ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 421/2013

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 531 din 08 iunie 2011, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.R. în contradictoriu cu pârâta A.F.P.V.S., a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 40.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R., din ziua plății efective, cu titlu de daune morale, și a respins celelalte pretenții, ca nefondate; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.500 de lei, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, la data de 17 martie 2008, pe raza localității Bârzava, județul Arad, pe DN 7, a avut loc un accident de circulație soldat cu decesul mamei reclamantului, B.F.

Potrivit concluziilor coroborate ale procesului verbal de cercetare la fața locului și ale raportului de autopsie medico-legală, cauza decesului a fost un accident rutier, victima fiind mama reclamantului, în timp ce autorul a părăsit locul accidentului, nefiind identificat până în prezent, în cadrul cercetărilor efectuate în dosarul penal deschis urmare a celor constatate. Urmele lăsate la fața locului (urme de frânare-derapare, bordura de beton de pe marginea drumului ruptă, particule de vopsea pe îmbrăcămintea victimei etc.), coroborate cu concluziile raportului de autopsie, conform cărora victima a avut multiplele leziuni externe și interne (rupturi ale organelor interne-ficat, plămâni, splină, inimă), nu lasă loc la nicio îndoială că B.F.

a decedat urmare a unui accident rutier, petrecut în localitatea Bârzava, al cărui autor a rămas necunoscut. Din probele administrate în cursul cercetărilor penale, nu rezultă vreo culpă a victimei în producerea accidentului, aceasta neprezentând urme de alcool în sânge, conform buletinului de analiză toxicologică, depus la dosar. În schimb, în sarcina șoferului autovehiculului implicat în accident, există suficiente probe de culpă, inclusiv o prezumție dedusă din părăsirea locului accidentului, imediat după impact. Așa fiind, Tribunalul a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, deoarece fapta persoanei rămasă necunoscută, de a accidenta mortal pe defuncta B.F., reprezintă o faptă ilicită, comisă cu vinovăție, de natură a produce un prejudiciu moral reclamantului, constând în suferința psihică îndurată ca urmare a morții mamei sale, în astfel de circumstanțe.

Pe de altă parte, Tribunalul a stabilit și incidența prevederilor art. 61 alin. (3) teza I din Legea nr. 136/1995, conform cărora fondul de protecție a victimelor străzii este destinat plăților de despăgubiri pentru vătămări corporale sau decese, dacă autorul a rămas neidentificat, precum și a prevederilor art. 25 1 din Legea nr. 32/2000, conform cărora, în astfel de cazuri, calitate procesuală pasivă o are F.P.V.S., constituit ca asociație, persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, în conformitate cu prevederile legale referitoare la asociații și fundații. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor solicitate de către reclamant, cu titlu de daune morale, Tribunalul a apreciat că suma de 120.000 euro este exagerată, în raport de prejudiciul efectiv încercat de către reclamant.

Fără îndoială că un prejudiciu moral este destul de greu de cuantificat, deoarece, inclusiv, suferința psihică și intensitatea trăirii acesteia reprezintă aspecte ce nu pot fi determinate la adevărata lor valoare, prin mijloacele de probă pe care legea procesuală le pune la dispoziția judecătorului. Cu toate acestea, prima instanță a constatat că, în cauză, este vorba despre mama reclamantului, mai precis despre singurul antecesor în linie dreaptă rămas în viață al acestuia, și singura rudă de gradul întâi pe care reclamantul o avea la momentul producerii accidentului soldat cu decesul victimei. Pe de altă parte, Tribunalul a apreciat că nu trebuie omise nici alte împrejurări, cum ar fi vârsta, de 61 de ani, a victimei, faptul că relația dintre reclamant și mama sa s-a concretizat prin câteva vizite pe an, efectuate de reclamant, care și-a stabilit reședința și locul de muncă în Italia, în ultimii 8 ani.

Din această perspectivă, împrejurarea că reclamantul își ajuta mama, ori de câte ori venea acasă, inclusiv prin faptul că îi aducea diverse produse ori bani, reprezintă aspecte ce țin de normalitate, reliefând conținutul unei relații obișnuite, normale, dintre o mamă și fiul acesteia. Este adevărat că, prin cele două hotărâri judecătorești, depuse de către reclamant, cu titlu de practică judiciară relevantă în cazuri similare, instanțele arădene au acordat suma de 100.000 de euro și, respectiv, câte 100.000 euro, pentru părți civile constituite în dosare penale. În ambele cazuri este vorba despre despăgubiri solicitate de părțile civile ca urmare a decesului mamelor, respectiv al soției acestora, în accidente de circulație.

Între spețele prezentate și cauza de față există, însă, o diferență de nuanță esențială: în cauzele prezentate drept practică judiciară, victimele decedate erau persoane relativ tinere (în jur de 40 de ani), fiind, în același timp, întreținători de familie, iar părțile civile cărora le-au fost acordate despăgubirile erau fie soț supraviețuitor, fie copii aflați, încă, în întreținerea persoanelor decedate, la momentul producerii accidentelor, având o viață domestică comună zilnică. În raport de acest context, împrejurările din speța de față sunt diferite, deoarece mama reclamantului a fost, la data producerii accidentului, o persoană trecută de vârsta de 60 de ani, iar reclamantul și mama sa nu gospodăreau și nu conviețuiau împreună, reclamantul fiind cel care mai efectua vizite periodice acasă.

