ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6232/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 28 martie 2007, sub nr. 1124/113/2007, reclamanții C.M. și C.A. au chemat în judecată pe pârâții Comuna Însurăței prin Primar, Comuna Bordei Verde prin Primar, Agenția Domeniilor Statului, Regia Națională a Pădurilor, S.C., S.A.E., S.T., C.S., T.A., S.C., A.N., C.M., A.F., A.E., A.R., C.M., și I.S.A., pentru a fi obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 520 ha, confiscate în baza Legii nr. 187/1945 și Decretului nr. 83/1949, situate în Orașul Însurăței și comuna Bordei Verde, județul Brăila. Prin Sentința civilă nr. 638 din 12 mai 2011 a Tribunalului Brăila s-a respins ca nefondată acțiunea în revendicare, reținându-se următoarele considerente: În fapt, reclamanții revendică de la pârâții chemați în judecată, suprafețele de teren pe care aceștia le dețin conform titlurilor de proprietate emisă în baza Legii nr. 18/1991.

Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, pe numele pârâților au fost emise titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 după cum urmează: titlul de proprietate din 24 martie 2000 pentru suprafața de 10 ha teren situat pe raza orașului Însurăței, pe numele beneficiarilor C.D.C.B., C.E., I.A.M., titlul de proprietate din 29 iulie 2002 pentru suprafața de 40 ha pe raza orașului Însurăței, pentru C.E., C.C.B. și I.A.M.; titlul de proprietate din 20 mai 2002 pentru suprafața de 10,0500 ha pe raza orașului Însurăței pentru P.A., P.M., P.D., L.Ș.; titlul de proprietate din 31 iulie 2002 pentru suprafața de 14 ha pe raza orașului Însurăței, pentru L.G.A. și L.V.; titlul de proprietate din 24 aprilie 2002 pentru suprafața de 9,2500 ha pe raza orașului Însurăței, pentru S.V.

și C.S.; titlul de proprietate din 17 mai 2002 pentru suprafața de 15,0300 ha pe raza orașului Însurăței pentru S.V., C.S., S.C. și T.A.; titlul de proprietate din 24 aprilie 2002 pentru suprafața de 40 ha pe raza orașului Însurăței pentru M.V. și G.V.; titlul de proprietate din 17 mai 2002 pentru suprafața de 29,2500 ha pe raza orașului Însurăței, pentru C.N.V. și C.M.; titlul de proprietate din 17 octombrie 1999 pentru suprafața de 10 ha pe raza orașului Însurăței, pentru S.V. și C.S.; titlul de proprietate din 27 octombrie 2000 pentru suprafața de 10 ha pe raza orașului Însurăței pentru S.C., titlul a fost emis pe baza Certificatului nr. C-992 din 21 iunie 1994 emis de Arhivele Naționale.

Conform certificatelor de grefă depuse la dosar de către reclamanți, o parte din titlurile de proprietate emise pe numele pârâților au făcut obiectul acțiunilor având ca obiect constatarea nulității absolute a acestor titluri, cauze care se află pe rolul Judecătoriei Însurăței, unele fiind suspendate. Instanța de fond a reținut că reclamanții nu au depus la dosarul cauzei nicio sentință definitivă și irevocabilă prin care să se fi anulat titlurile de proprietate emise pe numele pârâților. Prin urmare, nu se poate reține în cauza de față că pârâții posedă fără titlu legal, suprafețe de teren dintre cele revendicate de reclamanți. Acțiunea în revendicare, prin definiție, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

În drept, potrivit art. 480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Potrivit art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o prealabilă despăgubire.

Raportând dispozițiile legale invocate mai sus la speța dedusă judecății, se poate considera, față de probele administrate în cauză că, de aceleași drepturi, în calitate de proprietari, se bucură atât reclamanții cât și pârâții, deoarece, reclamanții invocă titlurile de proprietate în baza cărora autorii lor au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat de la pârâți, dar în același timp, pârâții invocă titlurile de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991, pe baza cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului pe care l-au deținut ei sau autorii lor, înainte de 1990, conform evidențelor agricole, titluri care în prezent își produc efectele juridice deoarece nu au fost anulate printr-o sentință irevocabilă.

