ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1090/2010

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 678 din 30 mai 2008 Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca nefondată acțiunea reclamanților C.B.H. și C.E. în contradictoriu cu pârâții Primarul Orașului Eforie, Orașul Eforie prin Primar și Consiliul local Eforie. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, apel care a fost admis prin Decizia civilă nr. 276/C din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări. A fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că s-a admis acțiunea și a fost obligat Primarul orașului Eforie să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii pentru suprafața de 111,72 mp, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Totodată, a fost obligat intimatul către apelanți la 595 lei cheltuieli de judecată. La pronunțarea acestei decizii, Curtea a avut în vedere următoarele considerente: I) În baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 reclamanții C.B.H. și C.E. au declanșat procedura necontencioasă solicitând Primarului orașului Eforie, prin B.E.J. M.A. în baza notificării din 10 august 2001, restituirea în natură cu titlu de compensare a suprafeței de teren de 111,72 mp situată în Eforie și, în subsidiar, acordarea de despăgubiri bănești la valoarea de circulație a terenului care se ridică la 200.000.000 lei.

Odată cu notificarea au fost depuse actele doveditoare: contractul de vânzare-cumpărare din 21 mai 1925 cu care au făcut dovada că autorul lor a dobândit în proprietate suprafața de 618,45 mp, lotul 154 din fosta parcelare Eforia Spitalelor civile, Sentința civilă nr. 3389 din 16 martie 2000 pronunțată de Judecătoria Constanța, rămasă definitivă și irevocabilă, în baza căreia a fost restituită suprafața de 506,73 mp, rămânând diferența de 111,72 mp solicitată a fi restituită, actele de stare civilă. Întrucât, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, Primarul orașului Eforie nu a emis decizie sau dispoziție motivată, reclamanții s-au adresat Tribunalului Constanța pentru restituirea suprafeței de 111,72 mp cu un alt teren în compensare sau acordarea de despăgubiri bănești în situația în care nu există.

Instanța soluționând cauza în mod greșit, a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că terenul în litigiu se află în patrimoniul unității deținătoare. Din probele existente la dosar rezultă că pârâții Consiliul local Eforie, Orașul Eforie reprezentat prin Primar și Primarul orașului Eforie nu au negat niciodată ca terenul în litigiu nu se află în patrimoniul localității, dovadă că o parte din suprafața de 618,45 mp a fost restituită, rămânând de restituit suprafața de teren în litigiu. Este adevărat că pe această suprafață de teren este amplasat un hotel ce aparține SC T.H.R. Marea Neagră SA, așa cum s-a reținut de altfel prin Sentința civilă nr. 3389/2000 a Judecătoriei Constanța în baza căreia s-a restituit suprafața de 506,73 mp, rămânând diferența de 111,72 mp.

În aceste condiții, instanța de fond a avut în vedere că terenul nu poate fi restituit pe vechiul amplasament și că acordarea de teren în compensare nu poate fi făcută de ocupantul terenului ci de către Orașul Eforie, care a permis prin organele sale ca pe terenul aparținând reclamanților să se ridice o construcție ce aparține în prezent SC T.H.K Marea Neagră. În mod greșit instanța de fond a reținut existența neconcordanței între identificarea titlului de proprietate în Sentința civilă nr. 3389 din 16 martie 2000 și cea din notificarea nr. 815/2001. Din actele existente la dosarul cauzei rezultă că pentru restituirea suprafeței de 111,72 mp s-a folosit același contract de vânzare-cumpărare pe care reclamanții l-au folosit și în acțiunea în revendicare în care s-a pronunțat sentința civilă mai sus menționată.

În loc să sancționeze atitudinea părții adverse de a da un răspuns cu privire la situația juridică a terenului, instanța susține neîntemeiat că acest teren nu aparține unității deținătoare, deși din adresele existente rezultă că aparține domeniului privat. Instanța confundă obiectul judecății, susținând că terenul este imposibil de restituit. Obiectul restituirii îl constituie acordarea de teren în compensare și, în subsidiar, despăgubiri în echivalent bănesc. Prin urmare, reclamanții nu trebuiau să facă dovada calității de unitate deținătoare a Orașului Eforie pentru că din patrimoniul acesteia solicită teren în compensare și pentru că pârâții nu au invocat o asemenea excepție. 2) Interpretând unilateral dispozițiile recursului în interesul legii, respectiv Decizia nr. XX din 19 martie 2007 dată în aplicarea disp.

art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța afirmă în mod absolut că persoana îndreptățită s-ar putea adresa direct instanței la împlinirea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării, numai atunci când este posibilă restituirea în natură a bunului în proprietatea titularului acțiunii. Referirea instanței la această decizie este greșită, deoarece decizia se referă la ipoteza art. 24 alin. (3) când decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată în instanță de către persoana care se pretinde îndreptățită. În speța de față nu s-a emis nicio dispoziție sau decizie motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură și nici nu s-a făcut vreo ofertă de către unitatea deținătoare, conform art. 24 alin. (1), prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii.

Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea formulată de către cel în cauză. Raportând cele relatate mai sus la speța de față, s-a constatat că unitatea deținătoare nu și-a contestat niciun moment calitatea dar a refuzat să răspundă notificării în termenul prevăzut de lege, cu toate demersurile făcute în acest sens, motiv pentru care reclamanții s-au adresat instanței pentru restituirea suprafeței de 111,72 mp prin compensare sau acordarea de despăgubiri bănești.

Interpretarea dată de către instanța de fond deciziei mai sus menționată nu este în spiritul legii, întrucât nedovedirea calității de unitate deținătoare este în contradicție cu soluția pronunțată și anume de respingere ca nefondată a acțiunii de retrocedare, soluție care este nelegală. 3) În mod greșit instanța de fond a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 247/2005 cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, fiind aplicabile numai în cazul contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. Motivarea instanței de fond este în contradicție cu obiectul cu care a fost învestită și anume acordarea de teren în compensare și în subsidiar, acordarea de despăgubiri bănești.

Din considerentele hotărârii ar rezulta că instanța nu poate impune acordarea unui imobil în compensare, deoarece alegerea modalității de compensare și a bunului ce urmează a fi atribuit în compensare reprezintă atributul exclusiv al unității deținătoare. Acest punct de vedere încalcă legea care instituie în mod obligatoriu, inclusiv pentru instanță, anumite principii imperative. Astfel, art. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că imobil abuziv de stat se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi. Așadar, restituirea în natură este regulă, nu reprezintă o latitudine, o facultate, iar Legea nr. 10/2001 permite atribuirea în compensare. Atribuirea unor măsuri reparatorii prin echivalent, adică în compensare cu alte bunuri se acordă potrivit art. 1 alin. (2) de unitatea deținătoare, cu acordul persoanei îndreptățite.

Așadar, nu unitatea deținătoare este cea care apreciază dacă este oportună sau nu măsura compensării bunului imposibil de restituit, această măsură având un caracter obligatoriu în condițiile legii, ci doar persoana îndreptățită are facultatea de a accepta sau nu oferta făcută. Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, pentru suprafețele de teren ocupate de construcții noi, măsurile reparatorii se stabilesc întotdeauna prin echivalent. În conformitate cu art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 în situațiile prevăzute la alin. (1), (2) și (6) "măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Textele mai sus menționate sunt numai exemplificative, întrucât există și alte dispoziții din această lege și din normele de aplicare care atestă obligativitatea unității deținătoare de a propune măsuri prin echivalent, mai întâi prin ofertă de bunuri sau servicii, iar în cazul refuzului persoanei îndreptățite, la acordarea de măsuri în echivalent bănesc. În speță, așa cum s-a menționat mai sus, reclamanții apelanți au solicitat teren în compensare și în subsidiar despăgubiri bănești. Din actele existente la dosar rezultă că suprafața de 111,72 mp nu este liberă de construcții, așa cum susține expertul B.E. în raportul de expertiză efectuat în cauza, întrucât pe această suprafață de teren sunt amplasate două cămine de apă și este afectată de utilități publice.

De altfel, din adresa din 15 aprilie 2008 eliberată de Direcția administrației domeniului public și privat al orașului Eforie rezultă că inventarul domeniului privat al orașului Eforie nu este finalizat. În aceste condiții, se impune acordarea de măsuri reparatorii, fapt pentru care a fost obligat Primarul orașului Eforie să emită dispoziție pentru acordarea acestor măsuri reparatorii pentru suprafața de 111,72 mp în condițiile art. (3) alin. ultim din Legea nr. 10/2001 - în acest caz, măsurile reparatorii în echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de unitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordare în condițiile legii speciale privind regimul juridic de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobil preluate în mod abuziv.

