ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4608/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond Prin Acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, la data de 7 septembrie 2010 și precizată la data de 22 noiembrie 2010, reclamanta SC S.W.M.I. SRL a solicitat anularea Deciziei nr. 375 din 6 septembrie 2010 prin care a fost soluționată contestația reclamantei împotriva Raportului de inspecție fiscală 78.591 din 17 iunie 2010 și a Deciziei de impunere nr. 1126 din 18 iunie 2010 cu consecința exonerării de la plata impozitului pe profit și majorărilor eferente constatării, privind cheltuielile de investiții de 254.248 RON înregistrate pe cheltuieli de producție, în valoare de 40.680 RON și a impozitului pe profit, a TVA și majorările aferente estimării veniturilor din vânzarea a 18 garsoniere, care au fost considerate de inspectori ca vândute sub prețul celorlalte tranzacții de vânzare de garsoniere.

Prin întâmpinare, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor a solicitat respingerea acțiunii și menținerea ca temeinică și legală a actelor administrative atacate. Prin Sentința nr. 243/CA/2011 din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea precizată formulată de reclamanta SC S.W.M.I. SRL, împotriva pârâtei D.G.F.P. Bihor.

A anulat, în parte, Decizia nr. 375 din 6 septembrie 2010 privind soluționarea contestației formulată de SC „S.W.M.I.” SRL Oradea, Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de Inspecția Fiscală nr. 1126 din 18 iunie 2010 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. 7859 din 17 ianuarie 2010. A stabilit, în sarcina societății reclamante obligația de plată la bugetul de stat a sumei de 16.235,73 RON reprezentând majorări de întârziere pentru neplata impozitului pe profit la fiecare scadență de plată, calculate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală. A obligat pârâta la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, în favoarea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente: Prin Decizia de impunere nr. 1126 din 18 iunie 2010 emisă de pârâta D.G.F.P. Bihor, întocmită în baza Raportului de Inspecție Fiscală nr. 78591 din 17 iunie 2010, în sarcina societății reclamante SC S.W.M.I. SRL au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 801.717 RON. Prin Decizia nr. 375 din 6 septembrie 2010 emisă de D.G.F.P.

Bihor, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere menționate mai sus, prin care a contestat impozitul pe profit suplimentar de 40.680 RON, pe seama unor cheltuieli de investiții înregistrate pe cheltuieli de producție după data recepției (254.248 RON X 16%) și majorările aferente, impozitul pe profit stabilit suplimentar de 167.724 RON (1.302.528 - 254.248 = 1.048.280 X 16%) și TVA stabilită suplimentar de 247.514 RON (1.302.528 X 16%), calculată de inspecția fiscală ca fiind aferentă valorii de ajustare a veniturilor societății pentru operațiunea de vânzare a celor 18 locuințe către persoana fizică afiliată P.V.

În speță, la solicitarea societății reclamante, instanța a încuviințat efectuarea unei expertize fiscale, cu următoarele obiective: 1. Să stabilească în ce măsură impozitul pe profit suplimentar de 40.680 RON pe seama unor cheltuieli de investiții înregistrate pe cheltuieli de producție după data recepției, precum și majorările aferente sunt obligații fiscale datorate de către reclamantă așa cum susține D.G.F.P. Bihor. 2. Să se stabilească în ce măsură impozitul pe profit suplimentar de 167.712,4 RON și TVA de 247.514 RON aferent, sunt obligații fiscale datorate de către reclamantă așa cum susține D.G.F.P. Bihor. Expertul fiscal, D.M., cu privire la obiectivul nr. 1 - impozitul pe profit suplimentar de 40.680 RON și majorările aferente, a reținut, că, în conformitate cu prevederile art. 92, 93 și 94 ale O.M.F.P.

nr. 1752/2005 privind reglementările contabile conforme cu directive europene, lucrările executate de SC D. SRL, în baza Contractului nr. 90/2005 și facturate către SC S.W.M.I. SRL prin factura nr. din 20 decembrie 2005, reprezentau un cost al imobilizării corporale „Cămin de nefamiliști” și trebuiau înregistrate inițial în imobilizări corporale, nu pe cheltuieli, iar cota parte aferentă fiecărui apartament trebuia înregistrată pe cheltuieli în momentul vânzării apartamentului ca și cost al construcției. Referitor la celelalte lucrări efectuate ulterior recepționării investiției (lucrări de finisare, montat plasă țânțari, amenajat mansardă, aranjare căi de acces, completat balustrade inox pentru coridoare), în baza acelorași prevederi legale (O.M.F.P.

