ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1090/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1090/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 678 din 30 mai 2008

Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca nefondată acțiunea

reclamanților C.B.H. și C.E. în contradictoriu cu pârâții Primarul Orașului

Eforie, Orașul Eforie prin Primar și Consiliul local Eforie.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, apel care a fost admis prin Decizia

civilă nr. 276/C din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări.

A fost schimbată în

tot sentința apelată în sensul că s-a admis acțiunea și a fost obligat Primarul

orașului Eforie să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii pentru

suprafața de 111,72 mp, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Totodată, a fost

obligat intimatul către apelanți la 595 lei cheltuieli de judecată.

La pronunțarea

acestei decizii, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:

I) În baza art. 21

din Legea nr. 10/2001 reclamanții C.B.H. și C.E. au declanșat procedura

necontencioasă solicitând Primarului orașului Eforie, prin B.E.J. M.A. în baza

notificării din 10 august 2001, restituirea în natură cu titlu de compensare a

suprafeței de teren de 111,72 mp situată în Eforie și, în subsidiar, acordarea

de despăgubiri bănești la valoarea de circulație a terenului care se ridică la

200.000.000 lei.

Odată cu notificarea

au fost depuse actele doveditoare: contractul de vânzare-cumpărare din 21 mai

1925 cu care au făcut dovada că autorul lor a dobândit în proprietate suprafața

de 618,45 mp, lotul 154 din fosta parcelare Eforia Spitalelor civile, Sentința

civilă nr. 3389 din 16 martie 2000 pronunțată de Judecătoria Constanța, rămasă

definitivă și irevocabilă, în baza căreia a fost restituită suprafața de 506,73

mp, rămânând diferența de 111,72 mp solicitată a fi restituită, actele de stare

civilă.

Întrucât, conform

art. 23 din Legea nr. 10/2001, Primarul orașului Eforie nu a emis decizie sau

dispoziție motivată, reclamanții s-au adresat Tribunalului Constanța pentru

restituirea suprafeței de 111,72 mp cu un alt teren în compensare sau acordarea

de despăgubiri bănești în situația în care nu există.

Instanța soluționând

cauza în mod greșit, a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că terenul în

litigiu se află în patrimoniul unității deținătoare.

Din probele existente

la dosar rezultă că pârâții Consiliul local Eforie, Orașul Eforie reprezentat

prin Primar și Primarul orașului Eforie nu au negat niciodată ca terenul în

litigiu nu se află în patrimoniul localității, dovadă că o parte din suprafața

de 618,45 mp a fost restituită, rămânând de restituit suprafața de teren în

litigiu.

Este adevărat că pe

această suprafață de teren este amplasat un hotel ce aparține SC T.H.R. Marea

Neagră SA, așa cum s-a reținut de altfel prin Sentința civilă nr. 3389/2000 a

Judecătoriei Constanța în baza căreia s-a restituit suprafața de 506,73 mp,

rămânând diferența de 111,72 mp.

În aceste condiții,

instanța de fond a avut în vedere că terenul nu poate fi restituit pe vechiul

amplasament și că acordarea de teren în compensare nu poate fi făcută de

ocupantul terenului ci de către Orașul Eforie, care a permis prin organele sale

ca pe terenul aparținând reclamanților să se ridice o construcție ce aparține

în prezent SC T.H.K Marea Neagră.

În mod greșit

instanța de fond a reținut existența neconcordanței între identificarea

titlului de proprietate în Sentința civilă nr. 3389 din 16 martie 2000 și cea

din notificarea nr. 815/2001.

Din actele existente

la dosarul cauzei rezultă că pentru restituirea suprafeței de 111,72 mp s-a

folosit același contract de vânzare-cumpărare pe care reclamanții l-au folosit

și în acțiunea în revendicare în care s-a pronunțat sentința civilă mai sus

menționată.

În loc să sancționeze

atitudinea părții adverse de a da un răspuns cu privire la situația juridică a

terenului, instanța susține neîntemeiat că acest teren nu aparține unității

deținătoare, deși din adresele existente rezultă că aparține domeniului privat.

Instanța confundă

obiectul judecății, susținând că terenul este imposibil de restituit.

Obiectul restituirii

îl constituie acordarea de teren în compensare și, în subsidiar, despăgubiri în

echivalent bănesc. Prin urmare, reclamanții nu trebuiau să facă dovada

calității de unitate deținătoare a Orașului Eforie pentru că din patrimoniul

acesteia solicită teren în compensare și pentru că pârâții nu au invocat o

asemenea excepție.

2) Interpretând

unilateral dispozițiile recursului în interesul legii, respectiv Decizia nr. XX

din 19 martie 2007 dată în aplicarea disp. art. 24 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, instanța afirmă în mod absolut că persoana îndreptățită s-ar putea

adresa direct instanței la împlinirea termenului de 60 de zile de la data

formulării notificării, numai atunci când este posibilă restituirea în natură a

bunului în proprietatea titularului acțiunii.

