ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7294/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7294/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Reclamanta SC V.C.

SRL a chemat în judecată, printr-o acțiune formulată la 9 decembrie 2010 pe

rolul Judecătoriei Craiova, pe pârâtul Municipiul Craiova prin primar pentru

constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Craiova.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 492 și 480 C. civ.

Judecătoria Craiova

prin sentința comercială nr. 3712 din 25 februarie 2011 și-a declinat

competența de soluționare în favoarea Tribunalului Dolj care prin sentința

civilă nr. 3134 din 28 octombrie 2011 a admis acțiunea și a constatat dreptul

de proprietate al reclamantei asupra construcției P + 2 + M situată în Craiova,

imobil identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul V.C. în dosar.

Tribunalul a reținut

în considerentele care au condus la admiterea acțiunii următoarele:

Reclamanta a dobândit

la 15 ianuarie 1998 prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat la BNP G.C. prin încheierea nr. 181, un drept de proprietate asupra unui teren de 396 m

2

situat în Craiova.

Reclamanta a obținut

o autorizație de construire pe terenul cumpărat, eliberată de Primăria

municipiului Craiova (nr. 935 din 18 august 1998). Construcția nu a putut urma

proiectul S + P + 1 deoarece în realitate s-a constatat că suprafața de teren

tranzacționată avea o întindere de 254 m

2

. Ca urmare construcția s-a realizat sub proiectul P + 2 + M.

S-a constatat

dovedită calitatea de proprietar a reclamantei asupra terenului de 396 m

2

și faptul că pe acest teren aceasta a ridicat la începutul anului 2001 o

construcție – indicată în anexa 1 din expertiză.

S-a constatat

incident în cauză art. 492 C. civ., construcția ridicată pe terenul

proprietatea reclamantei, fiind prezumată că este făcută de proprietarul

pământului.

Curtea de Apel

Craiova prin decizia civilă nr. 26 din 21 februarie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 3134 din 28 octombrie

2011.

Criticile pârâtului

apelant s-au referit la inadmisibilitatea acțiunii în constatarea dreptului de

proprietate asupra construcției și respectiv la lipsa calității procesuale

pasive a Municipiului Craiova care nu este persoană obligată în raportul

juridic de drept substanțial dedus judecății și nici persoana față de care

reclamanta să poată stabili existența unui drept potrivnic. Au fost invocate în

acest sens dispozițiile legii speciale nr. 50/1991 privind autorizarea

executării lucrărilor de construcții care instituie o procedură specială pentru

constatarea dreptului de proprietate asupra construcției.

Instanța de apel a

constatat că prin formularea acțiunii în constatare a dreptului de proprietate

întemeiată pe dispozițiile art. 492 C. civ. nu au fost eludate dispozițiile

Legii nr. 50/1991, fiecare din norme, cele de drept comun și, respectiv, cele

speciale reglementând raporturi juridice distincte, de drept civil și respectiv

de drept administrativ.

Ca urmare, s-a

apreciat că fiind vorba în cauză de raporturi juridice de natură diferită, nu

se pune problema prevalenței unei reglementări în raport de cealaltă.

Nerespectarea

autorizației de construire emisă de Primărie are consecințe în planul

raporturilor de natură administrativă, dintre părți,

și antrenează sancțiunea amenzii contravenționale și nu

inadmisibilitatea acțiunii de constatarea unui drept de proprietate.

S-a constatat de

asemenea că Municipiul Craiova este singurul subiect de drept cu personalitate

juridică care poate contesta dreptul de proprietate al reclamantei asupra

imobilului în cauză, deci acest pârât are calitate procesuală pasivă.

Pârâtul Municipiul

Craiova a declarat în termenul legal recurs împotriva deciziei nr. 26/2012 și a

solicitat în principal casarea acesteia cu trimiterea cauzei la Curtea de Apel Craiova spre completarea probatoriului și, în subsidiar, respingerea acțiunii

ca inadmisibilă în principal sau ca nefondată dacă se va trece peste

inadmisibilitate.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Criticile formulate

împotriva soluției de admitere a acțiunii au privit următoarele aspecte:

Reclamanta a

solicitat Primăriei municipiului Craiova eliberarea unui certificat de urbanism

pentru imobilul pe care l-a ridicat în Craiova, în scopul schimbării regimului

de înălțime a spațiului comercial construit de la

S

+ P +

1 (autorizat) la P + 2 +M (realizat în fapt).

