ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7294/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Reclamanta SC V.C. SRL a chemat în judecată, printr-o acțiune formulată la 9 decembrie 2010 pe rolul Judecătoriei Craiova, pe pârâtul Municipiul Craiova prin primar pentru constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Craiova. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 492 și 480 C. civ. Judecătoria Craiova prin sentința comercială nr. 3712 din 25 februarie 2011 și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Dolj care prin sentința civilă nr. 3134 din 28 octombrie 2011 a admis acțiunea și a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcției P + 2 + M situată în Craiova, imobil identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul V.C.

în dosar. Tribunalul a reținut în considerentele care au condus la admiterea acțiunii următoarele: Reclamanta a dobândit la 15 ianuarie 1998 prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat la BNP G.C. prin încheierea nr. 181, un drept de proprietate asupra unui teren de 396 m 2 situat în Craiova. Reclamanta a obținut o autorizație de construire pe terenul cumpărat, eliberată de Primăria municipiului Craiova (nr. 935 din 18 august 1998). Construcția nu a putut urma proiectul S + P + 1 deoarece în realitate s-a constatat că suprafața de teren tranzacționată avea o întindere de 254 m 2 . Ca urmare construcția s-a realizat sub proiectul P + 2 + M. S-a constatat dovedită calitatea de proprietar a reclamantei asupra terenului de 396 m 2 și faptul că pe acest teren aceasta a ridicat la începutul anului 2001 o construcție – indicată în anexa 1 din expertiză.

S-a constatat incident în cauză art. 492 C. civ., construcția ridicată pe terenul proprietatea reclamantei, fiind prezumată că este făcută de proprietarul pământului. 2. Instanța de apel Curtea de Apel Craiova prin decizia civilă nr. 26 din 21 februarie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 3134 din 28 octombrie 2011. Criticile pârâtului apelant s-au referit la inadmisibilitatea acțiunii în constatarea dreptului de proprietate asupra construcției și respectiv la lipsa calității procesuale pasive a Municipiului Craiova care nu este persoană obligată în raportul juridic de drept substanțial dedus judecății și nici persoana față de care reclamanta să poată stabili existența unui drept potrivnic.

Au fost invocate în acest sens dispozițiile legii speciale nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții care instituie o procedură specială pentru constatarea dreptului de proprietate asupra construcției. Instanța de apel a constatat că prin formularea acțiunii în constatare a dreptului de proprietate întemeiată pe dispozițiile art. 492 C. civ. nu au fost eludate dispozițiile Legii nr. 50/1991, fiecare din norme, cele de drept comun și, respectiv, cele speciale reglementând raporturi juridice distincte, de drept civil și respectiv de drept administrativ. Ca urmare, s-a apreciat că fiind vorba în cauză de raporturi juridice de natură diferită, nu se pune problema prevalenței unei reglementări în raport de cealaltă.

Nerespectarea autorizației de construire emisă de Primărie are consecințe în planul raporturilor de natură administrativă, dintre părți, și antrenează sancțiunea amenzii contravenționale și nu inadmisibilitatea acțiunii de constatarea unui drept de proprietate. S-a constatat de asemenea că Municipiul Craiova este singurul subiect de drept cu personalitate juridică care poate contesta dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în cauză, deci acest pârât are calitate procesuală pasivă. 3. Recursul Pârâtul Municipiul Craiova a declarat în termenul legal recurs împotriva deciziei nr. 26/2012 și a solicitat în principal casarea acesteia cu trimiterea cauzei la Curtea de Apel Craiova spre completarea probatoriului și, în subsidiar, respingerea acțiunii ca inadmisibilă în principal sau ca nefondată dacă se va trece peste inadmisibilitate.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Criticile formulate împotriva soluției de admitere a acțiunii au privit următoarele aspecte: Reclamanta a solicitat Primăriei municipiului Craiova eliberarea unui certificat de urbanism pentru imobilul pe care l-a ridicat în Craiova, în scopul schimbării regimului de înălțime a spațiului comercial construit de la S + P + 1 (autorizat) la P + 2 +M (realizat în fapt). Cererea a urmărit intrarea în legalitate a reclamantei pentru construcția suplimentară (un etaj și o mansardă) adăugată cu depășirea lucrării autorizate. Recurentul a considerat soluția instanțelor nelegală sub aspectul inadmisibilității acțiunii, deoarece dreptul de accesiune, prevăzut de Codul civil, este un drept relativ care nu poate fi valorificat înaintea dreptului în realizare, drept absolut, constituit numai prin emiterea unei autorizații de construire.