În prezent, o parte dintre pârâți au înstrăinat terenul dobândit prin titlurile de proprietate, iar actele juridice au intrat în circuitul civil. În aceste condiții, nu se poate reține că pârâții posedă terenurile fără niciun titlu și deci nu se poate invoca împotriva lor un alt titlu care nu le este opozabil. Suprafețele de teren revendicate de reclamanți de la pârâți au făcut obiectul unei legi speciale, cu caracter reparator, respectiv Legea nr. 18/1991, modificată ulterior și de ale cărei dispoziții au beneficiat și reclamanții, în limitele de restituire prevăzute de lege, nu pentru întreaga suprafață revendicată. Exercitarea acțiunii în revendicare se face în condițiile în care persoana care deține imobilul nu este proprietar.

Reclamanții au invocat în acțiune faptul că actele normative în baza cărora terenurile ce au aparținut autorilor lor, au trecut în proprietatea statului, prin naționalizare sau expropriere, fiind practic o confiscare și prin care li s-a încălcat dreptul de proprietate consfințit de Codul civil și de normele de drept internațional, respectiv pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Trebuie însă să se țină seama atunci când se analizează condițiile de admisibilitate a acțiunii în revendicare, de normele de drept intern, în ce măsură acestea vin în conflict cu dreptul comunitar și dacă în cadrul procedurii de judecată derulată pe baza normelor de drept intern, părțile au făcut demersurile pentru anularea unor acte juridice prin care le-a fost încălcat dreptul de proprietate.

Altfel supus, instanța nu poate trece peste existența unor titluri de proprietate emise pe baza unor legi care nu au fost declarate neconstituționale, titluri care nu au fost anulate sau desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile. În cauză nu se pune problema comparării titlurilor de proprietate deoarece titlurile invocate de reclamanți, deși sunt anterioare titlurilor emise pe numele pârâților, nu au forță juridică probantă în așa fel încât să înlăture de drept efectele titlurilor de proprietate emise în baza legilor speciale pe numele pârâților. De asemenea, titlurile de proprietate invocate de reclamanți, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1920 și actul de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1920, nu fac dovada certă că autorii reclamanților nu au înstrăinat suprafețele de teren dobândite prin acte juridice încheiate de aceștia în timpul vieții lor, până la data la care a avut loc procesul de naționalizare sau de expropriere.

Nu rezultă cu certitudine circuitul civil al terenurilor deținute de autorii reclamanților și prin urmare actele de vânzare-cumpărare invocate de reclamanți nu pot constitui dovezi irefragabile, adică, ce nu pot fi contrazise sau puse la îndoială. De asemenea, instanța a fost învestită numai cu acțiunea în revendicare, nu și cu acțiunea în constatarea nulității titlurilor pârâților, astfel că și-ar depăși competența, dacă în cadrul acțiunii în revendicare ar aprecia că titlurile pârâților nu sunt valabile. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții M. și C.A.O. iar prin Decizia civilă nr. 253 din 14 noiembrie 211 a Curții de Apel Galați s-a respins apelul reclamanților, reținându-se următoarele: Acțiunea reclamanților e întemeiată pe dreptul comun - art. 6 din Legea nr. 213/1995 privind proprietatea publică și regimul ei juridic, dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., raportat la Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Susțin reclamanții că terenurile în suprafață de 520 ha au fost confiscate în baza Legii nr. 187/1945 și Decretului-lege nr. 83/1949, ce reprezintă o preluare fără titlu valabil, astfel că ar trebui restituite în natură, deoarece titlul lor are preferință față de cele ale pârâților care au obținut recunoașterea drepturilor lor prin legile reparatorii: Legea nr. 18/1991, Legea nr. 167/1997, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005. Aceste susțineri au fost apreciate ca nefondate. Art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Însă, dacă statele dispun de o marjă mare în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri și în alegerea politicilor lor economice și sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, ele trebuie să acționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență. De asemenea, dacă Convenția nu impune obligația statelor de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor drepturilor de proprietate odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuia implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita insecuritatea juridică. În ceea ce privește retrocedarea terenurilor agricole, forestiere sau cu altă destinație după anul 1989, au fost adoptate legi speciale reparatorii care au prevăzut limitele și procedura pentru aceste tipuri de imobile.