nr. 1752/2005) s-a reținut prin raportul de expertiză că acestea reprezintă lucrări de modernizare care au ca scop sporirea gradului de confort și ambient, deci trebuiau, în opinia expertului fiscal, înregistrate pe investiții și incluse pe cheltuieli la data vânzării apartamentelor. Cu privire la acest aspect, expertul a concluzionat că la data vânzării tuturor celor 80 de apartamente, toate cheltuielile în valoare de 254.248,64 RON vor fi înregistrate pe cheltuieli ca și cheltuieli deductibile fiscal, în final, impozitul pe profit de plată va fi 0, iar pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008 societatea datorează majorări de întârziere. În ceea ce privește obiectivul 2 al raportului de expertiză, referitor la impozitul pe profit suplimentar de 167.724 RON și TVA de 247.514 RON, expertul fiscal a reținut că SC S.W.M.I.

SRL a construit și comercializat un număr de 80 de garsoniere dintre care un număr de 17 garsoniere au fost vândute individual la persoane independente la prețul de 42.016,81 RON + TVA. La același preț au fost vândute și cele 18 garsoniere către P.V., persoana afiliată cu SC S.W.M.I. SRL. Din compararea prețurilor de vânzare practicate de către reclamanta SC S.W.M.I. SRL pentru vânzările efectuate către persoana afiliată cu prețurile de vânzare practicate în tranzacțiile cu persoane independente se poate constata că prețurile de vânzare sunt identice. În plus, expertul a constatat că nici un alt client nu a achiziționat într-o singură tranzacție un număr de 18 garsoniere. De asemenea, expertul a reținut că, pentru tranzacția efectuată cu persoana afiliată, conform prevederilor legislative menționate mai sus, mai trebuia efectuată o corecție în minus datorată diferențelor de cantitate.

Utilizând metoda comparării interne a prețurilor, expertul a constatat că reclamanta SC S.W.M.I. SRL a respectat prevederile legale privind prețurile de transfer, iar tranzacția s-a efectuat la preț de piață liberă. Astfel, a concluzionat expertul, prețurile de transfer practicate în tranzacția dintre SC S.W.I. SRL și P.V. sunt în conformitate cu principiul valorii de piață, iar organele de control nu trebuiau să ajusteze veniturile tranzacției. Drept urmare, în opinia expertului fiscal, impozitul pe profit suplimentar de 167.712,4 RON și TVA în sumă de 247.514 RON, calculate ca urmare a ajustării prețurilor de transfer practicate la vânzarea celor 18 apartamente, nu sunt obligații fiscale datorate de către SC S.W.M.

SRL. Raportat la concluziile raportului de expertiză, Curtea a considerat, în ceea ce privește diferența de impozit pe profit pe anul 2006 în sumă de 40.680 RON, că impozitul pe profit datorat de societatea reclamantă este 0. Astfel, a reținut Curtea, lucrările executate de SC D. SRL facturate de către SC S.W.M.I. SRL trebuiau înregistrate inițial în contul „imobilizări corporale” și nu pe cheltuieli, iar cota parte aferentă fiecărui apartament trebuia înregistrată pe cheltuieli în momentul vânzării apartamentelor ca și cost al construcției. În acest context, prima instanță a apreciat că, deși organul fiscal a făcut în Decizia nr. 375 din 6 septembrie 2010 o corectă aplicare a prevederilor art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) și art. 24 alin. (1) și 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003, diferența de impozit pe profit nu este însă de 40.680 RON ci 0 RON, după cum reiese din raportul de expertiză.

În concluzie, a statuat că pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008 se vor datora majorări de întârziere în sumă de 16.235,73 RON calculate conform anexei 6 la raportul de expertiză. Cu privire la diferența de impozit pe profit pe anul 2008 în sumă de 167.724 RON, instanța a apreciat ca fiind corectă utilizarea metodei comparării interne a prețurilor prevăzută de art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, prin care prețul de piață se stabilește pe baza prețurilor plătite altor persoane care vând bunuri sau servicii comparabile către persoane independente. În conformitate cu prevederile art. 22 din H.G. nr. 44/2004 - Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal „nu se efectuează reconsiderarea persoanelor afiliate atunci când tranzacțiile dintre asemenea persoane au loc în termeni comerciali de piață liberă, respectiv ca tranzacție între persoane independente”.