S-a mai criticat împrejurarea că au fost ignorate dispozițiile Legii nr. 50/1991, lege specială care prohibă ridicarea oricărei construcții în lipsa unei autorizații, condiție absolută pentru dovedirea proprietății. S-a criticat interpretarea făcută de instanță articolului 492 C. civ. Textul invocat prezumă că proprietarul terenului este și proprietarul construcției, sub cele două ipoteze (fie lucrări făcute de proprietarul terenului pe terenul său, cu materialele aflate în proprietatea altei persoane, fie lucrări făcute de proprietarul materialelor pe terenul altuia). În ambele variante se pune accentul pe buna-credință și aceasta prezumată potrivit normelor Codului civil, până la proba contrarie.

Or, susține recurentul, în cauză s-a dovedit că reclamanta cel puțin din data de 21 aprilie 2010 (când a ridicat autorizația de construire) a fost de rea-credință pentru executarea lucrărilor cu depășirea limitelor arătate în autorizația emisă acesteia. S-a mai susținut că reclamanta avea la îndemână acțiunea în realizarea dreptului pentru intrarea în legalitate prevăzută de Legea nr. 50/1991, cu prioritate de aplicare, ca lege specială, înainte dispozițiilor de drept comun, vechiul C. civ., care instituie o prezumție relativă de proprietate asupra construcției edificate cu nerespectarea autorizației de construire constatată în plan secundar prin art. 492 C. civ. În acest sens au fost invocate dispozițiile art. 59 - din Ordinul nr. 839/2009 pentru Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 - referitoare la intrarea în legalitate a unei construcții executate fără autorizație de construire.

În cadrul acestui demers autoritatea administrației publice competente să emită autorizația de construire/desființare are obligația de a analiza modul în care construcția corespunde reglementărilor din documentațiile de urbanism aprobate pentru zona de amplasament urmând, după caz, să mențină sau să desființeze construcțiile realizate fără autorizație sau cu depășirea acesteia. Recurenta a mai susținut că s-a ignorat caracterul obligatoriu și absolut (care nu se prescrie) al executării lucrărilor de construcție numai pe baza autorizației de construire. Admiterea unei asemenea acțiuni – susține recurentul – este o invitație la nerespectarea condiției impuse de lege, ca orice construcție să se ridice numai pe baza unei autorizații în construcții și, respectiv, cerinței de observare a limitelor autorizației.

S-a nesocotit art. 57 din Constituție care obligă cetățenii să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. S-a criticat nerespectarea dispozițiilor art. 492 și 493, cum s-a arătat, precum și ale art. 494 C. civ., acest din urmă articol făcând distincție între constructorul de bună credință și cel de rea credință, în cauză existând probe referitoare la reaua credință explicită a reclamantei care a încălcat autorizația de construire. S-a mai criticat nerespectarea dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții, care instituie reguli prioritare și obligatorii pentru executarea unor asemenea lucrări.

În mod egal s-a criticat nesocotirea art. 55 din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului și a publicității imobiliare care instituie dreptul de proprietate asupra construcțiilor în baza autorizației de construire, necesară înscrierii acestuia în cartea funciară.

