ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4608/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4608/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Oradea, la data de 7 septembrie 2010 și precizată la data de 22 noiembrie

2010, reclamanta SC S.W.M.I. SRL a solicitat anularea Deciziei nr. 375 din 6

septembrie 2010 prin care a fost soluționată contestația reclamantei împotriva

Raportului de inspecție fiscală 78.591 din 17 iunie 2010 și a Deciziei de

impunere nr. 1126 din 18 iunie 2010 cu consecința exonerării de la plata

impozitului pe profit și majorărilor eferente constatării, privind cheltuielile

de investiții de 254.248 RON înregistrate pe cheltuieli de producție, în

valoare de 40.680 RON și a impozitului pe profit, a TVA și majorările aferente

estimării veniturilor din vânzarea a 18 garsoniere, care au fost considerate de

inspectori ca vândute sub prețul celorlalte tranzacții de vânzare de

garsoniere.

Prin întâmpinare,

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor a solicitat respingerea

acțiunii și menținerea ca temeinică și legală a actelor administrative atacate.

Prin Sentința nr.

243/CA/2011 din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a de

contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea precizată

formulată de reclamanta SC S.W.M.I. SRL, împotriva pârâtei D.G.F.P. Bihor.

A anulat, în parte,

Decizia nr. 375 din 6 septembrie 2010 privind soluționarea contestației

formulată de SC „S.W.M.I.” SRL Oradea, Decizia de impunere privind obligațiile

fiscale suplimentare de plată stabilite de Inspecția Fiscală nr. 1126 din 18

iunie 2010 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. 7859 din 17 ianuarie 2010.

A stabilit, în

sarcina societății reclamante obligația de plată la bugetul de stat a sumei de

16.235,73 RON reprezentând majorări de întârziere pentru neplata impozitului pe

profit la fiecare scadență de plată, calculate în conformitate cu prevederile

Codului de procedură fiscală.

A obligat pârâta la

plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, în

favoarea reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Prin Decizia de

impunere nr. 1126 din 18 iunie 2010 emisă de pârâta D.G.F.P. Bihor, întocmită

în baza Raportului de Inspecție Fiscală nr. 78591 din 17 iunie 2010, în sarcina

societății reclamante SC S.W.M.I. SRL au fost stabilite obligații fiscale

suplimentare de plată în sumă totală de 801.717 RON.

Prin Decizia nr. 375

din 6 septembrie 2010 emisă de D.G.F.P. Bihor, a fost respinsă ca neîntemeiată

contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere menționate

mai sus, prin care a contestat impozitul pe profit suplimentar de 40.680 RON,

pe seama unor cheltuieli de investiții înregistrate pe cheltuieli de producție

după data recepției (254.248 RON X 16%) și majorările aferente, impozitul pe

profit stabilit suplimentar de 167.724 RON (1.302.528 - 254.248 = 1.048.280 X

16%) și TVA stabilită suplimentar de 247.514 RON (1.302.528 X 16%), calculată

de inspecția fiscală ca fiind aferentă valorii de ajustare a veniturilor

societății pentru operațiunea de vânzare a celor 18 locuințe către persoana

fizică afiliată P.V.

În speță, la

solicitarea societății reclamante, instanța a încuviințat efectuarea unei

expertize fiscale, cu următoarele obiective:

ce măsură impozitul pe profit suplimentar de 40.680 RON pe seama unor

cheltuieli de investiții înregistrate pe cheltuieli de producție după data

recepției, precum și majorările aferente sunt obligații fiscale datorate de

către reclamantă așa cum susține D.G.F.P. Bihor.

în ce măsură impozitul pe profit suplimentar de 167.712,4 RON și TVA de 247.514

RON aferent, sunt obligații fiscale datorate de către reclamantă așa cum

susține D.G.F.P. Bihor.