De asemenea, prin „preț de piață” se înțelege potrivit prevederilor art. 7 alin. (26) din C. fisc. „suma care ar fi plătită de către un client independent unui furnizor independent, în același moment și în același loc, pentru același bun sau serviciu, ori pentru unul similar, în condiții de concurență reală”. Drept urmare, a statuat prima instanță, aplicarea prevederilor art. 19 alin. (5 2 ) coroborat cu prevederile art. 7 alin. (1) pct. 21 și 26 și art. 11 alin. (1) din C. fisc., invocate în decizia de soluționare a contestației, nu se justifică câtă vreme cele 18 garsoniere au fost vândute de către societatea reclamantă persoanei afiliate P.V. la același preț cu care au fost vândute alte 17 garsoniere către persoane independente.

În ceea ce privește TVA în sumă de 247.514 RON aferentă valorii de ajustare a veniturilor societății pentru operațiunea de vânzare a celor 18 locuințe către persoana fizică afiliată P.V., pentru același raționament expus mai sus, instanța a constatat ca fiind greșită aplicarea de către organul fiscal a prevederilor art. 137 alin. (1) și art. 140 alin. (1) din C. fisc. Instanța și-a însușit, și în acest caz concluziile raportului de expertiză prin care s-a reținut că pentru toate cele 18 apartamente, cumpărătorul a achitat prețul practicat pe piața liberă, fiind respectate prevederile legale privind prețurile de transfer, respectiv dispozițiile art. 7 alin. (2) din C. fisc. raportat la art. 22 din H.G.

nr. 44/2004 - Normele de aplicare a codului fiscal. Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut că ajustarea cu diferența de 1.302.528 RON a veniturilor societății pentru operațiunea privind tranzacționarea către persoana fizică P.V. a 18 dintre apartamentele din imobilul menționat, pentru a reflecta prețul de piață al acestora în raport cu prețul de piață practicat la momentul revânzării apartamentelor, s-a făcut de către organul fiscal fără a lua în considerare circumstanțele cazului individual care trebuie să fie avute în vedere în examinarea prețului de piață, precum și a aspectelor particulare ale tranzacției de vânzare a celor 18 apartamente, expuse pe larg de expertul fiscal în cuprinsul răspunsului la obiecțiunile formulate de instituția pârâtă.

Curtea a mai reținut că la stabilirea prețului de vânzare a celor 80 de apartamente amenajate și modernizate societatea reclamantă a utilizat metoda cost - plus, prevăzută de art. 26 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, la prețul de cost al apartamentelor aplicându-se o marjă de profit de 34,06%, foarte mare pentru domeniul de activitate al societății. Instanța a respins solicitarea reclamantei de anulare a Dispoziției nr. 78592 din 17 iunie 2010 privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, fiind corectă aprecierea D.G.F.P. Bihor din motivarea deciziei de soluționare a contestației, în sensul că aceasta este de competența Activității de Inspecție Fiscală Bihor, în calitate de organ emitent, în conformitate cu dispozițiile art. 209 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. În baza prevederilor art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în favoarea reclamantei, reprezentând taxe de timbru și onorariu expert. 2. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă aduce, în esență, critici sentinței recurate susținând că în mod greșit instanța de fond a anulat actele administrative contestate pentru suma de 167.724 RON reprezentând impozit pe profit-debit suplimentar și accesoriile aferente, întrucât reclamanta a încălcat dispozițiile art. 19 alin. (1) și alin. (5 2 ) coroborate cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală cu modificările și completările ulterioare.

Se menționează că în mod corect organul de inspecție fiscală a procedat la reconsiderarea cheltuielilor în sumă totală de 254.248,64 RON ca și cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil aferent anului 2008 care a generat un impozit pe profit în sumă de 40.680 RON, întrucât reclamanta trebuia să înregistreze această sumă ca și cheltuieli aferente îmbunătățirii mijloacelor fixe amortizabile care se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea cheltuielilor cu amortizarea.

Pe de altă parte, în ceea ce privește operațiunea de vânzare a celor 18 apartamente din imobilul situat în Oradea, către o persoană fizică (P.V.), recurenta-pârâtă menționează că în mod corect organul fiscal a procedat la o ajustare a veniturilor societății, utilizând pentru stabilirea prețului de piață practicat în cadrul acestor tranzacții, metoda comparării prețurilor, iar concluziile consultantului fiscal cu referire la această metodă nu sunt susținute prin documente justificative. Astfel, în urma ajustării a rezultat o diferență de venituri în sumă de 1.302.528 RON pentru cele 18 apartamente vândute, din care se deduc cheltuielile în sumă de 254.248 RON cu lucrările de investiții, rezultând pe anul 2008 o diferență aferentă de profit impozabil în sumă de 1.048.280 RON pentru care reclamanta datorează un impozit pe profit-debit suplimentar în sumă de 167.724 RON.