Recurenta a invocat jurisprudența Curții Constituționale: Decizia nr. 199 din 14 aprilie 2005 prin care s-a constatat că regimul legal al construcțiilor nu are legătură cu ocrotirea dreptului de proprietate, neputând beneficia de protecție decât în măsura în care a fost dobândit cu respectarea normelor legale, în caz contrar intervenind restricțiile prevăzute de art. 53 din Constituție; Decizia nr. 257 din 17 iunie 2003 prin care s-a statuat că prin Legea nr. 50/1991 se impune obligarea obținerii autorizației de construire al cărui scop este prevenirea consecințelor negative în cazul unor construcții necorespunzătoare; Decizia nr. 144 din 25 martie 2004 prin care s-a statuat că potrivit Legii nr. 50/1991 se pot realiza construcții numai cu respectarea autorizației de construire.

Recurentul a mai criticat soluțiile instanței și cât privește reținerea calității procesuale pasive a Municipiului Craiova. S-a susținut în acest sens că acest pârât nu are vocația concretă la imobilul construcție și nici nu poate pretinde drepturi asupra patrimoniului reclamantei, constructorul imobilului, el permițând - în limitele Legii nr. 50/1991 - obținerea fie a autorizației de construire în baza simplei cereri și a documentației tehnice, fie a certificatului de atestare a edificării construcției în vederea înscrierii în cartea funciară. Recurentul a invocat faptul că nu i se poate conferi în mod obiectiv Municipiului Craiova o legitimare procesuală pasivă pentru că vocația acestuia este subsidiară vocației intimatei reclamante sau a unor eventuali terți care ar putea emite pretenții asupra construcției.

Calitatea procesuală pasivă nu este conferită nici de legătura dintre părți într-un raport juridic încheiat între acestea. Municipiul Craiova nu este parte în raportul juridic dedus judecății și nu se află nici în opoziție de interese față de reclamant. O atare calitate procesuală i s-ar putea conferi pârâtului numai în cauza referitoare la o eventuală preluare a proprietății (prin expropriere, prin vacanță succesorală sau în mod abuziv). Un ultim motiv de recurs s-a referit la respingerea neîntemeiată a cererii pârâtului de a se încuviința o expertiză topografică pentru stabilirea întinderii suprafeței construite a imobilului ridicat de reclamant.

S-a susținut că expertiza efectuată la fond nu a avut în competență delimitarea topografică a amplasării imobilului pe teren pentru a se putea observa dacă construcția a depășit sau nu terenul aflat în proprietatea reclamantului, în cauză existând o serie de planșe fotografice depuse de pârât care indică faptul că lucrarea s-a efectuat cu depășirea limitei de proprietate a terenului reclamantei prin depășirea suprafeței construite în raport de autorizația de construire, lucru afirmat și de reclamantă în ședința publică. 4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma motivului de recurs invocat, în temeiul criticilor arătate se constată că recursul este întemeiat sub aspectele ce se vor arăta în continuare, împrejurare față de care s-a impus modificarea deciziei prin admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței nr. 3134/2011 a Tribunalului Dolj în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Acțiunea reclamantei, în termenii în care aceasta a fost formulată, se referă în mod expres la constatarea unui drept de proprietate care are ca temei o construcție neautorizată prin depășirea voluntară a limitelor autorizației de construire obținută. Reclamanta a recunoscut de altfel depășirea suprafeței construite autorizate și în vederea obținerii înscrierii dreptului de proprietate pentru întreaga construcție a formulat acțiunea în cauză. Acțiunea a fost îndreptată împotriva Municipiului Craiova căruia i s-a adresat reclamanta cu cerere de emitere a unei autorizații de construire pentru noua configurație a imobilului P + 2 + M în loc de S + P + 1 autorizată. Acțiunea a fost determinată de refuzul pârâtului de a emite o atare autorizație motivat de împrejurarea că nu sunt întrunite anumite criterii de ordin tehnic pentru porțiunea din construcție realizată cu depășirea autorizației inițiale.

