ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 528/2014

Moartea numitului F.N. a fost violentă.

Ea s-a datorat șocului hemoragie consecutiv hemoragiei interne - hemoperitoneu masiv și hemotorax stâng-consecința unei rupturi de splină și de pleură parietală stânga, în cadrul unui politraumatism cu traumatism toraco - abdominal cu fracturi costale C2-10 stânga, la o persoană cu ciroza hepatică micronodulară și intoxicație acută etilică.

Toate Jeziunile traumatice constatate la autopsie au caracter vital.

Între traumatismul toraco-abdominal cu ruptura de splină și fracturi costale multiple stângi cu hemoperitoneu masiv și hemotorax stâng există legătură de cauzalitate directă, condiționată de afecțiunea hepatică preexistenta - ciroza hepatică micronodulară, cu hipertensiune portala (obiectivată prin splenomegalie și varice esofagiene), care a intervenit cu rol favorizant în ruptura splinei - prin prezența splenomegaliei - și în pasivitatea hemoperitoneului consecutiv - prin tulburările de coagulabilitate din cadrul procesului cirogen avansat.

După prezența și direcția stropilor de pe haine, precum și după topografia leziunilor traumatice, se poate aprecia că leziunile faciale, cu epistaxisul bilateral au fost produse în timp ce victima se afla în ortostatism, iar leziunile toraco-abdominale - atât în timp ce victima era în ortostatism, cât - mai probabil - în timp ce victima era în decubit dorsal, fără a se putea stabili succesiunea loviturilor, fiind posibilă producerea leziunilor faciale înaintea celor toraco-abdominale, dar nu se exclude nici varianta producerii lor ulterioare.

În sângele recoltat de la cadavru s-a pus în evidență 3,25 g %0 alcool, ceea ce atestă o intoxicație acută etilică severă.

Sângele victimei aparține grupei 01, Rh pozitiv. S-a reținut că, situația faptică mai sus prezentată este dovedită în cauză cu următoarele mijloace de probă: procesul verbal de cercetare la fața locului încheiat la 31 decembrie 2012 și planșa fotografică aferentă, fișa de constatări preliminare și raportul medico-legal de necropsie din 31 decembrie 2012 întocmite de către Serviciul Clinic de Medicină Legală Galați, precum și răspunsurile completatoare ale raportului medico-legal menționat, atestând faptul că intoxicația etilică severă a victimei (3,25 g%0 alcool) au pus-o pe aceasta în imposibilitatea de a se apăra; de asemenea, declarațiile reprezentantului victimei (soția acesteia, numita F.F.), precum și ale martorilor audiați în prima fază a procesului penal - numiții G.C., R.G., C.I., C.I.H., P.C. și G.C., toate acestea coroborate cu declarațiile inculpaților G.L. și l.I. de asumare a faptelor comise. În cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei inculpații G.L. și l.I. au solicitat, prin apărător, reținerea în favoarea lor a circumstanței atenuante judiciare prevăzute de disp. art. 74 lit. c) C. pen. [iar în privința inculpatului l. și a circumstanței atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen.] subliniind faptul că au avut un comportament procesual sincer, prezentându-se în fața autorităților și recunoscând faptele penale supuse cercetării. Pentru considerentele arătate instanța de fond a apreciat ca fiind angajată vinovăția inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii deduse judecății, infracțiune comisă în stare de recidivă postexecutorie de către inculpatul G.L., urmând a se da eficientă, în privința ultimului, și dispozițiilor legale și efectelor art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. La individualizarea conform art. 72 C. pen. a pedepsei ce a fost aplicată în cauză se vor avea în vedere, în mod deosebit, natura și gradul ridicat de pericol social al infracțiunii (infracțiune lezând cea mai importantă valoare socială) corelativ cu elementele ce caracterizează persoana fiecărui inculpat. Astfel, s-a reținut că, nici unul dintre inculpați nu se află la primul conflict cu legea penală, așa cum relevă fișele de cazier judiciar ale acestora inculpatul l.I. a fost sancționat cu amenzi administrative pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt calificat, iar inculpatul G.L. fiind sancționat anterior sentința penală nr. 67/2007 a Judecătoriei Tecuci cu o pedeapsă a închisorii în cuantum de 3 ani, în executarea căreia a fost arestat la 03 mai 2007 și liberat la 04 martie 2009, rămânându-i un rest neexecutat de 424 zile închisoare - situație care-i atrage starea de recidivă postexecutorie anterior menționată. Aceste aspecte au format convingerea instanței că inculpații nu pot fi plasat în categoria infractorilor primari, neimpunându-se a fi reținute în cauză și