Reclamanții C.B. și C.E. au criticat decizia de apel pentru următoarele considerente: - Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la cererea formulată vizând restituirea în compensare a suprafeței de 111,72 mp teren, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert B.E. Contrar celor susținute de instanță, acest teren este liber, din nicio probă administrată nerezultând că acesta ar fi afectat de utilități publice și de un cămin de apă. Instanța de apel s-a pronunțat în mod generic, fără să arate în ce constau măsurile reparatorii care trebuie acordate. - Punctul de vedere al instanței, în sensul că nu poate impune acordarea unui imobil în compensare, deoarece alegerea modalității de compensare și a bunului atribuit din compensare reprezintă atributul exclusiv al unității deținătoare, încalcă legea.

- Pârâții nu au negat apartenența bunului la domeniul privat, arătând în mod clar că terenul identificat de expertul B. nu face parte din domeniul public. Pentru aceste motive, reclamanții solicită acordarea în compensare a terenului de 117,72 mp identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert B.E., ce face parte din lotul nr. 154. Pârâții Primarul Orașului Eforie, Consiliul Local al Orașului Eforie și Orașul Eforie, prin primar, au criticat decizia de apel pentru următoarele motive: - Titlul de proprietate în temeiul căruia reclamanții au formulat acțiunea este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 21 mai 1925 prin care C.G. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 618,45 mp reprezentând lotul 154 din fosta parcelare Eforia Spitalelor civile.

Din istoricul de rol prezentat instanței de către pârâți rezultă că lotul 165 din parcelarea Eforia Spitalelor civile se regăsește înscris ca aparținând Centrului Național de Romanizare, fostă proprietatea M. și I.B. Instanța de apel nu a analizat în niciun fel această probă, ignorând existența acesteia la dosar. - După cum în mod corect a reținut prima instanță, alegerea modalității de compensare și a bunului reprezintă atributul exclusiv al unității deținătoare. Modalitatea de atribuire în compensare este una alternativă, pe care numai unitatea deținătoare o poate aprecia, fără ca instanța să poată impune o obligație.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune admiterea ambelor recursuri și casarea deciziei, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, pentru următoarele motive: Reclamanții critică decizia de apel, arătând că instanța nu s-a pronunțat cu privire la cererea formulată vizând restituirea în compensare a suprafeței de 111,72 mp teren, astfel cum acesta a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauza. Instanța de apel reține însă că din actele existente la dosar rezultă că suprafața de 111,72 mp nu este liberă de construcții, așa cum susține expertul B.E. în raportul de expertiză efectuat în cauză, întrucât pe această suprafață de teren sunt amplasate două cămine de apă și este afectata de utilități publice.

Instanța de apel înlătură concluziile din raportul de expertiză efectuat în cauză de către un expert care s-a deplasat la fața locului, cu trimitere la două înscrisuri - planuri de situații (dosarul primei instanței), reținând totodată ca terenul solicitat în compensare este afectat de utilități publice (fără a detalia în ce constau acestea, verificare incompatibilă cu judecata în recurs) ceea ce determină instanța de recurs să constate că situația de fapt nu este pe deplin stabilită în cauză, pentru a se putea atrage incidența art. 314 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării cauzei, impusă de cele arătate mai sus, urmează să stabilească și deținătorul acestei suprafețe de teren, întrucât în motivarea deciziei se face referire la nedefinitivarea inventarului bunurilor aparținând orașului Eforie.

De altfel, cu privire la lotul nr. 165, din care face parte terenul solicitat în compensare, pârâții-recurenți susțin că ar fi aparținut Centrului național de Romanizare, fostă proprietatea M. și I.B. - urmând a se verifica și dacă s-au formulat cereri de retrocedare și cu privire la acest imobil. Așa cum se reține și în decizia de apel, posibilitatea acordării unui imobil în compensare, respectiv alegerea modalității de compensare, poate fi verificată de instanța de judecată, care nu își depășește astfel competența conferită de Legea nr. 10/2001.

În condițiile în care instanța cenzurează decizia/dispoziția emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, conform art. 26 alin. (3) din lege, putând sancționa astfel un eventual abuz al unității abilitate legal cu soluționarea notificării de a respecta dispozițiile legale care prevăd modalitatea compensării - art. 26 alin. (1) din lege, cu atât mai mult poate avea în vedere o asemenea modalitate de reparație când este pusă în situația de a soluționa practic notificarea, prin refuzul entității abilitate legal de a nu respecta termenul prevăzut de lege în acest sens. În considerarea argumentelor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 5, pct. 9 și art. 314 C. proc.

civ., dispunând admiterea recursuri, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții C.B.H. și C.H. și pârâții Primarul orașului Eforie, Consiliul local al orașului Eforie și Orașul Eforie prin primar împotriva Deciziei nr. 276 C din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 19 februarie 2010. Procesat de GGC - CL