Definiția proprietății este dată în mod explicit de Codul civil în art. 480 și anume: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. Codul civil reglementează expres modurile de dobândire a proprietății: prin succesiune, prin legate, prin convenție și tradițiune (art. 644); prin accesiune sau încorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune (art. 645). Sorgintea dreptului de proprietate al reclamantei este convenția de cumpărare, în virtutea căreia a dobândit terenul, iar, cât privește construcția, legea, în speță Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

Potrivit art. 1 din această lege executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil – teren și/sau construcții – identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel (alin. (1)). Construcțiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susținerea instalațiilor și utilajelor tehnologice, agricole sau de orice altă natură, se pot realiza numai cu respectarea autorizației de construire, emisă în condițiile prezentei legi și a reglementărilor privind proiectarea și executarea construcțiilor (alin. (2)). Ca urmare, atât autorizația cât și executarea construcției unui imobil, clădire, sunt premizele și elementele care, prin îndeplinire, cenzurează obiectul dreptului de proprietate – născut prin lege – în patrimoniul beneficiarului lucrării.

Împrejurarea că prin faptul executării lucrărilor de construcție s-a extins sau modificat clădirea autorizată nu dă naștere unui drept de proprietate asupra acelor elemente, prin modalitatea accesiunii sau încorporațiunii în sensul art. 645 C. civ. Această din urmă modalitate de dobândire a proprietății, reglementată în detaliu în cuprinsul art. 490 – 503 C. civ., nu se regăsește în cazul dedus judecății. Prezumția de proprietate pe care o instituie art. 492 C. civ. asupra construcțiilor, plantațiilor sau lucrului făcut în pământ sau asupra pământului – în sensul că acestea aparțin proprietarului pământului – se bazează pe atributele ce îi conferă proprietarului, titlul său de proprietate, dobândit în modalitățile arătate de Codul civil.

Art. 493 – 494 C. civ. reglementează raporturile dintre proprietarul terenului și terțul care, după caz, fie este proprietarul materialelor de construcție folosite de proprietarul terenului, fie construiește cu materialele lui pe terenul altuia. Speța dedusă judecății nu se încadrează în nici una din aceste situații. În cazul în discuție proprietarul a construit cu materialele lui pe propriul său teren. Nu se regăsesc în speță nici situațiile prevăzute de art. 495 – 501 C. civ. care se referă la aluviune, insule și prunduri sau alte modificări naturale de teren. Ca urmare, se constată că atât instanța de fond cât și instanța de apel, care a validat soluția primei instanțe, au rezolvat cauza printr-o greșită aplicare a dispozițiilor Codului civil sus-examinate.

Se mai reține că soluția instanțelor este pronunțată și cu încălcarea principiului imposibilității de invocare a propriei culpe în revendicarea unui drept, conținut de adagiul nemo auditur propriam turpitudinem suam allegens. Soluția de constatare a dreptului de proprietate în cauză a fost pronunțată și cu greșita interpretare a dispozițiilor Legii nr. 50/1991. Încălcarea dispozițiilor acestei legi – imperative și prohibitive – dă naștere la sancțiuni și efecte specifice prevăzute de această lege specială dar în niciun caz nu poate valida un drept de proprietate printr-o altă modalitate decât cea prevăzută de dispozițiile exprese care reglementează dobândirea proprietății.

Sub acest aspect în mod pertinent recurenta a făcut trimitere în criticile formulate împotriva soluției atacate la jurisprudența Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate invocate cu privire la unele dispoziții ale Legii nr. 50/1991 și ale cărei constatări au incidență în cauză. Curtea Constituțională a reținut diferența (prin efecte) între regimul legal al construcțiilor și ocrotirea dreptului de proprietate. În acest sens s-a statuat că dacă dobândirea dreptului de proprietate are loc fără respectarea condițiilor prevăzute de lege, precum și în cazul în care exercitarea dreptului de proprietate se abate de la prevederile legale imperative (situație regăsită în cazul dedus judecății), titularul dreptului de proprietate trebuie să suporte sancțiunile stabilite de lege fără a putea invoca principiul constituțional al ocrotirii proprietății.