circumstanțele judiciare atenuante prevăzute de disp. art. 74 lit. a) și c) C. pen., cu atât mai mult cu cât prezenta acestora în fața autorităților s-a datorat stării de arest preventiv instituite imediat după comiterea faptei. Față cu toate aceste aspecte a fost aplicată inculpatului G.L. o pedeapsă a închisorii într-un cuantum situat peste limita minimă specială prevăzută de textul legal incriminator, iar inculpatului l.I. o pedeapsă reprezentată de această limită legală specială, avându-se în vedere totodată și dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. De asemenea, avându-se în vedere conținutul juridic al infracțiunii în discute corelativ cu dispozițiile legale ale art. 65 C. pen. a fost aplicată fiecăruia dintre cei doi inculpați și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen., a fost aplicată inculpaților mai sus menționați pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. pe durata executării pedepselor principale. Întrucât, în prezenta cauză, inculpații G.L. și l.I. au fost reținuți pentru 24h la 31 decembrie 2012 (ordonanțe de reținere nr. 64 și 65 din 31 decembrie 2012), ulterior fiind arestați preventiv (mandate de arestare preventivă nr. 2 și 3 din 01 ianuarie 2013), măsura fiind menținută și pe parcursul cercetării judecătorești, în conformitate cu disp. art. 88 C. pen., a fost dedusă din pedeapsa închisorii astfel aplicată în prezenta cauză perioada executată; totodată, în conformitate cu dispozițiile procedurale prev, de art. 350 C. proc. pen. a fost menținută celor doi inculpați starea de arest preventiv. Sub aspectul laturii civile, s-a constatat că partea civilă F.F. a reclamat pretenții civile în cauză, în termenul legal prev. de art. 15 alin. (2) C. proc. pen., solicitând daune materiale în sumă de 8000 RON (reprezentate de cheltuielile ocazionate de înmormântarea victimei și pomenirile ulterioare) precum și 5000 RON daune morale; a solicitat, totodată, partea civilă F.F. și recuperarea sumei de 18900 RON reprezentând prețul unui imobil vândut de victimă, sumă care s-ar fi aflat asupra acesteia la momentul evenimentului dedus judecății. Având în vedere că din ansamblul înscrisurilor anexate dosarului de către partea civilă doar cele aflate la dosar au legătură cu decesul victimei, având în vedere, de asemenea, susținerile inculpaților care au fost de acord cu acoperirea daunelor materiale în limita dovedirii acestora, s-a dispus în consecință, în conformitate cu art. 14 și art. 346 C. proc. pen., și a fost admisă în parte acțiunea civilă promovată. Astfel, au fost obligați în solidar inculpații G.L. și l.I. la plata către partea civilă F.F. a unei sume modice de 4000 RON cu titlu de daune materiale, apreciată de instanță ca fiind corelativă cheltuielilor reclamate; suma de 18.900 RON, reprezentând prețul vânzării unui imobil de către victimă, sumă adusă în discuție de partea civilă mai sus menționată, nu poate fi avută în vedere nefiind corelată cu nici un mijloc de probă care să ateste săvârșirea vreunei infracțiuni de tâlhărie asupra victimei; de altfel, prin actul de sesizare mai sus menționat s-a dispus și neînceperea urmăririi penale față de inculpatul G.L. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen. întrucât fapta nu există. Totodată, în privința daunelor morale solicitate într-un cuantum de 5000 RON instanța de fond a apreciat că se impune admiterea acestora în considerarea suferinței psihice firești, a părții civile în cauză. Potrivit disp. art. 109 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus ca mijloacele materiale de probă ridicate cu ocazia cercetărilor să fie păstrate la instanța de judecată până la soluționarea definitivă a cauzei. Totodată, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 76/2008 (art. 7) s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, după rămânerea definitivă a prezentei soluții, în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J. Văzând și disp. art. 191 alin. (1) și (2) C. proc. pen. dar și ale art. 189 C. proc. pen. s-a dispus în privința cheltuielilor judiciare în cauză. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpații l.I. și G.L. criticând-o pe motive de netemeinicie. În susținerea apelurilor inculpații au arătat că pedepsele aplicate sunt prea mari. Prin apelurile promovate cei doi inculpați au solicitat reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen. și reducerea pedepselor pentru a avea posibilitatea să fie eliberați mai repede întrucât doresc să își întemeieze o familie. Prin decizia penală nr. 237/A din 3 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de inculpații I.I. (zis „L.", în prezent deținut în P.M.T. Tichilești) și G.L., (în prezent deținut în Penitenciarul Galați), împotriva sentinței penale nr. 280 din 21 iunie 2013 a Tribunalului Galați. Analizând cauza prin prisma motivelor de apel, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea a apreciat că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică. S-a constatat că prima instanță a reținut corect situata de fapt, încadrarea juridică a faptei și vinovăția celor doi inculpați pe baza analizei materialului probator administrat în faza urmăririi penale coroborat cu declarațiile inculpaților date în faza cercetării judecătorești urmare a incidenței dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. Probatoriile administrate în cauză respectiv: proces-verbal de cercetare la fața locului, planșe fotografice; raportul medico-legal de necropsie a victimei din 31 decembrie 2012; răspunsurile complementare la respectivul raport; declarațiile martorilor G.C., R.G., C.I., C.I., P.C., G.C., declarațiile părții civile F.F., soția victimei, coroborate cu declarațiile celor doi inculpați, confirmă că fapta există în materialitatea ei, este prevăzută de lege ca infracțiune [încadrată la art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. d) C. pen.] și a fost comisă cu vinovăție de către aceștia. Astfel, s-a apreciat că în cauză nu este incident niciunul din cazurile reglementate de art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen., sens în care dispoziția de condamnare a celor doi inculpați a fost dispusă în mod legal. Ca situație de fapt, s-a reținut împrejurarea că cei doi apelanți inculpați G.L. și l.I. (împreună cu inculpații R.C. și D.I.N.), pe fondul unui conflict spontan, profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra (aceasta prezentând o alcoolemie de 3,25 g %o) i-au aplicat multiple lovituri cu corpuri contondente (pumni, picioare, iar inculpatul G.L. și cu o secure) producându-i leziuni care au condus la decesul acesteia. S-a aprecia că prima instanță a realizat o corectă individualizare a răspunderii penale a inculpaților, respectând dispozițiile art. 72 C. pen. Astfel, pedepsele aplicate inculpaților în cuantum de 10 ani închisoare față de l.I. (reprezentând minimul special) și respectiv de 14 ani închisoare față de G.L. sunt legale și temeinice. Instanța de fond a avut în vedere toate criteriile de individualizare reglementate de art. 72 C. pen., în special contribuția și activitatea infracțională concretă desfășurată de fiecare inculpat, precum și incidența dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen. în ceea ce-l privește pe inculpatul G.L. Reținerea dispozițiilor privind circumstanțele atenuante nu reprezintă o obligativitate pentru instanța de judecată. Aplicarea prevederilor art. 74 C. pen. se realizează prin raportare la toate criteriile de individualizare a răspunderii penale. În speță, aspectele favorabile inculpaților intră în concurs cu celelalte criterii de individualizare reglementate de art. 72 C. pen., respectiv gravitatea faptei, modalitățile și împrejurările săvârșirii - așa cum au fost arătate mai sus, urmarea produsă, atingerea adusă relațiilor sociale ce apără viața persoanei. Nu trebuie omisă împrejurarea că atitudinea sinceră manifestată de cei doi inculpați a fost valorificată prin reținerea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., neexistând alte aspecte care să atragă incidența dispozițiilor art. 74 lit. c) C. proc. pen. S-a considerat că instanța de fond a procedat și la o corectă soluționare a laturii civile a cauzei neimpunându-se modificarea cuantumului daunelor morale și nici a cuantumului daunelor materiale. Față de cele de mai sus, neexistând aspecte favorabile inculpaților care să impună reformarea hotărârii, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de aceștia. Având în vedere soluția pronunțată pe fondul cauzei și întrucât subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpaților l.I. și G.L. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpații l.I. și G.L. Recurentul inculpat l.I. a solicitat, în cuprinsul motivelor scrise, cât și cu ocazia dezbaterilor, invocând temeiul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., reducerea pedepsei aplicate prin reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., avându-se în vedere conduita bună până în momentul săvârșirii faptei și poziția de recunoaștere sinceră. Pe de altă parte, invocând dispozițiile art. 5 C. pen., recurentul inculpat a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 188 din Noul C. pen., cu consecința reducerii pedepsei aplicate, în condițiile în care pentru infracțiunea de omor prevăzută de art. 188 C. pen., limitele de pedeapsă sunt reduse față de cele prevăzute de reglementarea anterioară, iar în noul C. pen. nu am mai fost preluată circumstanța agravantă prevăzută de art. 175 lit. d) (C. pen. din 1969) specifică omorului calificat din reglementarea anterioară. Recurentul inculpat G.L. a solicitat, cu ocazia dezbaterilor, invocând temeiul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., reducerea pedepsei aplicate prin reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., având în vedere faptul că a recunoscut în totalitate fapta săvârșită. Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul G.L. ca fiind nefondat, iar recursul declarat de inculpatul l.I. ca fiind întemeiat, însă în limitele ce se vor arăta și pentru următoarele considerente: În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor inculpaților, Înalta Curte arată că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 385 1 -art. 385 19 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care Ie cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc. pen. Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. prevede în alin. (2 1 ), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar Ia chestiuni de drept. 1. În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., invocat de ambii recurenți inculpați, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat teatre instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că inculpatul G.L. și-a motivat în scris recursul numai oral în ziua judecății, încălcând u-și, astfel, obligația ce îi revenea potrivit art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, față de această împrejurare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385 10 alin. (2 1 ) C. proc. pen., precum și de cele ale art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurentul inculpat G.L. acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute de art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. În ceea ce-l privește pe recurentul inculpat G.L., Înalta Curte constată că acesta și-a motivat recursul la data de 6 februarie 2014, cu respectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 385 10 alin. (2 1 ) C. proc. pen. Critica formulată de recurentul inculpat l.I. referitoare la greșita individualizare a pedepselor nu poate fi circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., care vizează greșita aplicare a legii, iar nu chestiuni de temeinicie, precum cele invocate de recurent. Respectivele critici nu pot fi analizate, din oficiu, nici prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., care se referă la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, fiind deci supuse cenzurii instanței de ultim control judiciar doar aspecte ce vizează nelegalitatea pedepsei, iar nu și chestiuni referitoare la netemeinicia acesteia. 2. Examinând recursurile declarate de inculpații l.I. și G.L. din perspectiva dispozițiilor art. 5 din noul C. pen., Înalta Curte consideră că acestea trebuie interpretate și aplicate în sensul aprecierii globale a legii mai favorabile, ceea ce presupune o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere Ia răspundere penală și de sancționare) și cu privire la fiecare instituție incidență în speța dedusă judecății și, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai favorabilă în ansamblul său, cu excluderea celeilalte în integralitatea sa. Cu alte cuvinte, se apreciază că, fiind chemată să rezolve sub legea nouă un raport de drept penal născut sub legea veche, instanța trebuie să-l soluționeze fie potrivit legii vechi, fie celei noi, cu întreg angrenajul de principii și instituții pe care le conține fiecare, fiind aplicabilă aceea dintre legile care, în ansamblul dispozițiilor sale, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpat. În acest sens, trebuie avut în vedere, în primul rând, faptul că fiecare dintre cele două Coduri penale reprezintă o entitate omogenă, coerentă și unitară de organizare a apărării sociale, exprimând politica penală a statului la momentul la care au fost adoptate, nefiind posibilă aplicarea concomitentă a dispozițiilor mai favorabile din ambele legi penale succesive, prin construirea unei lex tertia, întrucât s-ar înfrânge principiul indivizibilității legilor și s-ar nesocoti logica sanctionatorie avută în vedere de legiuitor în cazul fiecărui Cod, cu consecința distrugerii sistemului de apărare socială conceput atât de noua lege, cât și de cealaltă. Totodată, respectarea principiului constituțional al legalității pedepsei [art. 23 alin. (12) din Constituție] presupune cu necesitate, așa cum, în mod constant a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 4 mai 2000 pronunțată în Cauza Rotam împotriva României, Hotărârea din 25 ianuarie 2007 pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunțată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României) ca legea să fie previzibilă - adică clară, precisă, explicită, astfel încât să îi poată avertiza, în mod neechivoc, pe destinatarii săi asupra gravității consecințelor nerespectării ei - or, în ipoteza combinării unor dispoziții mai blânde din cele două Coduri penale, multitudinea variabilelor lăsate la liberul arbitru al judecătorului ar lipsi de previzibilitate maniera de aplicare a legii, în condițiile în care nici C. pen. și nici Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a acestuia nu reglementează regulile de stabilire în mai multe etape a prevederilor mai favorabile din legile succesive, nu enumera așa-numitele instituții autonome și nici nu menționează criteriile în funcție de care pot fi, eventual, determinate acestea. Pe de altă parte, prin combinarea dispozițiilor mai favorabile din legile succesive, se creează inculpaților judecați după intrarea în vigoare a noului Cod o situare mult mai blândă decât cea a infractorilor ale căror dosare au fost soluționate definitiv anterior acestui moment sau a acelora care au comis infracțiunile sub legea nouă - cazuri în care s-a aplicat, respectiv se va aplica în exclusivitate fie C. pen. din 1969 (în prima ipoteză), fie noul C. pen. (în cel de-al doilea caz), ajungându-se, astfel, la o încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția României sub aspectul creării unei discriminări pozitive pentru inculpații judecați după data de 1 februarie 2014, dar care au săvârșit infracțiunile sub imperiul legii vechi. Un alt argument care pledează, de asemenea, pentru aprecierea globală a legii mai favorabile este și acela că legiuitorul a reglementat în mod -expres situațiile în care este permisă combinarea dispozițiilor din legile penale succesive, în acest sens fiind prevederile art. 10, art. 15 și art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. Referitor la art. 10, așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012, rațiunea introducerii sale a fost exclusiv aceea de a elimina controversele legate de tratamentul penal al pluralității de infracțiuni în situații tranzitorii, ce au existat după intrarea în vigoare a C. pen. din 1969, acest text de lege dând, practic, expresie principiului activității legii penale, consacrat de art. 3 C. pen., în sensul aplicării legii noi atât infracțiunilor comise după intrarea sa în vigoare, cât și tuturor situațiilor cu relevanță juridică născute sau finalizate în acest interval, cum este situația pluralității de infracțiuni care și-a desăvârșit configurația după 1 februarie 2014. De asemenea, art. 15 din Legea nr. 187/2012 dă expresie principiului ultraactivității legii vechi, mai favorabile, până la epuizarea raporturilor juridice legate de suspendarea condiționată aplicată conform art. 81 C. pen. (1969), în condițiile în care legea nouă nu mai reglementează o modalitate similară de executare a pedepsei, iar noile prevederi în această materie sunt, în ansamblul lor, mai severe și nu pot retroactiva. Rezultă, așadar, că aplicarea concomitentă a dispozițiilor mai favorabile din legile succesive nu își găsește fundamentul în Legea nr. 187/2012, dar nici în prevederile art. 5 din noul C. pen., care fac referire, în cuprinsul lor, la aplicarea legii mai favorabile, în sensul de act juridic adoptat de Parlament, în ansamblul său, iar nu la legea penală mai favorabilă, în înțelesul dat acestui termen de art. 173 C. pen., respectiv acela de „dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care Ia data adoptării lor aveau putere de lege". Toate aceste considerente deduse din voința legiuitorului conduc Înalta Curte, în majoritate, la concluzia inadmisibilității combinării dispozițiilor mai favorabile infractorului din legile succesive cu prilejul aplicării lor în timp, o asemenea combinare - ce conduce la crearea unei a treia legi - permițând, practic, judecătorului să legifereze și ajungându-se, astfel, la încălcarea principiului separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție, și a prevederilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, calitate în care adoptă măsurile de politică penală în acord cu interesul legitim urmărit. În același sens, al inadmisibilității aplicării concomitente a dispozițiilor mai blânde din legi penale succesive, s-a pronunțat în mod constant și Curtea Constituțională (Deciziile nr. 1470 și nr. 1483 din 8 