Expertul fiscal,

D.M., cu privire la obiectivul nr. 1 - impozitul pe profit suplimentar de

40.680 RON și majorările aferente, a reținut, că, în conformitate cu

prevederile art. 92, 93 și 94 ale O.M.F.P. nr. 1752/2005 privind reglementările

contabile conforme cu directive europene, lucrările executate de SC D. SRL, în

baza Contractului nr. 90/2005 și facturate către SC S.W.M.I. SRL prin factura

nr. din 20 decembrie 2005, reprezentau un cost al imobilizării corporale „Cămin

de nefamiliști” și trebuiau înregistrate inițial în imobilizări corporale, nu

pe cheltuieli, iar cota parte aferentă fiecărui apartament trebuia înregistrată

pe cheltuieli în momentul vânzării apartamentului ca și cost al construcției.

Referitor la

celelalte lucrări efectuate ulterior recepționării investiției (lucrări de

finisare, montat plasă țânțari, amenajat mansardă, aranjare căi de acces,

completat balustrade inox pentru coridoare), în baza acelorași prevederi legale

(O.M.F.P. nr. 1752/2005) s-a reținut prin raportul de expertiză că acestea

reprezintă lucrări de modernizare care au ca scop sporirea gradului de confort

și ambient, deci trebuiau, în opinia expertului fiscal, înregistrate pe

investiții și incluse pe cheltuieli la data vânzării apartamentelor.

Cu privire la acest

aspect, expertul a concluzionat că la data vânzării tuturor celor 80 de

apartamente, toate cheltuielile în valoare de 254.248,64 RON vor fi

înregistrate pe cheltuieli ca și cheltuieli deductibile fiscal, în final,

impozitul pe profit de plată va fi 0, iar pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25

iulie 2008 societatea datorează majorări de întârziere.

În ceea ce privește

obiectivul 2 al raportului de expertiză, referitor la impozitul pe profit

suplimentar de 167.724 RON și TVA de 247.514 RON, expertul fiscal a reținut că

SC S.W.M.I. SRL a construit și comercializat un număr de 80 de garsoniere

dintre care un număr de 17 garsoniere au fost vândute individual la persoane

independente la prețul de 42.016,81 RON + TVA. La același preț au fost vândute

și cele 18 garsoniere către P.V., persoana afiliată cu SC S.W.M.I. SRL.

Din compararea

prețurilor de vânzare practicate de către reclamanta SC S.W.M.I. SRL pentru

vânzările efectuate către persoana afiliată cu prețurile de vânzare practicate

în tranzacțiile cu persoane independente se poate constata că prețurile de

vânzare sunt identice. În plus, expertul a constatat că nici un alt client nu a

achiziționat într-o singură tranzacție un număr de 18 garsoniere.

De asemenea, expertul

a reținut că, pentru tranzacția efectuată cu persoana afiliată, conform

prevederilor legislative menționate mai sus, mai trebuia efectuată o corecție

în minus datorată diferențelor de cantitate.

Utilizând metoda

comparării interne a prețurilor, expertul a constatat că reclamanta SC S.W.M.I.

SRL a respectat prevederile legale privind prețurile de transfer, iar

tranzacția s-a efectuat la preț de piață liberă.

Astfel, a

concluzionat expertul, prețurile de transfer practicate în tranzacția dintre SC

S.W.I. SRL și P.V. sunt în conformitate cu principiul valorii de piață, iar

organele de control nu trebuiau să ajusteze veniturile tranzacției. Drept

urmare, în opinia expertului fiscal, impozitul pe profit suplimentar de

167.712,4 RON și TVA în sumă de 247.514 RON, calculate ca urmare a ajustării

prețurilor de transfer practicate la vânzarea celor 18 apartamente, nu sunt

obligații fiscale datorate de către SC S.W.M. SRL.

Raportat la

concluziile raportului de expertiză, Curtea a considerat, în ceea ce privește

diferența de impozit pe profit pe anul 2006 în sumă de 40.680 RON, că impozitul

pe profit datorat de societatea reclamantă este 0. Astfel, a reținut Curtea,

lucrările executate de SC D. SRL facturate de către SC S.W.M.I. SRL trebuiau

înregistrate inițial în contul „imobilizări corporale” și nu pe cheltuieli, iar

cota parte aferentă fiecărui apartament trebuia înregistrată pe cheltuieli în

momentul vânzării apartamentelor ca și cost al construcției. În acest context,

prima instanță a apreciat că, deși organul fiscal a făcut în Decizia nr. 375

din 6 septembrie 2010 o corectă aplicare a prevederilor art. 19 alin. (1), art.