În alți termeni dobândirea ilegală a unei proprietăți nu poate fi convertită într-un titlu – pe nicio cale, inclusiv judecătorească – pentru considerentele mai sus arătate și nici nu poate asigura beneficiarului ei garanțiile legale prevăzute pentru aceasta în reglementările interne și internaționale. Ca urmare se constată că decizia atacată prin care s-a admis acțiunea reclamantei de constatare a dreptului de proprietate prin modalitatea dreptului de acrescământ prevăzut de art. 492 C. civ. este nelegală din perspectiva dispozițiilor normative analizate. Pentru motivele reținute se impunea în cauză respingerea acțiunii ca nefondată. Acțiunea formulată nu este inadmisibilă întrucât deși se bazează pe o stare de fapt (executarea unei construcții fără autorizație), prin aceasta se urmărește constatarea unui drept de proprietate – prin modalitatea solicitată, acrescământul.

Pe calea unei acțiuni de acest gen se poate examina dacă în cauză sunt întrunite dispozițiile legale care reglementează această materie. Sub acest aspect, soluția instanțelor de a primi acțiunea spre examinare este legală Criticile referitoare la soluționarea excepției privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului sunt neîntemeiate. În mod corect, în raport de termenii în care a fost formulată acțiunea, s-a constatat că Municipiul Craiova este persoana juridică care a refuzat recunoașterea dreptului pretins asupra construcției ridicate cu depășirea parametrilor tehnici ai autorizației primite de reclamant. Împrejurarea că pârâtul nu ridică pretenții cu privire la clădire – în înțelesul art. 57 alin. (1) C. proc.

civ. – nu este relevantă în cauză – pentru stabilirea raporturilor procesuale ale acestei părți cu reclamanta. Art. 57 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretat în cauză din perspectiva atribuțiilor conferite de Legea nr. 50/1991 pârâtului, ca autoritate a administrației publice locale (art. 2, 4 și 37 alin. (5)), cu privire la emiterea autorizației de construire (art. 2 și 4) și, respectiv, cu privire la înregistrarea construcțiilor (art. 37 alin. (5)). Ultima critică referitoare la respingerea cererii de efectuare a unei expertize, nu a fost reținută, fiind formulată omisso medio. În cauză a fost efectuată în primă instanță o expertiză tehnică. Nici cu privire la cele constatate prin această probă și nici cu privire la modul în care a fost administrată de instanța de fond această probă nu au fost formulate critici prin apelul declarat de pârât . În instanța de apel nu a fost formulată o cerere pentru ca instanța să se pronunțe cu privire la acest aspect.

Pentru considerentele arătate în temeiul art. 312 alin. (1) și 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a admis recursul pârâtului, considerându-se că se impune modificarea deciziei Curții de Apel Craiova prin admiterea apelului pârâtului împotriva sentinței civile nr. 3034 din 28 octombrie 2011 a Tribunalului Dolj, cu consecința schimbării în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantului. În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligată intimata reclamantă la plata sumei de 8676 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către recurent reprezentând taxă judiciară de timbru achitată de această parte în apel și recurs conform ordinelor de plată nr. 2877 din 6 iunie 2012 (fila 18 în dosarul din recurs) și respectiv nr. 355 din 3 februarie 2012 (fila 16 în dosarul din apel), cu care s-a făcut dovada plății sumei de 4338 lei în fiecare din cele două faze procedurale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, împotriva deciziei nr. 26 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel Craiova - Secția a II a civilă. Modifică decizia recurată. Admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 3134 din 28 octombrie 2011 a Tribunalului Dolj – Secția a II a civilă. Schimbă în tot sentința în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acțiunea. Obligă pe intimata-reclamantă la 8676 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.