noiembrie 2011, publicate în M.Of. nr. 853/02.12.2011), care a arătat că „determinarea concretă a legii penale mai favorabile (...) vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze", aceste considerente, atașate dispozitivului, fiind general obligatorii, așa cum a statuat instanța de contencios constituțional prin mai multe decizii succesive (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M.Of. nr. 16/26.01.1995; Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în M.Of. nr. 796/23.11.2009; Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în M.Of. nr. 392/14.06.2010; Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în M.Of. nr. 482/07.07.2011; Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în M.Of. nr. 350/13.06.2013; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în M.Of. nr 71/29.01.2014). În mod similar s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în decizia de recurs în interesul legii nr. 8 din 21 ianuarie 2008, referitoare la incidența cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepsei prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în considerentele căreia a menționat că principiul aplicării legii penale mai favorabile „impune aplicarea legii mai favorabile în ansamblu și nu doar aplicarea unora dintre dispozițiile mai favorabile ale acelei legi. Ca atare, în raport cu principiu! menționat, nu se poate recurge la combinarea unei dispoziții mai favorabile dintr-o lege cu dispozițiile din altă lege, fiindcă, în acest fel, s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi de îngăduit. De aceea, în art. 13 C. pen., este folosită expresia „lege mai favorabilă" și nu „dispoziții mai favorabile ale unei legi". Nu în ultimul rând, natura hibridă a combinării dispozițiilor mai favorabile din legile succesive și crearea, pe această cale, a unei a treia legi (lex tertia), prin exercitarea de către judecător a atribuțiilor de legiferare, a fost subliniată și în-doctrină, relevante sub acest aspect fiind următoarele lucrări de specialitate: Vintilă Dongoroz, losif Fodor, Siegfrid Kahane, Nicoleta lliescu, lon Qancea, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, „Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală", vol. I, Ed. Academiei R. 1969, pag. 80; Traian Pop, „Drept penal comparat, Partea generală", 1923, pag. 119 și urm.; Constantin Mitrache, „Drept penal român", Ed. a IX-a, 2012, pag. 102; Constantin Bulai, „Drept penal român, Partea generală", vol. I, Casa de Editură-și Presă Ș. SRL, 1992, pag. 103; George Antoniu, Costică Bulai, Constantin Duvac, loan Griga, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, loan Molnar, llie Pascu, Viorel Pasca, Ovidiu Predescu, „Explicații preliminare ale noului C. pen.", vol. I, Ed. U.J., 2010, pag. 67, 72-73. Transpunând aceste considerații teoretice la speța de față, Înalta Curte constată că legea mai favorabilă inculpatului l.I. este, în concret, noul C. pen. care, în ansamblul dispozițiilor sale, raportat la condițiile de incriminare și de sancționare a faptei ce formează obiectul acuzației penale, precum și la instituțiile incidente în cauză și care influențează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situație mai avantajoasă Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanțele inferioare pentru comiterea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969), sancționată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi [de la 10 ani la 16 ani și 8 luni închisoare, prin reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen.], însă, în noua reglementare, respectiv art. 189 C. pen., elementul circumstanțial al săvârșirii faptei profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra, nu se mai regăsește în conținutul infracțiunii de omor calificat, ci se regăsește în conținutul circumstanței agravante generale prevăzut de dispozițiile art. 77 lit. e) C. pen. În această situație, fapta comisă de recurentul inculpat l.I. trebuie încadrată ca omor simplu, prevăzut de art. 188 C. pen. (pedepsit de noua lege cu închisoarea de la 10 la 20 de ani închisoare) cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. (de la 6 ani și 8 luni la 13 ani și 4 luni închisoare, prin reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen.) și art. 77 lit. e) C. pen. [de la 6 ani și 8 luni la 15 ani și 4 luni închisoare, prin aplicarea sporului de 2 ani ca efect al reținerii circumstanței agravante prevăzută de art. 77 lit. e) C. pen.] și interzicerea exercitării unor drepturi. Ca urmare, având în vedere că noul C. pen. prevede limite mai reduse ale pedepsei, rezultă că legea penală mai favorabilă recurentului