21 alin. (1) și art. 24 alin. (1) și 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003,

diferența de impozit pe profit nu este însă de 40.680 RON ci 0 RON, după cum

reiese din raportul de expertiză.

În concluzie, a

statuat că pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008 se vor datora

majorări de întârziere în sumă de 16.235,73 RON calculate conform anexei 6 la

raportul de expertiză.

Cu privire la

diferența de impozit pe profit pe anul 2008 în sumă de 167.724 RON, instanța a

apreciat ca fiind corectă utilizarea metodei comparării interne a prețurilor

prevăzută de art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, prin care prețul

de piață se stabilește pe baza prețurilor plătite altor persoane care vând

bunuri sau servicii comparabile către persoane independente.

În conformitate cu

prevederile art. 22 din H.G. nr. 44/2004 - Normele metodologice de aplicare a

Codului fiscal „nu se efectuează reconsiderarea persoanelor afiliate atunci

când tranzacțiile dintre asemenea persoane au loc în termeni comerciali de

piață liberă, respectiv ca tranzacție între persoane independente”.

De asemenea, prin

„preț de piață” se înțelege potrivit prevederilor art. 7 alin. (26) din C.

fisc. „suma care ar fi plătită de către un client independent unui furnizor

independent, în același moment și în același loc, pentru același bun sau

serviciu, ori pentru unul similar, în condiții de concurență reală”.

Drept urmare, a

statuat prima instanță, aplicarea prevederilor art. 19 alin. (5

2

)

coroborat cu prevederile art. 7 alin. (1) pct. 21 și 26 și art. 11 alin. (1)

din C. fisc., invocate în decizia de soluționare a contestației, nu se

justifică câtă vreme cele 18 garsoniere au fost vândute de către societatea

reclamantă persoanei afiliate P.V. la același preț cu care au fost vândute alte

17 garsoniere către persoane independente.

În ceea ce privește

TVA în sumă de 247.514 RON aferentă valorii de ajustare a veniturilor

societății pentru operațiunea de vânzare a celor 18 locuințe către persoana

fizică afiliată P.V., pentru același raționament expus mai sus, instanța a

constatat ca fiind greșită aplicarea de către organul fiscal a prevederilor

art. 137 alin. (1) și art. 140 alin. (1) din C. fisc.

Instanța și-a

însușit, și în acest caz concluziile raportului de expertiză prin care s-a

reținut că pentru toate cele 18 apartamente, cumpărătorul a achitat prețul practicat

pe piața liberă, fiind respectate prevederile legale privind prețurile de

transfer, respectiv dispozițiile art. 7 alin. (2) din C. fisc. raportat la art.

22 din H.G. nr. 44/2004 - Normele de aplicare a codului fiscal.

Cu privire la acest

aspect, Curtea a reținut că ajustarea cu diferența de 1.302.528 RON a

veniturilor societății pentru operațiunea privind tranzacționarea către

persoana fizică P.V. a 18 dintre apartamentele din imobilul menționat, pentru a

reflecta prețul de piață al acestora în raport cu prețul de piață practicat la

momentul revânzării apartamentelor, s-a făcut de către organul fiscal fără a

lua în considerare circumstanțele cazului individual care trebuie să fie avute

în vedere în examinarea prețului de piață, precum și a aspectelor particulare

ale tranzacției de vânzare a celor 18 apartamente, expuse pe larg de expertul

fiscal în cuprinsul răspunsului la obiecțiunile formulate de instituția pârâtă.

Curtea a mai reținut

că la stabilirea prețului de vânzare a celor 80 de apartamente amenajate și

modernizate societatea reclamantă a utilizat metoda cost - plus, prevăzută de

art. 26 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, la prețul de

cost al apartamentelor aplicându-se o marjă de profit de 34,06%, foarte mare

pentru domeniul de activitate al societății.

Instanța a respins

solicitarea reclamantei de anulare a Dispoziției nr. 78592 din 17 iunie 2010

privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, fiind corectă

aprecierea D.G.F.P. Bihor din motivarea deciziei de soluționare a contestației,

în sensul că aceasta este de competența Activității de Inspecție Fiscală Bihor,

în calitate de organ emitent, în conformitate cu dispozițiile art. 209 alin.