Existența unor legi speciale exclude aplicarea dreptului comun. Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații. În cauză, reclamanții pentru a obține retrocedarea terenurilor au avut la dispoziție mai multe legi reparatorii speciale, ce impuneau respectarea unor termene și condiții imperative.

a) Astfel, inițial prin Legea nr. 18/1991 stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere s-a putut face, prin reconstituirea, la cerere, a dreptului de proprietate privată numai în limita unei suprafețe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptățită și de maxim 10 ha de familie, în echivalent arabil (art. 8 alin. (3), art. 37, art. 38 alin. (1) și art. 41 alin. (3) din Legea nr. 18/1991), indiferent dacă reconstituirea a avut loc în natură, după caz, prin acțiuni (art. 36 și art. 38 din Legea nr. 18/1991, nemodificată; art. 25 din Legea arendării nr. 16/1994, modificată prin Legea nr. 58/1995).

Pentru aceste categorii de teren s-au eliberat, pe baza documentațiilor întocmite de comisiile locale sau de primării, titluri de proprietate persoanelor îndreptățite, de către comisiile județene competente sau, după caz, de către prefect, sub condiția ca aceste persoane să fi formulat cereri de reconstituire în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi (art. 10 alin. (3), dar care a fost prelungit prin Legea nr. 29/1991). b) Prin Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 18/1991, s-a lărgit sfera persoanelor fizice și juridice îndreptățite la restituire și s-au extins limitele de reconstituire atât în cazul terenurilor agricole, cât și în cazul terenurilor forestiere.

Astfel, în lumina acestor dispoziții legale, limitele reconstituirii dreptului de proprietate au fost stabilite prin Legea nr. 169/1997, în funcție de obiectul reconstituirii - terenuri agricole, forestiere sau cu altă destinație, pe de o parte și calitatea persoanelor îndreptățite, pe de altă parte.

În cazul persoanelor fizice, legea distingea între suprafețele cu destinația agricolă, cele cu destinație forestieră și cele având altă destinație, rezultând următoarele limite: Pentru terenurile agricole s-a prevăzut că limita maximă va fi stabilită prin legea specială, după întocmirea balanței fondului funciar, la nivelul întregii țări, fără a depăși însă 50 de ha de familie, în echivalent arabil, indiferent dacă reconstituirea urmează să se facă în mai multe localități sau de la autori diferiți (art. 9 alin. (1), (2) și 12, art. 38 - 39, art. 48). În această situație, legea dădea posibilitatea persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate, în limita suprafeței de teren de 10 ha de familie, în echivalent arabil, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate și pentru diferența dintre această suprafață și cea pe care au adus-o în cooperativa agricolă de producție sau care a fost preluată în orice mod de aceasta, până la limita suprafeței prevăzute de art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, de familie, indiferent dacă urmează să se facă în mai multe localități sau de la autori diferiți.

În baza acestui ultim text de lege s-au expropriat terenurile agricole constituind proprietăți ale persoanelor fizice ce depășeau 50 ha: pământ arabil, livezi, fânețe, bălți și iazuri artificiale, ce serveau sau nu la pescuit, mlaștinile și terenurile inundabile. Pentru terenurile forestiere, limita maximă a fost fixată la 30 ha de familie, indiferent dacă sunt sau nu îndreptățite și la atribuirea unor terenuri agricole legea nu conține vreo dispoziție restrictivă în acest sens (art. 45 alin. (1) și art. 46 alin. (1) și (2)). Pentru terenurile au altă destinație, reconstituirea dreptului de proprietate se putea face numai în limita în care sunt libere și neafectate de lucrări de investiții aprobate potrivit legii.