inculpat l.I. este noul C. pen., fapta acestuia urmând a fi reîncadrată în dispozițiile art. 188 alin. (1) C. pen. raportat la art. 77 lit. e) C. pen. cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. În ceea ce-l privește pe recurentul inculpat G.L., Înalta Curte, realizând o comparare a prevederilor din ambele legi penale succesive, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare), constată că, dintre acestea, cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpat este legea penală anterioară, privită atât prin raportare la fiecare instituție de drept penal aplicabilă în speță, cât și în urma aprecierii globale a acestora și a evaluării, în ansamblul lor, a tuturor dispozițiilor incidente în cauza dedusă judecății. Astfel, inculpatul G.L. a fost trimis în judecată și condamnat de instanțele inferioare pentru comiterea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), sancționată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi [cu posibilitatea aplicării unei pedepse până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător, cu posibilitatea adăugării unui spor de până la 10 ani, ca urmare a aplicării art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.], iar, prin reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., de la 10 ani la 16 ani și 6 luni închisoare și interzicerea unor drepturi. Această infracțiune își găsește corespondent, așa cum s-a arătat mai sus în dispozițiile art. 188 C. pen. (pedepsit de noua lege cu închisoarea de Ia 10 la 20 de ani închisoare) cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. [de la 6 ani și 8 luni la 13 ani și 4 luni închisoare, prin reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen.], art. 77 lit. e) C. pen. [de la 6 ani și 8 luni la 15 ani și 4 luni închisoare, prin aplicarea sporului de 2 ani ca efect al reținerii circumstanței agravante prevăzută de art. 77 lit. e) C. pen.] și art. 43 alin. (5) C. pen. [de la 10 ani la 23 ani închisoare, prin majorarea cu o doime a limitelor speciale ale pedepsei, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 43 alin. (5) C. pen.] și interzicerea exercitării unor drepturi. Înalta Curte constată că în speță, legea anterioară este mai favorabilă inculpatului G.L., prevăzând limite ale pedepsei mai reduse decât cele stabilite de actuala reglementare și prin prisma faptului că în materia tratamentului sancționator al recidivei postexecutorii, noul Cod prevede un regim diferit și mai sever decât cel prevăzut în reglementarea anterioară (potrivit căreia instanța putea „să aplice o pedeapsă sporită, care să depășească în anumite limite maximul special prevăzut de lege pentru acea infracțiune, fără a se produce vreo modificare la nivelul minimului special) prin majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate. Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru recurentul inculpat G.L. este C. pen. anterior care, în ansamblul dispozițiilor sale, raportat la condițiile de incriminare și de sancționare a faptelor ce formează obiectul acuzației penale, precum și la instituțiile incidente în cauză și care influențează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situație mai avantajoasă. 3. În consecință, doar sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 C. pen., Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. (1968), va admite recursul declarat de inculpatul l.I., va casa, în parte, hotărârile instanțelor inferioare, iar, în rejudecare, în temeiul art. 188 alin. (1) C. pen. raportat Ia art. 77 lit. e) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. și art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., adaptând pedeapsa în raport cu noile limite prevăzute de lege, îl va condamna pe inculpatul l.I. la o pedeapsă de 9 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pedeapsa complementară fiind stabilită în condițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012. Va face aplicarea art. 65 alin. (1), art. 66 lit. a) și b) C. pen. De asemenea, având în vedere motivele expuse pe larg în pct. 1 din considerente, Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. În conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. (1968), va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.L. În temeiul art. 385 17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen. (1968), va deduce prevenția inculpaților de la 31 decembrie 2012 la zi. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), se va dispune obligarea recurentului inculpat G.L. la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat l.I. în sumă 300 se va plăti din fondul Ministerului Justiției.