Cererea a urmărit

intrarea în legalitate a reclamantei pentru construcția suplimentară (un etaj

și o mansardă) adăugată cu depășirea lucrării autorizate.

Recurentul a

considerat soluția instanțelor nelegală sub aspectul inadmisibilității acțiunii,

deoarece dreptul de accesiune, prevăzut de Codul civil, este un drept relativ

care nu poate fi valorificat înaintea dreptului în realizare, drept absolut, constituit

numai prin emiterea unei autorizații de construire.

S-a mai criticat

împrejurarea că au fost ignorate dispozițiile Legii nr. 50/1991, lege specială

care prohibă ridicarea oricărei construcții în lipsa unei autorizații, condiție

absolută pentru dovedirea proprietății.

S-a criticat

interpretarea făcută de instanță articolului 492 C. civ. Textul invocat prezumă

că proprietarul terenului este și proprietarul construcției, sub cele două

ipoteze (fie lucrări făcute de proprietarul terenului pe terenul său, cu

materialele aflate în

proprietatea altei

persoane, fie lucrări făcute de proprietarul

materialelor pe terenul

altuia).

În ambele variante se

pune accentul pe buna-credință și aceasta prezumată potrivit normelor Codului

civil, până la proba contrarie. Or, susține recurentul, în cauză s-a dovedit că

reclamanta cel puțin din data de 21 aprilie 2010 (când a ridicat autorizația de

construire) a fost de rea-credință pentru executarea lucrărilor cu depășirea

limitelor arătate în autorizația emisă acesteia.

S-a mai susținut că

reclamanta avea la îndemână acțiunea în realizarea dreptului pentru intrarea în

legalitate prevăzută de Legea nr. 50/1991, cu prioritate de aplicare, ca lege

specială, înainte

dispozițiilor de drept

comun, vechiul C. civ., care instituie o

prezumție relativă de

proprietate asupra construcției edificate cu nerespectarea autorizației de

construire constatată în plan secundar prin art. 492 C. civ.

În acest sens au fost

invocate dispozițiile art. 59 - din Ordinul nr. 839/2009 pentru Normele de

aplicare a Legii nr. 50/1991 - referitoare la intrarea în legalitate a unei

construcții executate fără autorizație de construire. În cadrul acestui demers

autoritatea administrației publice competente să emită autorizația de

construire/desființare are obligația de a analiza

modul în care construcția corespunde reglementărilor din

documentațiile de urbanism aprobate pentru zona de amplasament urmând, după

caz, să mențină sau să desființeze construcțiile realizate fără autorizație sau

cu depășirea acesteia.

Recurenta a mai

susținut că s-a ignorat caracterul obligatoriu și absolut (care nu se prescrie)

al executării lucrărilor de construcție numai pe baza autorizației de

construire.

Admiterea unei

asemenea acțiuni – susține recurentul – este o invitație la nerespectarea condiției

impuse de lege, ca orice construcție să se ridice numai pe baza unei autorizații

în construcții și, respectiv, cerinței de observare a limitelor autorizației.

S-a nesocotit art. 57

din Constituție care obligă cetățenii să-și

exercite

drepturile și libertățile cu bună-credință, fără să încalce

drepturile

și libertățile celorlalți.

S-a criticat

nerespectarea dispozițiilor art. 492 și 493, cum s-a arătat, precum și ale art.

494 C. civ., acest din urmă articol făcând distincție între constructorul de

bună credință și cel de rea credință, în cauză existând probe referitoare la

reaua credință explicită a reclamantei care a încălcat autorizația de

construire.

S-a mai criticat nerespectarea

dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor

de construcții, care instituie reguli prioritare și obligatorii pentru executarea

unor asemenea lucrări. În mod egal s-a criticat nesocotirea art. 55 din Legea nr.

7/1996, legea cadastrului și a publicității imobiliare care instituie dreptul

de proprietate asupra construcțiilor în baza autorizației de construire,

necesară înscrierii acestuia în cartea funciară.