Referirea instanței

la această decizie este greșită, deoarece decizia se referă la ipoteza art. 24

alin. (3) când decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau

a cererii de restituire în natură poate fi atacată în instanță de către

persoana care se pretinde îndreptățită.

În speța de față nu

s-a emis nicio dispoziție sau decizie motivată de respingere a notificării sau

a cererii de restituire în natură și nici nu s-a făcut vreo ofertă de către

unitatea deținătoare, conform art. 24 alin. (1), prin care să se propună

acordarea de măsuri reparatorii.

Prin Decizia nr. XX

din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că

instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a

cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat

al unității deținătoare de a răspunde la notificarea formulată de către cel în

cauză.

Raportând cele

relatate mai sus la speța de față, s-a constatat că unitatea deținătoare nu

și-a contestat niciun moment calitatea dar a refuzat să răspundă notificării în

termenul prevăzut de lege, cu toate demersurile făcute în acest sens, motiv

pentru care reclamanții s-au adresat instanței pentru restituirea suprafeței de

111,72 mp prin compensare sau acordarea de despăgubiri bănești.

Interpretarea dată de

către instanța de fond deciziei mai sus menționată nu este în spiritul legii,

întrucât nedovedirea calității de unitate deținătoare este în contradicție cu

soluția pronunțată și anume de respingere ca nefondată a acțiunii de

retrocedare, soluție care este nelegală.

3) În mod greșit

instanța de fond a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile Legii nr.

247/2005 cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri pentru imobilul

în litigiu, fiind aplicabile numai în cazul contestațiilor formulate împotriva

deciziilor emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Motivarea instanței

de fond este în contradicție cu obiectul cu care a fost învestită și anume

acordarea de teren în compensare și în subsidiar, acordarea de despăgubiri

bănești.

Din considerentele

hotărârii ar rezulta că instanța nu poate impune acordarea unui imobil în

compensare, deoarece alegerea modalității de compensare și a bunului ce urmează

a fi atribuit în compensare reprezintă atributul exclusiv al unității

deținătoare. Acest punct de vedere încalcă legea care instituie în mod obligatoriu,

inclusiv pentru instanță, anumite principii imperative.

Astfel, art. 1 din

Legea nr. 10/2001 prevede că imobil abuziv de stat se restituie, în natură, în

condițiile prezentei legi. Așadar, restituirea în natură este regulă, nu

reprezintă o latitudine, o facultate, iar Legea nr. 10/2001 permite atribuirea

în compensare.

Atribuirea unor

măsuri reparatorii prin echivalent, adică în compensare cu alte bunuri se

acordă potrivit art. 1 alin. (2) de unitatea deținătoare, cu acordul persoanei

îndreptățite. Așadar, nu unitatea deținătoare este cea care apreciază dacă este

oportună sau nu măsura compensării bunului imposibil de restituit, această

măsură având un caracter obligatoriu în condițiile legii, ci doar persoana

îndreptățită are facultatea de a accepta sau nu oferta făcută.

Potrivit art. 10 din

Legea nr. 10/2001, pentru suprafețele de teren ocupate de construcții noi,

măsurile reparatorii se stabilesc întotdeauna prin echivalent.

În conformitate cu

art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 în situațiile prevăzute la alin. (1),

(2) și (6) "măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită

potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite

sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Textele mai sus

menționate sunt numai exemplificative, întrucât există și alte dispoziții din

această lege și din normele de aplicare care atestă obligativitatea unității

deținătoare de a propune măsuri prin echivalent, mai întâi prin ofertă de

bunuri sau servicii, iar în cazul refuzului persoanei îndreptățite, la

acordarea de măsuri în echivalent bănesc.

În speță, așa cum s-a

menționat mai sus, reclamanții apelanți au solicitat teren în compensare și în

subsidiar despăgubiri bănești.

Din actele existente

la dosar rezultă că suprafața de 111,72 mp nu este liberă de construcții, așa

cum susține expertul B.E. în raportul de expertiză efectuat în cauza, întrucât

pe această suprafață de teren sunt amplasate două cămine de apă și este

afectată de utilități publice.

De altfel, din adresa

din 15 aprilie 2008 eliberată de Direcția administrației domeniului public și

privat al orașului Eforie rezultă că inventarul domeniului privat al orașului

Eforie nu este finalizat.

În aceste condiții,

se impune acordarea de măsuri reparatorii, fapt pentru care a fost obligat

Primarul orașului Eforie să emită dispoziție pentru acordarea acestor măsuri

reparatorii pentru suprafața de 111,72 mp în condițiile art. (3) alin. ultim

din Legea nr. 10/2001 - în acest caz, măsurile reparatorii în echivalent vor

consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de unitatea

învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordare în condițiile legii speciale

privind regimul juridic de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobil

preluate în mod abuziv.

Reclamanții C.B. și

C.E. au criticat decizia de apel pentru următoarele considerente:

- Instanța de apel nu

s-a pronunțat cu privire la cererea formulată vizând restituirea în compensare

a suprafeței de 111,72 mp teren, astfel cum a fost identificat prin raportul de

expertiză efectuat de expert B.E.