(2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În baza prevederilor

art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la plata sumei de 5.000 RON

cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în favoarea reclamantei,

reprezentând taxe de timbru și onorariu expert.

exercitată

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta-pârâtă aduce, în esență, critici sentinței recurate susținând

că în mod greșit instanța de fond a anulat actele administrative contestate

pentru suma de 167.724 RON reprezentând impozit pe profit-debit suplimentar și

accesoriile aferente, întrucât reclamanta a încălcat dispozițiile art. 19 alin.

(1) și alin. (5

2

) coroborate cu art. 11 alin. (2) din Legea nr.

571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare,

coroborat cu art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală cu

modificările și completările ulterioare.

Se menționează că în

mod corect organul de inspecție fiscală a procedat la reconsiderarea

cheltuielilor în sumă totală de 254.248,64 RON ca și cheltuieli deductibile la

calculul profitului impozabil aferent anului 2008 care a generat un impozit pe profit

în sumă de 40.680 RON, întrucât reclamanta trebuia să înregistreze această sumă

ca și cheltuieli aferente îmbunătățirii mijloacelor fixe amortizabile care se

recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea cheltuielilor cu

amortizarea.

Pe de altă parte, în

ceea ce privește operațiunea de vânzare a celor 18 apartamente din imobilul

situat în Oradea, către o persoană fizică (P.V.), recurenta-pârâtă menționează

că în mod corect organul fiscal a procedat la o ajustare a veniturilor

societății, utilizând pentru stabilirea prețului de piață practicat în cadrul

acestor tranzacții, metoda comparării prețurilor, iar concluziile

consultantului fiscal cu referire la această metodă nu sunt susținute prin

documente justificative.

Astfel, în urma

ajustării a rezultat o diferență de venituri în sumă de 1.302.528 RON pentru

cele 18 apartamente vândute, din care se deduc cheltuielile în sumă de 254.248

RON cu lucrările de investiții, rezultând pe anul 2008 o diferență aferentă de

profit impozabil în sumă de 1.048.280 RON pentru care reclamanta datorează un

impozit pe profit-debit suplimentar în sumă de 167.724 RON.

De asemenea, se

susține nelegalitatea sentinței recurenta și cu privire la soluția privind

anularea obligațiilor fiscale constând în TVA - debit suplimentar în sumă de

247.514 RON.

Se menționează că au

fost încălcate dispozițiile art. 137 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (2)

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările

ulterioare, coroborat cu art. 67 din O.G. nr. 92/2003, iar organul fiscal în

mod corect a calculat TVA suplimentar.

Referitor la

majorările de întârziere calculate și contestate (în sumă de 276.350 RON din

totalul de 302.058 RON) aferente impozitului pe profit și TVA stabilite

suplimentar, se arată că acestea au fost corect calculate potrivit

dispozițiilor art. 119 și 120 din O.G. nr. 92/2003, cu modificările și

completările ulterioare, iar concluziile consultantului fiscal nu sunt de

natură să modifice cele dispuse prin actele administrative atacate.

Recurenta-pârâtă

critică sentința recurată și sub aspectul obligării sale greșite la

cheltuielile de judecată, deși acțiunea a fost admisă în parte.

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

susținând legalitatea și temeinicia sentinței recurate.

Se menționează, în

esență, că expertul numit în cauză a arătat în mod clar și necontestat că

impozitul pe profit de plată va fi 0 (zero) și nu de 40.680 RON stabilit

eronat, iar pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008 se datorează

majorări de întârziere, concluzii însușite și de instanța de fond prin

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) și art.

24 alin. (1) și (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003.

De asemenea, se

susține că sunt nefondate criticile cu privire la impozitul suplimentar de

167.712,4 RON pentru că nu se justifică aplicarea prevederilor art. 19 alin.

(5) coroborat cu art. 7 alin. (1) pct. 21 și 26, art. 11 alin. (1) din C.

fisc., întrucât cele 18 garsoniere au fost vândute persoanei afiliate la

același preț cu care au fost vândute alte 17 garsoniere către persoane

independente.