Recurenta a invocat jurisprudența

Curții Constituționale: Decizia nr. 199 din 14 aprilie 2005 prin care s-a

constatat că regimul legal al construcțiilor nu are legătură cu ocrotirea

dreptului de proprietate, neputând beneficia de protecție decât în măsura în

care a fost dobândit cu respectarea normelor legale, în caz contrar intervenind

restricțiile prevăzute de art. 53 din Constituție; Decizia nr. 257 din 17 iunie

2003 prin care s-a statuat că prin Legea nr. 50/1991 se impune obligarea

obținerii autorizației de construire al cărui scop este prevenirea

consecințelor negative în cazul unor construcții necorespunzătoare; Decizia nr.

144 din 25 martie 2004 prin care s-a statuat că potrivit Legii nr. 50/1991 se

pot realiza construcții numai cu respectarea autorizației de construire.

Recurentul a mai

criticat soluțiile instanței și cât privește reținerea calității procesuale

pasive a Municipiului Craiova.

S-a susținut în acest

sens că acest pârât nu are vocația concretă la imobilul construcție și nici nu

poate pretinde drepturi asupra patrimoniului reclamantei, constructorul

imobilului, el permițând - în limitele Legii nr. 50/1991 - obținerea fie a

autorizației de construire în baza simplei cereri și a documentației tehnice,

fie a certificatului de atestare a edificării construcției în vederea

înscrierii în cartea funciară.

Recurentul a invocat

faptul că nu i se poate conferi în mod obiectiv Municipiului Craiova o

legitimare procesuală pasivă pentru că vocația acestuia este subsidiară

vocației intimatei reclamante sau a unor eventuali terți care ar putea emite

pretenții asupra construcției.

Calitatea procesuală

pasivă nu este conferită nici de legătura dintre părți într-un raport juridic încheiat

între acestea. Municipiul Craiova nu este parte în raportul juridic dedus

judecății și nu se află nici în opoziție de interese față de reclamant.

O atare calitate

procesuală i s-ar putea conferi pârâtului numai în

cauza referitoare la o eventuală preluare a proprietății (prin

expropriere, prin vacanță succesorală sau în mod abuziv).

Un ultim motiv de

recurs s-a referit la respingerea neîntemeiată a cererii pârâtului de a se

încuviința o expertiză topografică pentru stabilirea întinderii suprafeței

construite a imobilului ridicat de reclamant.

S-a

susținut că expertiza efectuată la fond nu a avut în

competență

delimitarea topografică a amplasării imobilului pe teren pentru a se putea

observa dacă construcția a depășit sau nu terenul aflat în

proprietatea reclamantului, în cauză existând o

serie de planșe

fotografice depuse de pârât care indică faptul că

lucrarea s-a efectuat cu depășirea limitei de proprietate a terenului

reclamantei prin depășirea suprafeței construite în raport de autorizația de

construire, lucru afirmat și de reclamantă în ședința publică.

de recurs

Examinând decizia

atacată prin prisma motivului de recurs invocat, în temeiul criticilor arătate

se constată că recursul este întemeiat sub aspectele ce se vor arăta în

continuare, împrejurare față de care s-a impus modificarea deciziei prin

admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței nr. 3134/2011 a

Tribunalului Dolj în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Acțiunea reclamantei,

în termenii în care aceasta a fost formulată, se referă în mod expres la

constatarea unui drept de proprietate care are ca temei o construcție

neautorizată prin depășirea voluntară a limitelor autorizației de construire

obținută.

Reclamanta a recunoscut

de altfel depășirea suprafeței construite autorizate și în vederea obținerii

înscrierii dreptului de proprietate pentru întreaga construcție a formulat

acțiunea în cauză.

Acțiunea a fost

îndreptată împotriva Municipiului Craiova căruia i s-a adresat reclamanta cu

cerere de emitere a unei autorizații de construire pentru noua configurație a

imobilului P + 2 + M în loc de S + P + 1 autorizată.

Acțiunea a fost

determinată de refuzul pârâtului de a emite o atare autorizație motivat de

împrejurarea că nu sunt întrunite anumite criterii de ordin tehnic pentru

porțiunea din construcție realizată cu depășirea autorizației inițiale.

Definiția

proprietății este dată în mod explicit de Codul civil în art. 480 și anume:

„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru

în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”.