Așa cum se observă această lege avea în domeniul de aplicare nu numai suprafețele aduse în cooperativa agricolă de producție, ci și pe cele preluate în orice mod de la foștii proprietari, făcându-se trimitere expresă la dispozițiile Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Din aceste considerente, vor fi înlăturate susținerile reclamanților potrivit cărora, terenurile preluate în baza Legii nr. 187/1945, nu făceau obiectul legilor reparatorii. c) Legea nr. 1/2000 este, în esență, o lege pentru punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor Legii nr. 18/1991 republicată și ale Legii nr. 169/1997 (art. II, V), sub aspectul reconstituirii dreptului de proprietate privată a terenurilor agricole și forestiere.

Legea consacră principiul reparării în natură și în subsidiar, prin echivalent, a prejudiciului cauzat foștilor proprietari, fie ca urmare a trecerii forțate în proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, fie ca urmare a preluării în orice mod a acestor terenuri de către fostele cooperative agricole de producție sau de către stat după 6 martie 1945 (art. 3 alin. (3) și (4), art. 6 alin. (3), art. 17, 31, 40). Cât privește chestiunea limitelor reconstituirii, legea, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2001, distinge între retrocedarea terenurilor agricole și retrocedarea terenurilor forestiere. În cazul terenurilor agricole, limita maximă este de 50 ha de proprietar deposedat (art. 3 alin. (2), art. 15) iar pentru terenurile forestiere este de 10 ha de proprietar deposedat.

Prin urmare limita maximă de 30 ha de familie, introdusă prin Legea nr. 169/1997 a fost implicit modificată prin Legea nr. 1/2000 (art. 24 alin. (1). d) Prin Legea nr. 247/2005, s-a dat posibilitatea proprietarilor - cărora li s-au respins cererile sau li s-au modificat sau anulat adeverințele de proprietate, procesele-verbale de punere în posesie sau titlurile de proprietate, precum și cei care nu au formulat cerere, în termenul prevăzut de Legea nr. 169/1997 - să formuleze o astfel de cerere, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii. Prin urmare, proprietarii care nu au depus cerere de retrocedare, în baza Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 au avut posibilitatea să solicite pentru prima dată acest lucru în baza Legii nr. 247/2005.

Mai mult, legea specială prevedea procedura pe care trebuia s-o urmeze fostul proprietar pentru a obține nulitatea titlului prin care vechiul amplasament era restituit altor persoane (art. 3 din Legea nr. 169/1997 așa cum a fost modificată prin Titlul V din Legea nr. 247/2005). Totodată, potrivit dispozițiilor Titlului VI, ce vizează modificarea și completarea Legii nr. 1/2000 - art. 2 "Reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechiul amplasament, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane". Este reglementată și situația în care anumite suprafețe sunt revendicate de două persoane, dintre care una este fostul proprietar, căruia i s-a preluat terenul prin măsurile abuzive aplicate în perioada anilor 1945 - 1990, și cea de-a doua, persoana căruia i-a fost atribuit teren din cel preluat de la fostul proprietar, se va restitui în natură ambilor proprietari.

În cazul în care resursele sunt insuficiente, se va atribui în natură terenul persoanei ce deținea actele de proprietate în anul 1990, iar cei ce au fost împroprietăriți cu asemenea terenuri vor fi despăgubiți în condițiile legii. (art. 6 alin. (2 1 ) și (2 2 ) din Legea nr. 1/2000 așa cum a fost modificată prin Titlul VI din Legea nr. 241/2005). În concluzie, în privința retrocedării terenurilor agricole, forestiere sau cu altă destinație, legiuitorul român a înțeles să adopte mai multe legi speciale - Legea nr. 18/1991; Legea nr. 169/1997; Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, prin care să deroge de la dreptul comun, art. 480 C. civ. Acestea presupuneau respectarea unor proceduri și a unor termene imperative prevăzute de lege.