De asemenea, se susține nelegalitatea sentinței recurenta și cu privire la soluția privind anularea obligațiilor fiscale constând în TVA - debit suplimentar în sumă de 247.514 RON. Se menționează că au fost încălcate dispozițiile art. 137 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 67 din O.G. nr. 92/2003, iar organul fiscal în mod corect a calculat TVA suplimentar. Referitor la majorările de întârziere calculate și contestate (în sumă de 276.350 RON din totalul de 302.058 RON) aferente impozitului pe profit și TVA stabilite suplimentar, se arată că acestea au fost corect calculate potrivit dispozițiilor art. 119 și 120 din O.G.

nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare, iar concluziile consultantului fiscal nu sunt de natură să modifice cele dispuse prin actele administrative atacate. Recurenta-pârâtă critică sentința recurată și sub aspectul obligării sale greșite la cheltuielile de judecată, deși acțiunea a fost admisă în parte. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând legalitatea și temeinicia sentinței recurate. Se menționează, în esență, că expertul numit în cauză a arătat în mod clar și necontestat că impozitul pe profit de plată va fi 0 (zero) și nu de 40.680 RON stabilit eronat, iar pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008 se datorează majorări de întârziere, concluzii însușite și de instanța de fond prin aplicarea corectă a dispozițiilor art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) și art. 24 alin. (1) și (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003.

De asemenea, se susține că sunt nefondate criticile cu privire la impozitul suplimentar de 167.712,4 RON pentru că nu se justifică aplicarea prevederilor art. 19 alin. (5) coroborat cu art. 7 alin. (1) pct. 21 și 26, art. 11 alin. (1) din C. fisc., întrucât cele 18 garsoniere au fost vândute persoanei afiliate la același preț cu care au fost vândute alte 17 garsoniere către persoane independente. Intimata-reclamantă susține legalitatea sentinței recurate și în ceea ce privește înlăturarea obligației de plată a TVA în sumă de 247.514 RON, combătând criticile recurentei, reiterând concluziile raportului de expertiză. 3. Soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, apreciază că acesta este fondat pentru motivele și în limitele care vor fi prezentate în continuare.

După cum s-a reținut anterior, obiectul contestației reclamantei a vizat obligațiile fiscale suplimentare în sumă de 732.218 RON compusă din 208.404 RON impozit pe profit (40.680 RON pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008, aferent cheltuielilor în sumă de 254.248,64 RON și 167.724 RON aferent ajustării prețurilor de transfer practicate la vânzarea celor 18 apartamente) și 247.514 RON TVA, precum și suma de 498.428 RON majorări de întârziere aferente debitelor. Criticile cu privire la diferența de impozit în sumă de 40.680 RON sunt nefondate, fiind corectă soluția instanței de fond cu privire la anularea actelor administrative fiscale cu referire la această obligație fiscală impusă reclamantei și obligarea societății reclamante la majorări de întârziere în sumă de 16.253,73 RON pentru neplata impozitului pe profit la fiecare scadență de plată.

Rezultă din cuprinsul Deciziei nr. 375 din 6 septembrie 2010 privind soluționarea contestației reclamantei că organul fiscal a reconsiderat cu ocazia vânzării ca deductibile din punct de vedere fiscal cheltuielile în sumă de 254.248 RON cu lucrările de investiții efectuate la obiectivul din Oradea, scăzându-le din diferența de profit impozabil pe anul 2008. Aceste cheltuieli au fost efectuate anterior anului 2008, cu scopul îmbunătățirii parametrilor tehnici inițiali ai imobilului situat în Oradea, fiind apreciate drept cheltuieli ulterioare, fapt necontestat. Deci, recunoscându-se chiar și de organul fiscal că aceste cheltuieli în sumă de 254.248,64 RON sunt integral deductibile, nu se poate stabili un impozit pe profit suplimentar în sumă de 40.680 RON pentru anul 2006, prin includerea acestora în profitul impozabil.

