză,

decurgând din insuficienta lămurire a situației de fapt. De altfel, niciuna dintre instanțele de fond nu a cercetat susținerile reclamantului cu privire la perioada 25 ianuarie – 23 februarie 1951, despre care s-au făcut mențiuni corespunzătoare în cartea de muncă a reclamantului, aflată la dosarul cauzei, în sensul relevanței pentru perioada arestării ori, cel puțin, pentru consecințele acesteia asupra activității profesionale a reclamantului, enumerate în art. 505 alin. (1) C. proc. pen. ca reprezentând criterii posibile de cuantificare a prejudiciului. În motivarea deciziei de apel, deși se face referire la perioada ulterioară arestării, se menționează doar cea în care reclamantul și-a finalizat stagiul militar, nu și cea dintre expirarea duratei condamnării și trimiterea în vederea completării stagiului militar obligatoriu, indicată de către reclamant ca fiind relevantă tocmai pentru consecințele condamnării.

În contextul consecințelor arestării, este de precizat, totodată, că instanța de apel a exclus din sfera acestora perioada în care reclamantul a prestat muncă, cu motivarea că reclamantul era, în acea perioadă, militar în termen. Nu au fost, însă, indicate limitele temporale ale acestei activități, astfel cum reies din certificatul emis de Ministerul de Interne, pentru că, dacă s-ar fi dat făcut acest lucru, s-ar fi observat că reclamantul a fost lăsat la vatră după 3 ani de stagiu, cu toate că trebuia să execute un stagiu militar de 2 ani (a se vedea mențiunea de la data de 23 februarie 1951 din cartea de muncă, dosar fond primul ciclu procesual). Mai mult, rezultă din cartea de muncă și faptul că reclamantul fusese încorporat încă din decembrie 1949 și începuse stagiul militar, fiind mutat, după 2 luni, la Școala de ofițeri contabili, în urma unui examen de admitere.

Or, nu s-a cercetat, în aceste condiții, dacă, în mod normal, perioada de studii în acea instituție echivala cu efectuarea stagiului militar, caz în care continuarea stagiului după condamnare ar putea însemna o consecință a condamnării, la fel ca imposibilitatea finalizării studiilor menționate. De altfel, reclamantul a susținut constant pe parcursul judecății că, din cauza condamnării, a fost împiedicat să urmeze cariera militară, aspect ce poate constitui un criteriu relevant pentru stabilirea întinderii reparației, în conformitate cu art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la care, însă, instanța de apel nu a făcut nicio referire.

În aceste condiții, se constată că instanța de apel nu a făcut aplicarea niciunuia dintre criteriile legal prevăzute, fără a motiva înlăturarea criteriilor indicate de către reclamant și în legătură cu care s-au administrat probe relevante, iar unicul criteriu identificabil în decizie, al duratei arestării, este și acela incert în privința perioadei efective a privării de libertate.

Nu rezultă, astfel, după cum, în mod corect, arată pârâtul în motivele de recurs, rațiunile pentru care instanța de apel a confirmat cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanță, cu atât mai mult cu cât prin decizia recurată s-a apreciat că hotărârile C.E.D.O., exemplificate de către pârât, nu sunt relevante în speță, fără a se arăta dacă jurisprudența instanței europene, formată în interpretarea și aplicarea art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale poate fi sau nu luată în considerare în cuantificarea prejudiciului moral, astfel cum a pretins pârâtul prin motivele de apel.

În condițiile în care, pe de o parte, nu s-au analizat criteriile propuse de către reclamant ori, după caz, nu s-a justificat înlăturarea acestora iar, pe de altă parte, în cazul criteriilor reținute sau ignorate, situația de fapt este insuficient lămurită, se constată că soluția de confirmare a cuantumului daunelor morale este, practic, nemotivată pe acest aspect, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanță de recurs. În consecință, Înalta Curte va admite ambele recursuri și, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, ocazie cu care se vor clarifica aspectele menționate în prezenta decizie, administrându-se și alte probatorii, dacă care se va aprecia necesar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul Ț.I. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 64/ A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2011.