ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4889/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, reclamantul P.F., a solicitat, în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, anularea raportului de inspecție fiscală parțială nr. 10499 din 2 noiembrie 2009 înregistrată la D.G.F.P. Vrancea sub nr. 4629/PF 1 din 6 noiembrie 2009 și a deciziei de impunere privind TVA și alte obligații fiscale stabilite de inspecția fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale nr. 10499 din 4 noiembrie 2009 și suspendarea executării acestor acte administrative.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că actele administrative contestate au fost încheiate cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, situația de fapt reținută nefiind conformă realității. Prin Sentința nr. 271 din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul P.F., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, și a modificat raportul de inspecție și Decizia de impunere nr. 10499 din 4 noiembrie 2009 emise de pârâtă, în sensul că reclamantul datorează bugetului de stat suma totală de 345.827 RON cu titlu de TVA.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a apreciat că organul fiscal nu a reținut corect TVA prin aplicarea unei cote de 19% asupra prețului încasat de vânzător, deoarece baza de impozitare o reprezintă prețul încasat de vânzător în contractele de vânzare-cumpărare notariale în care este inclusă și TVA pentru determinarea taxei urmând a se aplica cota recalculată de 15,966% la prețul încasat de vânzător în contractele de vânzare-cumpărare. A mai arătat prima instanță că reclamantul avea dreptul să deducă TVA în sumă de 1.764.388 RON conform documentelor justificative privind achiziția terenului și a tuturor materialelor de construcție utilități și servicii achitate, suma totală de plată datorată de reclamant în calitate de plătitor de TVA fiind de 345.827 RON, calitate ce decurge din prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) și art. 127 alin. (2) din C. fisc., fiind nefondate susținerile acestuia în sensul că nu este persoană impozabilă.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâta. Prin Decizia civilă nr. 1053 din 28 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamantul P.F. împotriva Sentinței nr. 271 din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefundat; a admis recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva aceleiași sentințe și a modificat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă. În motivarea acestei soluții, instanța de control judiciar a arătat, în esență, că actul admisibil a fi contestat, după comunicare, la instanța competentă, conform art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc. este decizia motivată a autorității administrative, în cauză a recurentei-pârâte. În lipsa acestei decizii, fapt necontestat de către părți, acțiunea directă a reclamantului-recurent având ca obiect anularea Raportului de inspecție fiscală parțială nr. 10499 din 2 noiembrie 2009 și a deciziei de impunere este inadmisibilă, deoarece singurul act administrativ admisibil a fi contestat conform art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. este decizia de soluționare a contestației, care nu există emisă în cauză. Împotriva Deciziei nr. 1053 din 28 februarie 2012 a formulat contestație în anulare recurentul P.F., solicitând anularea acesteia și rejudecarea recursurilor, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. Contestatorul a susținut că decizia criticată este rezultatul unei erori materiale, în condițiile în care actele administrative au fost comunicate la data de 13 noiembrie 2009 prin Adresa 11089 din 10 noiembrie 2009, acesta a formulat contestație administrativă la data de 2 decembrie 2009 și, deoarece intimata nu a răspuns în termen legal contestației formulate, s-a adresat instanței de contencios administrativ fiscal competente. A mai arătat contestatorul că în mod eronat instanța de recurs a respins acțiunea ca inadmisibilă, în raport de elementele mai sus prezentate. Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, și o va respinge, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

O altă condiție, subliniată atât în doctrină cât și în practica judiciară, este ca eroarea materială invocată să fi fost determinantă în pronunțarea soluției criticate, soluție care apare, prin prisma acestei erori, ca vădit nefondată. Față de cele ce preced, analizând decizia criticată, Înalta Curte apreciază că în pricina de față nu pot fi identificate elemente de natură a contura existența unei erori materiale în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Se constată că, în speță, instanța de recurs a apreciat în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul autorității pârâte este fondat, pronunțând o hotărâre legală și temeinică. Aspectele invocate de către contestator, pe lângă faptul că nu pot fi încadrate în ipoteza unei erori materiale în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., nici nu contrazic, pe de altă parte, raționamentul instanței de control judiciar. În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de P.F. împotriva Deciziei nr. 1053 din 28 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2012. Procesat de GGC - LM