Reclamanții nu au obținut titluri de proprietate în baza acestor legi speciale și nu au reușit să obțină anularea titlurilor de proprietate ale pârâților, eliberate în baza legilor fondului funciar (Sentința civilă nr. 210/2006, Sentința civilă nr. 249/2006, Sentința civilă nr. 308/2006, Sentința civilă nr. 136/2006, Sentința civilă nr. 241/2006, Sentința civilă nr. 217/2006, Sentința civilă nr. 232/2006, Sentința civilă nr. 214/2006, Sentința civilă nr. 209/2006, Sentința civilă nr. 212/2006, Sentința civilă nr. 216/2006, Sentința civilă nr. 401/2006, Sentința civilă nr. 213/2006, Sentința civilă nr. 218/2006, Sentința civilă nr. 206/2006, Sentința civilă nr. 250/2006 Sentința civilă nr. 205/2006, Sentința civilă nr. 204/2006, Sentința civilă nr. 213/2006, Sentința civilă nr. 242/2006, Sentința civilă nr. 248/2006, Sentința civilă nr. 249/2006, Sentința civilă nr. 230/2006, Sentința civilă nr. 231/2006 ale Judecătoriei Însurăței.

Din actele depuse la dosarul de fond rezultă că unele dintre aceste acțiuni au fost respinse ca nefondate, altele suspendate (Dosar nr. 277/247/2007 și 606/247/2007) iar pentru altele s-a împlinit termenul de perimare (Dosar nr. 1218/2005 și 1226/2006). În aceste condiții, într-o acțiune în revendicare, ce presupune compararea titlurilor, nu e suficient ca reclamanților să le fie preluat terenul fără titlu valabil - în baza Legii nr. 187/1945 și Decretul nr. 83/1949 de completare a dispozițiilor Legii nr. 187/1945, ce reglementau exproprierea exploatărilor agricole moșierești, fără plata vreunei despăgubiri, ci era necesar ca aceștia să uzeze de prevederile legii speciale, care aveau cuprinse în domeniul de aplicare și terenurile preluate în baza acestor date normative.

În caz contrar, instanța de fond în mod corect a acordat prioritate titlurilor de proprietate ale pârâților, eliberate în baza legilor reparatorii. De altfel și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe și cauza Raicu vs. România că repararea încălcărilor dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționale. Reclamanții au chemat în judecată pe toți proprietarii cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate pe fostul lor amplasament (moșia Lișcoteanca). În cadrul acțiunilor în nulitate titlu, instanțele au verificat respectarea dispozițiilor legale, iar mulți dintre proprietari și-au intabulat dreptul de proprietate la cartea funciară.

O eventuală admitere a acțiunii în revendicare ar afecta considerabil principiul securității raporturilor juridice. E adevărat că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul 1. Conform dreptului intern revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

În cauză însă instanța este ținută de obiectul acțiunii, așa cum a fost formulat. Deși apelanții declară că se înscriu în fals împotriva tuturor titlurilor de proprietate, în realitate ei nu invocă faptul că scrisul sau semnătura din titlurile de proprietate sunt false, pentru a fi incidente dispozițiilor art. 180 - 184 C. proc. civ., ci falsul ar decurge din eliberarea titlurilor cu încălcarea dreptului lor de proprietate asupra acestor terenuri. S-a reținut astfel că verificarea respectării dispozițiilor legilor reparatorii, în baza cărora au fost eliberate titlurile au făcut obiectul altor acțiuni, soluționate în defavoarea reclamanților. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții C.A.O.