Codul civil

reglementează expres modurile de dobândire a proprietății: prin succesiune, prin

legate, prin convenție și tradițiune (art. 644); prin accesiune sau

încorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune (art. 645).

Sorgintea dreptului

de proprietate al reclamantei este convenția de cumpărare, în virtutea căreia a

dobândit terenul, iar, cât privește construcția, legea, în speță Legea nr. 50/1991

privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

Potrivit art. 1 din

această lege executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza

unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile

prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil –

teren și/sau construcții – identificat prin număr cadastral, în cazul în care

legea nu dispune altfel (alin. (1)). Construcțiile civile, industriale,

inclusiv cele pentru susținerea instalațiilor și utilajelor tehnologice,

agricole sau de orice altă natură, se pot realiza numai cu respectarea autorizației

de construire, emisă în condițiile prezentei legi și a reglementărilor privind

proiectarea și executarea construcțiilor (alin. (2)).

Ca urmare, atât

autorizația cât și executarea construcției unui imobil, clădire, sunt premizele

și elementele care, prin îndeplinire, cenzurează obiectul dreptului de

proprietate – născut prin lege – în patrimoniul beneficiarului lucrării.

Împrejurarea că prin

faptul executării lucrărilor de construcție s-a extins sau modificat clădirea

autorizată nu dă naștere unui drept de proprietate asupra acelor elemente, prin

modalitatea accesiunii sau încorporațiunii în sensul art. 645 C. civ.

Această din urmă

modalitate de dobândire a proprietății, reglementată în detaliu în cuprinsul art.

490 – 503 C. civ., nu se regăsește în cazul dedus judecății.

Prezumția de

proprietate pe care o instituie art. 492 C. civ. asupra construcțiilor,

plantațiilor sau lucrului făcut în pământ sau asupra pământului – în sensul că

acestea aparțin proprietarului pământului – se bazează pe atributele ce îi

conferă proprietarului, titlul său de proprietate, dobândit în modalitățile

arătate de Codul civil.

Art. 493 – 494 C.

civ. reglementează raporturile dintre proprietarul terenului și terțul care,

după caz, fie este proprietarul materialelor de construcție folosite de

proprietarul terenului, fie construiește cu materialele lui pe terenul altuia.

Speța dedusă

judecății nu se încadrează în nici una din aceste situații.

În cazul în discuție

proprietarul a construit cu materialele lui pe propriul său teren.

Nu se regăsesc în

speță nici situațiile prevăzute de art. 495 – 501 C. civ. care se referă la

aluviune, insule și prunduri sau alte modificări naturale de teren.

Ca urmare, se

constată că atât instanța de fond cât și instanța de apel, care a validat soluția

primei instanțe, au rezolvat cauza printr-o greșită aplicare a dispozițiilor

Codului civil sus-examinate.

Se

mai reține că soluția instanțelor este pronunțată și cu

încălcarea

principiului imposibilității de invocare a propriei culpe în revendicarea unui

drept, conținut de adagiul nemo auditur propriam turpitudinem suam allegens.

Soluția de constatare

a dreptului de proprietate în cauză a fost pronunțată și cu greșita

interpretare a dispozițiilor Legii nr. 50/1991.

Încălcarea

dispozițiilor acestei legi – imperative și prohibitive – dă naștere la

sancțiuni și efecte specifice prevăzute de această lege specială dar în niciun

caz nu poate valida un drept de proprietate printr-o altă modalitate decât cea

prevăzută de dispozițiile exprese care reglementează dobândirea proprietății.

Sub acest aspect în

mod pertinent recurenta a făcut trimitere în criticile formulate împotriva soluției

atacate la jurisprudența Curții Constituționale prin care au fost respinse

excepțiile de neconstituționalitate invocate cu privire la unele dispoziții ale

Legii nr. 50/1991 și ale cărei constatări au incidență în cauză.

Curtea

Constituțională a reținut diferența (prin efecte) între

regimul legal al

construcțiilor și ocrotirea dreptului de proprietate.

În acest sens s-a

statuat că dacă dobândirea dreptului de proprietate are loc fără respectarea

condițiilor prevăzute de lege, precum și în

cazul

în care exercitarea dreptului de proprietate se abate de la

prevederile

legale imperative (situație regăsită în cazul dedus judecății), titularul

dreptului de proprietate trebuie să suporte sancțiunile stabilite de lege fără

a putea invoca principiul constituțional al ocrotirii proprietății.

