ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin plângerea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 4541/1/2010 petentul I.I. a formulat plângere împotriva rezoluției din 26 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 175/P/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, solicitând desființarea acesteia și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale. În motivarea plângerii se arată că nu există un proces-verbal prin care să se constate efectuarea unor acte premergătoare care să poată constitui mijloace de probă; de asemenea se confundă avocatul I.I.

cu petiționarul G.I. La termenul de judecată din 5 octombrie 2010 petentul a solicitat acvirarea dosarelor ce aparțin Judecătoriei Oradea și Tribunalului Bihor la prezentul dosar, precum și conexarea Dosarului nr. 5372/1/2010 la prezentul dosar, cerere respinsă de Înalta Curte de Casație și Justiție pe motiv că acesta conține rezoluții diferite, iar atașarea dosarelor nu este utilă soluționării cauzei. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând plângerea petiționarului o consideră nefondată pentru următoarele considerente: La data de 16 februarie 2009 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, plângerea formulată de Cabinet individual de avocat „I.I.", reprezentat de avocat I.I.

împotriva următorilor magistrați și grefieri: „M.C. - judecător, Secția Penală, Tribunalul Bihor, C.R. - judecător, P.M. - președinte Secția penală, C.R. - judecător, H.M. - grefier șef secție, A.H. - grefier, Popovici Minodora, procuror. D.C., procuror șef serviciu, I.M. - Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea.., precum și pe făptuitoarea G.S.A. … pentru că au concurat la contracararea avocatului I.I. în susținerea apărării pentru clientul său G.I., oficianții abuzând de postura lor, implicând-o pe G.S.A.…, negând rolul apărării și faptul că apărătorul are dreptul și obligația de a susține interesele legale ale celui acuzat în condițiile legii și în interesul înfăptuirii justiției…”.

Prin rezoluția 175/P/2009 din 26 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică s-a dispus: 1. Neînceperea urmăririi penale față de magistrații judecători M.C., C.R., P.M., C.R., procurori Popovici Minodora, D.C., I.M., grefieri H.M. și A.H. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., apreciindu-se că petentului nu i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 172 alin. (7) C. proc. pen., iar activitățile magistraților s-au circumscris înfăptuirii actului de justiție care nu pot fi cenzurate prin formularea unor plângeri penale. 2. Cu privire la numita G.S., organul de urmărire penală nefiind sesizat cu vreo faptă penală s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 222 alin. (2) C. proc.

pen. Împotriva acestei rezoluții petentul a formulat plângere la procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând desființarea rezoluției atacate, constatarea nulității/inexistenței acesteia și începerea urmăririi penale împotriva făptuitorilor indicați în plângere. Prin rezoluția 3081/1485/II/2/2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea petentului împotriva rezoluției 175/P/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, soluția comunicându-se petentului. S-a apreciat că nu există nici o încălcare a dispozițiilor legale, faptele penale neexistând, rezoluția criticată fiind legală și temeinică.

Nemulțumit de modul de soluționare a cauzei sale, petentul s-a adresat instanței de judecată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu. Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport de împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor" a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămarea a intereselor legale ale unei persoane”.

Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasa a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului. În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către magistrați. Dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă aplicarea a dispozițiilor legii procesual penale. Or, potrivit art. 1 C. proc. pen. „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptele care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe ” . Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina magistratului, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți. Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la nerespectarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății, invocată de petent în plângerea penală, este de reținut că legea procesual penală a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, p rotecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal. Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziție art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

În consecință hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale. Totodată, pretinsele încălcări ale drepturilor procesuale prevăzute de art. 172 C. pen. invocate de petent nu pot fi examinate contrar principiului legalității căilor de atac pe această cale, existând conform Codului procedură penală o serie de sancțiuni. Este reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent și constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică. Susținerile petentului privind nerespectarea art. 224 alin. (3) C. proc. pen. sunt nefondate nefiind aplicabile în materia prevăzută de art. 278 C. proc.

pen. De asemenea, rezoluțiile procurorului sunt amplu motivate și răspund tuturor cerințelor petentului. Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondată plângerea petentului. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga petentul la cheltuieli judiciare către stat conform dispozitivului prezentei hotărâri. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul I.I. împotriva rezoluției nr. 175/P/2009 din 26 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, pe care o menține. Obligă petiționarul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 5 noiembrie 2010.