Astfel, în mod corect instanța de fond, însușindu-și concluziile raportului de expertiză, a statuat că în baza dispozițiilor art. 92, 93 și 94 din OMFP nr. 1752/2005 privind reglementările contabile conforme cu directivele europene coroborate cu cele ale art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) și art. 24 alin. (1) și (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003, societatea reclamantă a înregistrat corect aceste cheltuieli inițial ca imobilizări corporale/investiții și nu pe cheltuieli, întrucât acestea, la data vânzării apartamentelor vor fi înregistrate pe cheltuieli în cota-parte a fiecărui apartament, deci cheltuieli deductibile fiscal, în final impozitul pe profit de plată fiind 0 (zero). Prin urmare, societatea reclamantă datora impozitul pe profit calculat conform raportului de expertiză efectuat în cauză - Anexa nr. 6, sumele înscrise în această anexă cu acest titlu nefiind contestate.

Însă, societatea reclamantă, în raport de prevederile art. 119, 120 din O.G. nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare pentru neplata impozitului pe profit la fiecare scadență de plată pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008 datorează majorările de întârziere în sumă de 16.235,73 RON stabilite în Anexa nr. 6 menționată, care de asemenea, nu au fost contestate. Criticile referitoare la anularea actelor administrative fiscale pentru suma de 167.712,4 RON impozit pe profit, sunt fondate. Necontestat este faptul că a avut loc o tranzacție între persoane afiliate conform art. 7 alin. (1) pct. 21 lit. a), b) și art. 19 alin. (1), (5)2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu referire la vânzarea unui număr de 18 apartamente din imobilul din Oradea, ce a avut loc între reclamantă și persoana fizică P.V.

- tatăl asociatului unic și administratorului societății reclamante. De asemenea, rezultă din înscrisurile de la dosar, - Anexa 3 a raportului de inspecție și este necontestat faptul că în perioada iulie - octombrie 2008, 8 dintre apartamentele cumpărate au fost revândute la prețuri mai mari decât prețurile de cumpărare, organele de control statuând că acestea sunt prețurile de piață reale. Ajustând veniturile realizate de reclamantă din aceste tranzacții au stabilit un impozit pe profit suplimentar în valoare de 167.724 RON și a TVA de 247.514 RON. De altfel, și din cuprinsul expertizei efectuată în cauză rezultă această situație de fapt reținută în baza documentelor deținute de reclamantă.

Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2), art. 19 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 24 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, prevăd după cum urmează: Art. 11 alin. (1) - „La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției. (2) În cadrul unei tranzacții între persoane afiliate, autoritățile fiscale pot ajusta suma venitului sau a cheltuielii oricăreia dintre persoane după cum este necesar, pentru a reflecta prețul de piață al bunurilor sau serviciilor furnizate în cadrul tranzacției.

La stabilirea prețului de piață al tranzacțiilor între persoane afiliate se folosește cea mai adecvată din următoarele metode: a) metoda comparării prețurilor, prin care prețul de piață se stabilește pe baza prețurilor plătite altor persoane care vând bunuri sau servicii comparabile către persoane independente; b) metoda cost-plus, prin care prețul de piață se stabilește pe baza costurilor bunului sau serviciului asigurat prin tranzacție, majorat cu marja de profit corespunzătoare; c) metoda prețului de vânzare, prin care prețul de piață se stabilește pe baza prețului de revânzare al bunului sau serviciului vândut unei persoane independente, diminuat cu cheltuiala cu vânzarea, alte cheltuieli ale contribuabilului și o marjă de profit; d) orice altă metodă recunoscută în liniile directoare privind prețurile de transfer emise de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică”.

Art. 19 alin. (5) - „Tranzacțiile între persoane afiliate se realizează conform principiului prețului pieței libere, potrivit căruia tranzacțiile între persoanele afiliate se efectuează în condițiile stabilite sau impuse care nu trebuie să difere de relațiile comerciale sau financiare stabilite între întreprinderi independente. La stabilirea profiturilor persoanelor afiliate se au în vedere principiile privind prețurile de transfer”. Pct. 24 „În termeni generali, prețul de piață este determinat prin raportarea la tranzacții comparabile necontrolate. O tranzacție este necontrolată dacă se desfășoară între persoane independente”.

Potrivit art. 7 alin. (1) pct. 26 din același act normativ, Legea nr. 571/2003 „În înțelesul prezentului cod, termenii și expresiile de mai joc au următoarea semnificație: pct. 26 preț de piață - suma care ar fi plătită de un client independent unui furnizor independent în același moment și în același loc, pentru același bun sau serviciu ori pentru unul similar, în condiții de concurență loială”. Potrivit prevederilor legale citate, tranzacțiile între persoane afiliate trebuie să fie efectuate în aceleași condiții economice și financiare cu cele desfășurate între persoane independente cu respectarea principiului pieței libere, obligație neîndeplinită de către reclamantă privind cele 18 garsoniere vândute în 2008 persoanei fizice P.V., care la rândul lui le-a revândut (parțial) către alți cumpărători, persoane fizice independente, la prețuri mult mai mari decât cele de cumpărare.