În alți termeni

dobândirea ilegală a unei proprietăți nu poate fi convertită într-un titlu – pe

nicio cale, inclusiv judecătorească – pentru considerentele mai sus arătate și

nici nu poate asigura beneficiarului ei garanțiile legale prevăzute pentru

aceasta în reglementările interne și internaționale.

Ca urmare se constată

că decizia atacată prin care s-a admis acțiunea reclamantei de constatare a

dreptului de proprietate prin modalitatea dreptului de acrescământ prevăzut de art.

492 C. civ. este nelegală din perspectiva dispozițiilor normative analizate.

Pentru motivele

reținute se impunea în cauză respingerea acțiunii ca nefondată.

Acțiunea formulată nu

este inadmisibilă întrucât deși se bazează pe o stare de fapt (executarea unei

construcții fără autorizație), prin aceasta se urmărește constatarea unui drept

de proprietate – prin modalitatea solicitată, acrescământul.

Pe calea unei acțiuni

de acest gen se poate examina dacă în cauză sunt întrunite dispozițiile legale

care reglementează această materie. Sub acest aspect, soluția instanțelor de a

primi acțiunea spre examinare este legală

Criticile

referitoare la

soluționarea excepției privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului

sunt neîntemeiate.

În mod corect, în

raport de termenii în care a fost formulată acțiunea, s-a constatat că

Municipiul Craiova este persoana juridică care a refuzat recunoașterea

dreptului pretins asupra construcției ridicate cu depășirea parametrilor

tehnici ai autorizației primite de reclamant.

Împrejurarea că

pârâtul nu ridică pretenții cu privire la clădire – în înțelesul art. 57 alin. (1)

C. proc. civ. – nu este relevantă în cauză – pentru stabilirea raporturilor

procesuale ale acestei părți cu reclamanta.

Art. 57 alin. (1) C.

proc. civ. trebuie interpretat în cauză din perspectiva atribuțiilor conferite

de Legea nr. 50/1991 pârâtului, ca autoritate a administrației publice locale (art.

2, 4 și 37 alin. (5)), cu privire la emiterea autorizației de construire (art. 2

și 4) și, respectiv, cu privire la înregistrarea construcțiilor (art. 37 alin.

(5)).

Ultima critică

referitoare la respingerea cererii de efectuare a unei expertize, nu a fost

reținută, fiind formulată omisso medio.

În cauză a fost

efectuată în primă instanță o expertiză tehnică. Nici cu privire la cele

constatate prin această probă și nici cu privire la modul în care a fost

administrată de instanța de fond această probă nu au fost formulate critici

prin apelul declarat de pârât . În instanța de apel nu a fost formulată o

cerere pentru ca instanța să se pronunțe cu privire la acest aspect.

Pentru considerentele

arătate în temeiul art. 312 alin. (1) și 304

pct.

9 C. proc. civ. s-a admis recursul pârâtului,

considerându-se că se

impune modificarea deciziei Curții de Apel Craiova prin admiterea apelului

pârâtului împotriva sentinței civile nr. 3034 din 28 octombrie 2011 a Tribunalului Dolj, cu consecința schimbării în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii

reclamantului.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ. a fost obligată intimata reclamantă la plata sumei de 8676 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată către recurent reprezentând taxă judiciară de

timbru achitată de această parte în apel și recurs conform ordinelor de plată nr.

2877 din 6 iunie 2012 (fila 18 în dosarul din recurs) și respectiv nr. 355 din

3 februarie 2012 (fila 16 în dosarul din apel), cu care s-a făcut dovada plății

sumei de 4338 lei în fiecare din cele două faze procedurale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, împotriva deciziei nr. 26

din 21 februarie 2012 a Curții de Apel Craiova - Secția a II a civilă.

Modifică decizia

recurată.

Admite apelul

declarat de pârât împotriva sentinței nr. 3134 din 28 octombrie 2011 a Tribunalului Dolj – Secția a II a civilă.

Schimbă în tot

sentința în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acțiunea.

Obligă pe

intimata-reclamantă la 8676 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.