și C.M. Astfel în ce privește recursul declarat de reclamantul C.A.O., criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Acest recurent susține că hotărârea recurată este lovită de nulitate întrucât în ea nu se menționează numele tuturor pârâților (fiind omiși 26 pârâți) iar pe de altă parte nu se menționează domiciliul sau reședința reclamanților, precum nici domiciliul sau reședința pârâților. Se mai susține că personal nu a dat niciodată mandat fratelui său reclamant C.M. sau mandatarului M.C. pentru restrângerea acțiunii, motiv pentru care restrângerea acțiunii este lovită de nulitate. Se mai învederează că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și lipsite de orice logică în condițiile în care în cauză este vorba de un singur proprietar căruia i-a fost preluat abuziv terenul, fiind incidente astfel dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Aceeași situație de contradicție, mai susține reclamantul, se regăsește și în ce privește cererea de înscriere în fals, întrucât pe de o parte în decizie se reține că s-a invocat falsul ce ar decurge din eliberarea titlurilor cu încălcarea dreptului de proprietate, iar pe de altă parte se mai reține că nu au invocat dacă falsul este în înscris ori în semnătura din titlurile de proprietate. În aceeași idee se solicită casarea deciziei ce nu cuprinde motivele respectiv documentele din care rezultă verificarea dispozițiilor legilor reparatorii în baza cărora au fost eliberate titlurile ce au făcut obiectul altor acțiuni soluționate. Același reclamant mai critică hotărârea instanței de apel și prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât hotărârea s-a dat cu încălcarea prevederilor legilor comunitare. Astfel se susține că în speță este aplicabil art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, nefiind incidente niciuna din prevederile Legii nr. 18/1991, Legii nr. 167/1999, Legii nr. 1/2000 sau Legii nr. 247/2005. În ce privește recursul declarat de reclamantul C.M. este de reținut că acesta dezvoltă practic istoricul cauzei, raportat la imobilele revendicate, fără a face critici propriu-zise la adresa hotărârii instanței de apel, motiv pentru care față de acest recurs s-a ridicat excepția nulității pentru neîncadrarea lui în niciuna din dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Față de excepția nulității recursului declarat de reclamantul C.M., Înalta Curte reține următoarele: Când în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei, care face obiectul recursului, ceea ce presupune indicarea punctuala a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanța în fundamentarea acesteia, iar succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nefiind structurata din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, sancțiunea care intervine este astfel cea a nulității recursului.Din această perspectivă, în condițiile în care din conținutul cererii de recurs formulată de reclamantul C.M.

nu rezultă critici propriu-zise care să facă posibilă încadrarea acestora în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., urmează a se constata nulitatea recursului declarat de reclamantul C.M. În ce privește recursul reclamantului C.A.O.întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 7 și 9 C. proc. civ. sunt de reținut următoarele aspecte: Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată vizează dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului art. 6 parag. 1 din Convenție., față de care în mod legal și corect au reținut instanțele că reclamanții nu au depus în susținerea acțiunii în revendicare nicio sentință definitivă și irevocabilă prin care să se fi anulat titlurile de proprietate emise pe numele pârâților, și care să le consfințească în mod efectiv dreptul lor de proprietate asupra imobilelor din litigiu.

Or, în aceste condiții, într-o acțiune în revendicare, ce presupune compararea titlurilor, nu e suficient ca reclamanților să le fie preluat terenul fără titlu valabil - în baza Legii nr. 187/1945 și Decretul nr. 83/1949 de completare a dispozițiilor Legii nr. 187/1945, ce reglementau exproprierea exploatărilor agricole moșierești, fără plata vreunei despăgubiri, ci se impunea ca aceștia să uzeze de prevederile legilor speciale, care aveau cuprinse în domeniul de aplicare și terenurile preluate în baza acestor date normative. Situația de fapt dedusă judecății vizează într-adevăr incidența dispozițiilor legilor speciale în condițiile în care s-a susținut preluarea abuzivă a imobilelor. Cum, reclamanții nu au uzat de dispozițiile legilor speciale de reparație, instanțele au făcut o legală și corectă examinare a cauzei și a raporturilor juridice dintre părți, raportat la obiectul acțiunii în revendicare introdusă pe calea dreptului comun.