Situația revânzărilor a fost expusă în Anexa nr. 3 - pozițiile 1 - 8 - la raportul de inspecție fiscală și nu a fost contestată. De asemenea, în speță sunt incidente și prevederile art. 67 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu completările și modificările ulterioare, care prevăd că: „(1) Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele și documentele care au relevanță pentru estimare. Estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale. (2) În situațiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptățite să estimeze baza de impunere, acestea vor avea în vedere prețul de piață al tranzacției sau bunului impozabil, astfel cum este definit de Codul fiscal”.

În vederea determinării bazei de impunere în funcție de prețul de piață al locuințelor tranzacționate către persoana fizică P.V., organele de inspecție fiscală au luat în considerare prețurile de revânzare de către acesta a imobilelor către alți cumpărători independenți cuprinse între 50.000 - 148.000 RON și pe baza prețului mediu de revânzare calculat la valoarea de 114.388 RON/apartament au stabilit diferența de venituri de ajustat în sumă de 1.302.528 RON pentru cele 18 locuințe și au reconsiderat cu ocazia vânzării ca deductibile din punct de vedere fiscal cheltuielile în sumă de 254.248 RON cu lucrările de investiții efectuate la obiectivul din Oradea. Prin urmare, întrucât tranzacția efectuată de societate cu persoana fizică afiliată P.V.

nu a respectat principiul prețului pieței libere din tranzacțiile efectuate ulterior cu aceleași bunuri către persoane fizice independente, organele de inspecție fiscală în mod legal au procedat la ajustarea prin estimare a veniturilor aferente, stabilind pe anul 2008 diferența aferentă de profit impozabil în sumă de 1.048.280 RON pentru care societatea reclamantă datorează un impozit pe profit în sumă de 167.724 RON (1.302.528 - 254.248 = 1.048.280 X 169 = 167.724). În ceea ce privește TVA în sumă de 247.514 RON, SC S.W.M.I. SRL avea obligația de a colecta și de a plăti bugetului de stat TVA aferentă valorii de ajustare a veniturilor societății pentru operațiunea de vânzare a celor 18 locuințe către persoana fizică afiliată P.V., conform art. 137 alin. (1) și art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 67 alin. (1) și (2) din O.G.

nr. 92/2003. Drept urmare, rezultă că organele de control în mod legal au stabilit că SC S.W.M.I. SRL are de plată la bugetul de stat TVA în sumă de 247.514 RON, astfel că în mod corect a fost respinsă contestația și pentru această obligație fiscală impusă reclamantei de organele de control. În consecință, față de cele reținute, în sensul că societatea reclamantă datorează 167.724 RON impozit pe profit și 247.514 RON TVA, conform art. 119 și 120 din O.G. nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare, aceasta datorează și majorările/accesoriile aferente acestor sume. Criticile referitoare la cheltuielile de judecată nu sunt fondate, instanța de fond făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc.

civ. Pentru considerentele expuse anterior, toate argumentele expuse de intimata-reclamantă în combaterea criticilor formulate de recurenta-pârâtă cu referire la aceste obligații fiscale și accesorii menționate nu pot fi reținute ca fiind fondate. În altă ordine, judecătorul cauzei este singurul care, în raport de situația de fapt stabilită și prin intermediul probelor administrate în cauză, pronunță o hotărâre pe care trebuie să o motivele în drept. Însă, instanța nu este legată de concluziile expertizei cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente cauzei. Astfel, în raport și de cele reținute anterior, vor fi înlăturate concluziile expertizei cu privire la impozitul pe profit în sumă de 167.724 RON, 247.514 RON TVA și accesorii aferente.

Față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, va admite recursul, va modifica sentința recurată în sensul respingerii acțiunii reclamantei pentru impozitul pe profit în sumă de 167.724 RON și accesoriile aferente, plus TVA în sumă de 247.514 RON și accesoriile aferente, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva Sentinței nr. 243/CA din 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantei pentru impozitul pe profit în sumă de 167.712,4 RON și accesoriile aferente și TVA în sumă de 247.514 RON și accesoriile aferente. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2012. Procesat de GGC - LM