Intimata-reclamantă

susține legalitatea sentinței recurate și în ceea ce privește înlăturarea

obligației de plată a TVA în sumă de 247.514 RON, combătând criticile

recurentei, reiterând concluziile raportului de expertiză.

de recurs

Înalta Curte,

analizând recursul în raport de criticile formulate, apreciază că acesta este

fondat pentru motivele și în limitele care vor fi prezentate în continuare.

După cum s-a reținut

anterior, obiectul contestației reclamantei a vizat obligațiile fiscale

suplimentare în sumă de 732.218 RON compusă din 208.404 RON impozit pe profit

(40.680 RON pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008, aferent

cheltuielilor în sumă de 254.248,64 RON și 167.724 RON aferent ajustării

prețurilor de transfer practicate la vânzarea celor 18 apartamente) și 247.514

RON TVA, precum și suma de 498.428 RON majorări de întârziere aferente

debitelor.

Criticile cu privire

la diferența de impozit în sumă de 40.680 RON sunt nefondate, fiind corectă

soluția instanței de fond cu privire la anularea actelor administrative fiscale

cu referire la această obligație fiscală impusă reclamantei și obligarea

societății reclamante la majorări de întârziere în sumă de 16.253,73 RON pentru

neplata impozitului pe profit la fiecare scadență de plată.

Rezultă din cuprinsul

Deciziei nr. 375 din 6 septembrie 2010 privind soluționarea contestației

reclamantei că organul fiscal a reconsiderat cu ocazia vânzării ca deductibile

din punct de vedere fiscal cheltuielile în sumă de 254.248 RON cu lucrările de

investiții efectuate la obiectivul din Oradea, scăzându-le din diferența de

profit impozabil pe anul 2008.

Aceste cheltuieli au

fost efectuate anterior anului 2008, cu scopul îmbunătățirii parametrilor

tehnici inițiali ai imobilului situat în Oradea, fiind apreciate drept

cheltuieli ulterioare, fapt necontestat.

Deci, recunoscându-se

chiar și de organul fiscal că aceste cheltuieli în sumă de 254.248,64 RON sunt

integral deductibile, nu se poate stabili un impozit pe profit suplimentar în

sumă de 40.680 RON pentru anul 2006, prin includerea acestora în profitul

impozabil.

Astfel, în mod corect

instanța de fond, însușindu-și concluziile raportului de expertiză, a statuat

că în baza dispozițiilor art. 92, 93 și 94 din OMFP nr. 1752/2005 privind

reglementările contabile conforme cu directivele europene coroborate cu cele

ale art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) și art. 24 alin. (1) și (3) lit. d)

din Legea nr. 571/2003, societatea reclamantă a înregistrat corect aceste

cheltuieli inițial ca imobilizări corporale/investiții și nu pe cheltuieli,

întrucât acestea, la data vânzării apartamentelor vor fi înregistrate pe

cheltuieli în cota-parte a fiecărui apartament, deci cheltuieli deductibile

fiscal, în final impozitul pe profit de plată fiind 0 (zero).

Prin urmare,

societatea reclamantă datora impozitul pe profit calculat conform raportului de

expertiză efectuat în cauză - Anexa nr. 6, sumele înscrise în această anexă cu

acest titlu nefiind contestate.

Însă, societatea

reclamantă, în raport de prevederile art. 119, 120 din O.G. nr. 92/2003, cu

modificările și completările ulterioare pentru neplata impozitului pe profit la

fiecare scadență de plată pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008

datorează majorările de întârziere în sumă de 16.235,73 RON stabilite în Anexa

nr. 6 menționată, care de asemenea, nu au fost contestate.

Criticile referitoare

la anularea actelor administrative fiscale pentru suma de 167.712,4 RON impozit

pe profit, sunt fondate.

Necontestat este

faptul că a avut loc o tranzacție între persoane afiliate conform art. 7 alin.

(1) pct. 21 lit. a), b) și art. 19 alin. (1), (5)2 din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal, cu referire la vânzarea unui număr de 18 apartamente din

imobilul din Oradea, ce a avut loc între reclamantă și persoana fizică P.V. -

tatăl asociatului unic și administratorului societății reclamante.