Cum reclamanții au învestit instanța numai cu o acțiune în revendicare, nu și cu o acțiune în constatarea nulității titlurilor pârâților, instanțele au analizat acțiunea doar în limitele acestei investiri și a principiului disponibilității, cu atât mai mult cu cât valabilitatea titlurilor pârâților a făcut obiectul unor acțiuni separate, soluționate în defavoarea reclamanților. În condițiile în care reclamanții au susținut că respingerea acțiunii în revendicare le încalcă dreptul la respectarea proprietății, garantat de dreptul european - art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmează a fi examinate aceste susțineri atât prisma dispozițiilor legale invocate dar și prin prisma Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, și a noțiunii de "bun actual și speranță legitimă" astfel cum sunt definite în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite dată în recurs în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice." În speță, însă, nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor Omului, și, ca atare, nici încălcarea textului sus-menționat din Constituție sau a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.

Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un "bun" în sensul textului convențional menționat. În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii, ce vizează următoarele aspecte. În primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român.

În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Noțiunea de "bun" are o semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie însă suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranță legitimă" în patrimoniul reclamanților, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1. În speță, reclamanții însă nu a formulat o atare notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanțele anterioare au reținut că aceștia nu au un "bun actual" și nici măcar "o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În Hotărârea-pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reținut că: "134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. "140. (...) existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 141. "Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. "142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. "În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. "Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din "Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. "Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite." Față de aceste statuări ale Curții Europene în hotărârea sus-evocată, urmează a se constata că, întrucât reclamanților nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilelor solicitate în prezenta cauză, aceștia nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenției și, ca atare, nu pot invoca nici protecția documentului european în favoarea lor.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant. Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un "interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of.

nr. 458/02.07.2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă. Or, în lipsa atât a notificării cât și unor cereri formulate în baza legilor speciale de reparație - Legea nr. 18/1991; Legea nr. 169/1997; Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, și fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice de ce nu s-a procedat în sensul celor stipulate prin legile speciale pentru recuperarea bunului, a inexistenței unei hotărâri judecătorești anterioare de recunoaștere a dreptului la restituirea imobilelor solicitate în prezenta cauză, reclamanții nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenției, motiv pentru care reclamanții au pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca atât reclamantul cât și pârâtul într-o atare acțiune, să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional. Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui "bun", situație care însă nu se regăsește în speță, potrivit celor anterior arătate.

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei "speranțe legitime" în legătură cu acesta. "Simpla speranță de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranță legitimă", privită ca "valoare patrimonială" și, în consecință, ca "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Ca atare, recurenții nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, motiv pentru care criticile reclamanților pe acest aspect sunt nefondate. Astfel din perspectiva celor expuse, inexistenței unui "bun actual" în patrimoniul reclamanților, sunt nefondate criticile legate de greșita aplicare a legii prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nefondate sunt și criticile legate de atât de motivarea hotărârii prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care hotărârea cuprinde atât motivele de fapt cât și de drept pe care instanța își argumentează soluția raportat la obiectul acțiunii în revendicare, cât și de necercetarea înscrisurilor considerate false de către reclamanți.

Motivarea hotărârii este clară concisă și concretă, neexistând nici elemente străine și nici contradictorii, cu atât mai mult cu cât motivarea unei hotărâri este o problemă de esență raportat la obiectul dedus judecății. Cum hotărârea instanței de apel se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În condițiile în care reclamanții nu au indicat cu privire la ce aspecte se înscriu în fals, în mod legal instanța de apel a reținut că nu poate fi examinată incidența dispozițiilor art. 180 - 184 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât validitatea titlurilor de proprietate a fost examinată în cadrul unor acțiuni separate, soluționate în defavoarea reclamanților.

Așa fiind din perspectiva celor expuse, nefiind întrunite cerințele art 304 pct 7 și 9 C. proc. civ., recursul reclamantului C.A. urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A.O. împotriva Deciziei civile nr. 253/R din 14 noiembrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Constată nul recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva Deciziei civile nr. 253/R din 14 noiembrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN