ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra
plângerii de față;
În
baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
plângerea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 4541/1/2010
petentul I.I. a formulat plângere împotriva rezoluției din 26 februarie 2010
pronunțată în Dosarul nr. 175/P/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, solicitând
desființarea acesteia și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii
urmăririi penale. În motivarea plângerii se arată că nu există un proces-verbal
prin care să se constate efectuarea unor acte premergătoare care să poată
constitui mijloace de probă; de asemenea se confundă avocatul I.I. cu
petiționarul G.I.
La
termenul de judecată din 5 octombrie 2010 petentul a solicitat acvirarea
dosarelor ce aparțin Judecătoriei Oradea și Tribunalului Bihor la prezentul
dosar, precum și conexarea Dosarului nr. 5372/1/2010 la prezentul dosar, cerere
respinsă de Înalta Curte de Casație și Justiție pe motiv că acesta conține
rezoluții diferite, iar atașarea dosarelor nu este utilă soluționării cauzei.
Înalta
Curte de Casație și Justiție, examinând plângerea petiționarului o consideră
nefondată pentru următoarele considerente:
La
data de 16 februarie 2009 a fost înregistrată la Parchetul
de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,
plângerea formulată de Cabinet individual de avocat „I.I.", reprezentat de
avocat I.I. împotriva următorilor magistrați și grefieri: „M.C. - judecător,
Secția Penală, Tribunalul Bihor, C.R. - judecător, P.M. - președinte Secția
penală, C.R. - judecător, H.M. - grefier șef secție, A.H. - grefier, Popovici
Minodora, procuror. D.C., procuror șef serviciu, I.M. - Ministerul Public, Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție
- Serviciul Teritorial Oradea.., precum și pe făptuitoarea G.S.A. … pentru că
au concurat la contracararea avocatului I.I. în susținerea apărării pentru
clientul său G.I., oficianții abuzând de postura lor, implicând-o pe G.S.A.…,
negând rolul apărării și faptul că apărătorul are dreptul și obligația de a
susține interesele legale ale celui acuzat în condițiile legii și în interesul
înfăptuirii justiției…”.
Prin
rezoluția 175/P/2009 din 26 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică s-a
dispus:
1.
Neînceperea urmăririi penale față de magistrații judecători M.C., C.R., P.M., C.R.,
procurori Popovici Minodora, D.C., I.M., grefieri H.M. și A.H. pentru
săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., apreciindu-se că
petentului nu i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 172 alin. (7) C.
proc. pen., iar activitățile magistraților s-au circumscris înfăptuirii actului
de justiție care nu pot fi cenzurate prin formularea unor plângeri penale.
2.
Cu privire la numita G.S., organul de urmărire penală nefiind sesizat cu vreo faptă
penală s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 222 alin.
(2) C. proc. pen.
Împotriva
acestei rezoluții petentul a formulat plângere la procurorul șef al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând desființarea
rezoluției atacate, constatarea nulității/inexistenței acesteia și începerea
urmăririi penale împotriva făptuitorilor indicați în plângere.
Prin
rezoluția 3081/1485/II/2/2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a fost respinsă ca
neîntemeiată plângerea petentului împotriva rezoluției 175/P/2009 a Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, soluția comunicându-se
petentului.
S-a
apreciat că nu există nici o încălcare a dispozițiilor legale, faptele penale
neexistând, rezoluția criticată fiind legală și temeinică.
Nemulțumit
de modul de soluționare a cauzei sale, petentul s-a adresat instanței de
judecată în condițiile art. 278
1
C. proc. pen.
Este
adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de
către un funcționar
public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor
de serviciu.
Fapta
prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în
raport de împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind
calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea
atribuțiilor de serviciu.
Drept
urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu
contra intereselor persoanelor" a fost incriminată „fapta funcționarului
public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu
îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta
cauzează o vătămarea a intereselor legale ale unei persoane”.
Cu
referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de
infracțiuni, îndeplinirea defectuoasa a atribuțiilor de serviciu, printr-o
acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al
infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a
intereselor legale ale petentului.
În
cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentului, din
acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către
magistrați. Dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă aplicarea a
dispozițiilor legii procesual penale.
Or,
potrivit art. 1 C. proc. pen. „procesul penal are ca scop constatarea la timp și
în mod corect a faptele care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană
care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici
o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
Din
economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o
activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la
răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune.
În
acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este
singurul temei al răspunderii penale”.
Totodată,
potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de
urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub
toate aspectele, pe bază de probe
”
.
Așadar,
în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa
fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului,
în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În
acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C.
proc. pen., s-a stabilit că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor
necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor
și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul
să se dispună trimiterea în judecată”.
În
vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit
prin textul menționat, legea procesual penală a determinat precis și coerent
regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat
în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent
efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută
de lege.
În
anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care
confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de
urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile
reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau
exercitarea acțiunii penale este împiedicată.
În
raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și,
respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire
penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se
dispune neînceperea acesteia.
În
cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat
organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Chiar
în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către
magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept
substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina
magistratului, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se
dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre
părți.
Într-adevăr,
cu referire la critica privitoare la nerespectarea condițiilor prevăzute pentru
desfășurarea judecății, invocată de petent în plângerea penală, este de reținut
că legea procesual penală a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un
nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept
urmare, p
rotecția
judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de
atac împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează
sistemul procesului penal.
Acest
sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin
norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat,
numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde
exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor
subiective, determinată de dispoziție art. 13 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Drept
urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător
dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării
cauzei în două grade de jurisdicție.
În
consecință hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al
angajării răspunderii penale.
Totodată,
pretinsele încălcări ale drepturilor procesuale prevăzute de art. 172 C. pen.
invocate de petent nu pot fi examinate contrar principiului legalității căilor
de atac pe această cale, existând conform Codului procedură penală o serie de
sancțiuni.
Este
reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale,
de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale
părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu
pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora, în condițiile
respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de
justiție și este de esența acestuia.
Astfel,
potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din
Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.
Totodată,
susținând că pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea
infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că
aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent și constatând că
această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii
urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică.
Susținerile
petentului privind nerespectarea art. 224 alin. (3) C. proc. pen. sunt
nefondate nefiind aplicabile în materia prevăzută de art. 278 C. proc. pen.
De
asemenea, rezoluțiile procurorului sunt amplu motivate și răspund tuturor
cerințelor petentului.
Față
de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca
nefondată plângerea petentului.
Conform
art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga petentul la cheltuieli judiciare către
stat conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H
O T Ă R Ă Ș T E
Respinge, ca
nefondată, plângerea formulată de petiționarul I.I. împotriva rezoluției nr. 175/P/2009
din 26 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, pe care o menține.
Obligă petiționarul
la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 5
noiembrie 2010.