De asemenea, rezultă

din înscrisurile de la dosar, - Anexa 3 a raportului de inspecție și este

necontestat faptul că în perioada iulie - octombrie 2008, 8 dintre

apartamentele cumpărate au fost revândute la prețuri mai mari decât prețurile

de cumpărare, organele de control statuând că acestea sunt prețurile de piață reale.

Ajustând veniturile

realizate de reclamantă din aceste tranzacții au stabilit un impozit pe profit

suplimentar în valoare de 167.724 RON și a TVA de 247.514 RON.

De altfel, și din

cuprinsul expertizei efectuată în cauză rezultă această situație de fapt

reținută în baza documentelor deținute de reclamantă.

Dispozițiile art. 11

alin. (1) și (2), art. 19 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul

fiscal, pct. 24 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003

aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare,

prevăd după cum urmează:

Art. 11 alin. (1) -

„La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod,

autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un

scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta

conținutul economic al tranzacției. (2) În cadrul unei tranzacții între

persoane afiliate, autoritățile fiscale pot ajusta suma venitului sau a

cheltuielii oricăreia dintre persoane după cum este necesar, pentru a reflecta

prețul de piață al bunurilor sau serviciilor furnizate în cadrul tranzacției.

La stabilirea prețului de piață al tranzacțiilor între persoane afiliate se

folosește cea mai adecvată din următoarele metode: a) metoda comparării

prețurilor, prin care prețul de piață se stabilește pe baza prețurilor plătite

altor persoane care vând bunuri sau servicii comparabile către persoane

independente; b) metoda cost-plus, prin care prețul de piață se stabilește pe

baza costurilor bunului sau serviciului asigurat prin tranzacție, majorat cu

marja de profit corespunzătoare; c) metoda prețului de vânzare, prin care

prețul de piață se stabilește pe baza prețului de revânzare al bunului sau

serviciului vândut unei persoane independente, diminuat cu cheltuiala cu

vânzarea, alte cheltuieli ale contribuabilului și o marjă de profit; d) orice

altă metodă recunoscută în liniile directoare privind prețurile de transfer

emise de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică”.

Art. 19 alin. (5) - „Tranzacțiile

între persoane afiliate se realizează conform principiului prețului pieței

libere, potrivit căruia tranzacțiile între persoanele afiliate se efectuează în

condițiile stabilite sau impuse care nu trebuie să difere de relațiile

comerciale sau financiare stabilite între întreprinderi independente. La

stabilirea profiturilor persoanelor afiliate se au în vedere principiile

privind prețurile de transfer”.

Pct. 24 „În termeni

generali, prețul de piață este determinat prin raportarea la tranzacții comparabile

necontrolate. O tranzacție este necontrolată dacă se desfășoară între persoane

independente”.

Potrivit art. 7 alin.

(1) pct. 26 din același act normativ, Legea nr. 571/2003 „În înțelesul

prezentului cod, termenii și expresiile de mai joc au următoarea semnificație:

pct. 26 preț de piață - suma care ar fi plătită de un client independent unui

furnizor independent în același moment și în același loc, pentru același bun

sau serviciu ori pentru unul similar, în condiții de concurență loială”.

Potrivit prevederilor

legale citate, tranzacțiile între persoane afiliate trebuie să fie efectuate în

aceleași condiții economice și financiare cu cele desfășurate între persoane

independente cu respectarea principiului pieței libere, obligație neîndeplinită

de către reclamantă privind cele 18 garsoniere vândute în 2008 persoanei fizice

P.V., care la rândul lui le-a revândut (parțial) către alți cumpărători,

persoane fizice independente, la prețuri mult mai mari decât cele de cumpărare.

Situația revânzărilor a fost expusă în Anexa nr. 3 - pozițiile 1 - 8 - la

raportul de inspecție fiscală și nu a fost contestată.