Contrar celor

susținute de instanță, acest teren este liber, din nicio probă administrată

nerezultând că acesta ar fi afectat de utilități publice și de un cămin de apă.

Instanța de apel s-a

pronunțat în mod generic, fără să arate în ce constau măsurile reparatorii care

trebuie acordate.

- Punctul de vedere

al instanței, în sensul că nu poate impune acordarea unui imobil în compensare,

deoarece alegerea modalității de compensare și a bunului atribuit din compensare

reprezintă atributul exclusiv al unității deținătoare, încalcă legea.

- Pârâții nu au negat

apartenența bunului la domeniul privat, arătând în mod clar că terenul

identificat de expertul B. nu face parte din domeniul public.

Pentru aceste motive,

reclamanții solicită acordarea în compensare a terenului de 117,72 mp

identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert B.E., ce face parte

din lotul nr. 154.

Pârâții Primarul

Orașului Eforie, Consiliul Local al Orașului Eforie și Orașul Eforie, prin primar,

au criticat decizia de apel pentru următoarele motive:

- Titlul de

proprietate în temeiul căruia reclamanții au formulat acțiunea este reprezentat

de contractul de vânzare-cumpărare din 21 mai 1925 prin care C.G. a dobândit

dreptul de proprietate asupra terenului de 618,45 mp reprezentând lotul 154 din

fosta parcelare Eforia Spitalelor civile.

Din istoricul de rol

prezentat instanței de către pârâți rezultă că lotul 165 din parcelarea Eforia

Spitalelor civile se regăsește înscris ca aparținând Centrului Național de

Romanizare, fostă proprietatea M. și I.B.

Instanța de apel nu a

analizat în niciun fel această probă, ignorând existența acesteia la dosar.

- După cum în mod

corect a reținut prima instanță, alegerea modalității de compensare și a

bunului reprezintă atributul exclusiv al unității deținătoare.

Modalitatea de

atribuire în compensare este una alternativă, pe care numai unitatea

deținătoare o poate aprecia, fără ca instanța să poată impune o obligație.

Analizând decizia de

apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune

admiterea ambelor recursuri și casarea deciziei, cu trimiterea cauzei pentru

rejudecare la aceeași instanță, pentru următoarele motive:

Reclamanții critică

decizia de apel, arătând că instanța nu s-a pronunțat cu privire la cererea

formulată vizând restituirea în compensare a suprafeței de 111,72 mp teren,

astfel cum acesta a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în

cauza.

Instanța de apel

reține însă că din actele existente la dosar rezultă că suprafața de 111,72 mp

nu este liberă de construcții, așa cum susține expertul B.E. în raportul de

expertiză efectuat în cauză, întrucât pe această suprafață de teren sunt

amplasate două cămine de apă și este afectata de utilități publice.

Instanța de apel

înlătură concluziile din raportul de expertiză efectuat în cauză de către un

expert care s-a deplasat la fața locului, cu trimitere la două înscrisuri -

planuri de situații (dosarul primei instanței), reținând totodată ca terenul

solicitat în compensare este afectat de utilități publice (fără a detalia în ce

constau acestea, verificare incompatibilă cu judecata în recurs) ceea ce

determină instanța de recurs să constate că situația de fapt nu este pe deplin

stabilită în cauză, pentru a se putea atrage incidența art. 314 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării

cauzei, impusă de cele arătate mai sus, urmează să stabilească și deținătorul

acestei suprafețe de teren, întrucât în motivarea deciziei se face referire la

nedefinitivarea inventarului bunurilor aparținând orașului Eforie.

De altfel, cu privire

la lotul nr. 165, din care face parte terenul solicitat în compensare,

pârâții-recurenți susțin că ar fi aparținut Centrului național de Romanizare,

fostă proprietatea M. și I.B. - urmând a se verifica și dacă s-au formulat

cereri de retrocedare și cu privire la acest imobil.

Așa cum se reține și

în decizia de apel, posibilitatea acordării unui imobil în compensare,

respectiv alegerea modalității de compensare, poate fi verificată de instanța

de judecată, care nu își depășește astfel competența conferită de Legea nr.

10/2001.

În condițiile în care

instanța cenzurează decizia/dispoziția emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001,

conform art. 26 alin. (3) din lege, putând sancționa astfel un eventual abuz al

unității abilitate legal cu soluționarea notificării de a respecta dispozițiile

legale care prevăd modalitatea compensării - art. 26 alin. (1) din lege, cu

atât mai mult poate avea în vedere o asemenea modalitate de reparație când este

pusă în situația de a soluționa practic notificarea, prin refuzul entității

abilitate legal de a nu respecta termenul prevăzut de lege în acest sens.

În considerarea

argumentelor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea

dispozițiilor art. 304 pct. 5, pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., dispunând

admiterea recursuri, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la

aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanții C.B.H. și C.H. și pârâții Primarul orașului Eforie,

Consiliul local al orașului Eforie și Orașul Eforie prin primar împotriva

Deciziei nr. 276 C din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 19 februarie 2010.

Procesat de GGC - CL