De asemenea, în speță

sunt incidente și prevederile art. 67 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu completările și

modificările ulterioare, care prevăd că: „(1) Dacă organul fiscal nu poate

determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz

trebuie avute în vedere toate datele și documentele care au relevanță pentru

estimare. Estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai

apropiate situației de fapt fiscale. (2) În situațiile în care, potrivit legii,

organele fiscale sunt îndreptățite să estimeze baza de impunere, acestea vor

avea în vedere prețul de piață al tranzacției sau bunului impozabil, astfel cum

este definit de Codul fiscal”.

În vederea

determinării bazei de impunere în funcție de prețul de piață al locuințelor

tranzacționate către persoana fizică P.V., organele de inspecție fiscală au

luat în considerare prețurile de revânzare de către acesta a imobilelor către

alți cumpărători independenți cuprinse între 50.000 - 148.000 RON și pe baza

prețului mediu de revânzare calculat la valoarea de 114.388 RON/apartament au

stabilit diferența de venituri de ajustat în sumă de 1.302.528 RON pentru cele

18 locuințe și au reconsiderat cu ocazia vânzării ca deductibile din punct de

vedere fiscal cheltuielile în sumă de 254.248 RON cu lucrările de investiții

efectuate la obiectivul din Oradea.

Prin urmare, întrucât

tranzacția efectuată de societate cu persoana fizică afiliată P.V. nu a

respectat principiul prețului pieței libere din tranzacțiile efectuate ulterior

cu aceleași bunuri către persoane fizice independente, organele de inspecție

fiscală în mod legal au procedat la ajustarea prin estimare a veniturilor

aferente, stabilind pe anul 2008 diferența aferentă de profit impozabil în sumă

de 1.048.280 RON pentru care societatea reclamantă datorează un impozit pe

profit în sumă de 167.724 RON (1.302.528 - 254.248 = 1.048.280 X 169 =

167.724).

În ceea ce privește

TVA în sumă de 247.514 RON, SC S.W.M.I. SRL avea obligația de a colecta și de a

plăti bugetului de stat TVA aferentă valorii de ajustare a veniturilor

societății pentru operațiunea de vânzare a celor 18 locuințe către persoana

fizică afiliată P.V., conform art. 137 alin. (1) și art. 140 alin. (1) din

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările

ulterioare, coroborate cu art. 67 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003.

Drept urmare, rezultă

că organele de control în mod legal au stabilit că SC S.W.M.I. SRL are de plată

la bugetul de stat TVA în sumă de 247.514 RON, astfel că în mod corect a fost

respinsă contestația și pentru această obligație fiscală impusă reclamantei de

organele de control.

În consecință, față

de cele reținute, în sensul că societatea reclamantă datorează 167.724 RON

impozit pe profit și 247.514 RON TVA, conform art. 119 și 120 din O.G. nr.

92/2003, cu modificările și completările ulterioare, aceasta datorează și

majorările/accesoriile aferente acestor sume.

Criticile referitoare

la cheltuielile de judecată nu sunt fondate, instanța de fond făcând o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse anterior, toate argumentele expuse de intimata-reclamantă în combaterea

criticilor formulate de recurenta-pârâtă cu referire la aceste obligații

fiscale și accesorii menționate nu pot fi reținute ca fiind fondate.

În altă ordine,

judecătorul cauzei este singurul care, în raport de situația de fapt stabilită

și prin intermediul probelor administrate în cauză, pronunță o hotărâre pe care

trebuie să o motivele în drept.

Însă, instanța nu

este legată de concluziile expertizei cu privire la interpretarea și aplicarea

dispozițiilor legale incidente cauzei. Astfel, în raport și de cele reținute

anterior, vor fi înlăturate concluziile expertizei cu privire la impozitul pe

profit în sumă de 167.724 RON, 247.514 RON TVA și accesorii aferente.

Față de toate

argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, art. 20

din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, va admite recursul, va

modifica sentința recurată în sensul respingerii acțiunii reclamantei pentru

impozitul pe profit în sumă de 167.724 RON și accesoriile aferente, plus TVA în

sumă de 247.514 RON și accesoriile aferente, fiind menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva Sentinței

nr. 243/CA din 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă

de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantei pentru impozitul pe profit

în sumă de 167.712,4 RON și accesoriile aferente și TVA în sumă de 247.514 RON

și accesoriile aferente.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - LM