În raport de aceste împrejurări, având în vedere suma solicitată de către reclamant, sumele acordate de către instanțe în alte spețe, precum și circumstanțele concrete ale cauzei de față, Tribunalul a concluzionat că o sumă cifrată la 40.000 de euro reprezintă un echivalent just al suferinței psihice îndurate de reclamant și, în același timp, o satisfacție echitabilă pentru pierderea cauzată de decesul mamei sale. Prin Decizia civilă nr. 63 din 20 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara , secția I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta A . F . P . V . S . împotriva sentinței civile sus-menționate, s-a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că s-a admis, în parte, acțiunea civilă, a fost obligată pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 25.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R.

din data plății, cu titlu de daune morale. S-a menținut, în rest, sentința atacată. Pentru a pronunța această hotărâre, pe fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele: În ceea ce privește greșita întemeiere a obligației apelantei, de dezdăunare, Curtea a înlăturat acest motiv de apel, ca nefiind apt să conducă la reformarea sentinței atacate, în condițiile în care subzistă un temei legal al obligării la plată, reglementat, expres, în art. 25 1 din Legea nr. 32/2000. Referitor la posibila culpă concurentă a victimei accidentului rutier, din probele depuse la dosar, reprezentând acte din dosarul de urmărire penală întocmit urmare a accidentului rutier, nu rezultă că victima accidentului ar fi avut o culpă concurentă în producerea acestuia.

Nu există probe privind sensul de mers în care se deplasa victima, deoarece nu au existat martori la incidentul rutier, astfel că nu se poate stabili dacă victima se deplasa conform dispozițiilor art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv pe partea stângă a acostamentului, în sensul ei de mers. Din schița locului accidentului, se poate observa că nu există trotuar în zonă, iar urmele de frânare au început pe acostamentul din pământ, nu pe cel asfaltat. Dacă pârâta avea un dubiu cu privire la constatările organelor de urmărire penală, respectiv contesta concluziile primei instanțe, avea posibilitatea procesuală de a solicita încuviințarea efectuării, în cauză, a unei expertize tehnice judiciare, pentru determinarea dinamicii accidentului, lucru pe care nu l-a făcut.

Probele administrate au fost comunicate apelantei, iar cererea de stabilire a dinamicii accidentului și a poziției victimei în raport de autoturismul ce a lovit-o nu a fost o cerere în probațiune, formulată în condițiile art. 167 și următoarele C. proc. civ. , ci o apărare invocată pe calea întâmpinării (filele 28-33), act procesual din care rezultă, cu evidență, faptul că apelanta pârâtă nu a propus nicio probă în apărare. În consecință, nu se poate admite acest motiv de apel, cu atât mai mult cu cât scopul existenței pârâtei este repararea prejudiciului cauzat prin accidente rutiere cu autor necunoscut, legea necondiționând posibilitatea acordării de despăgubiri de culpa exclusivă a conducătorului auto.

Trebuie avute în vedere condițiile în care se produc aceste incidente rutiere, în care, în majoritatea cazurilor, autorul nu poate fi identificat, determinat de absența martorilor, astfel că și cerințele privind probațiunea dinamicii accidentului trebuie privite din această perspectivă. În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 274 și următoarele C. proc. civ. , în condițiile în care reclamantul a încercat o rezolvare amiabilă a litigiului, fără succes, iar pârâta nu a făcut o recunoaștere a pretențiilor acestuia la prima zi de înfățișare, întâmpinarea depusă neavând forma cerută de art. 275 din Cod.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor, într-adevăr, suma de 40.000 euro, acordată de prima instanță reclamantului, apare a fi excesiv de mare, în raport de particularitățile speței și de jurisprudența în materie. Criteriile reținute de către Tribunal, pentru cuantificarea despăgubirilor apte să repare prejudiciul moral încercat de reclamant, prin decesul mamei sale, sunt juste și vor fi avute în vedere și de către instanța de apel, care și le însușește în întregime, însă suma stabilită este prea mare pentru a respecta principiul proporționalității, astfel încât, prin cuantumul stabilit, despăgubirea să nu se transforme într-o îmbogățire fără justă cauză.

De asemenea, cu referire la jurisprudența C.E.D.O., care este obligatorie, în egală măsură, ca și normele Convenției, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate, instanța a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile.

S-a avut în vedere cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situații similare, așa cum rezultă din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, clar conturată în ultimii ani, evident cu specificul fiecărei spețe în parte, pentru a se da eficiență și celorlalte drepturi consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și principiului nediscriminării, prevăzut de art. 14. Referitor la cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, judecătorul primei instanțe, în mod corect, a avut în vedere situația concretă a speței și criterii reale, respectiv vârsta mamei reclamantului, impactul asupra existenței cotidiene a reclamantului. Deși a folosit, în mod pertinent, aceste criterii, judecătorul primei instanțe nu a intrat în domeniul „ideii în echitate”, specifică jurisprudenței C.E.D.O., pentru a putea să cuantifice, în mod just, cuantumul despăgubirilor cuvenite.

Instanța de apel a apreciat că, din această perspectivă, nu trebuie ignorate condițiile socio-economice actuale, suma acordată cu titlu de despăgubiri apărând a fi disproporționată, mai ales, prin raportare la faptul că reclamantul nu se gospodărea cu defuncta, dimpotrivă, el o sprijinea financiar, este adevărat, ocazional. Nu poate exista un plafon maximal sau minimal cu privire la sumele acordate, însă judecătorul nu poate extrage, din contextul general al comunității, al modului de viață obișnuit, doar profilul psiho-afectiv al reclamantului, pentru că atunci se încalcă principiile în echitate, care țin de fundamentul unei justiții democratice și care reprezintă temeiul jurisprudenței C.E.D.O.

În această logică juridică, Curtea a apreciat că prejudiciul moral suferit de către reclamant este cert, dar, prin aplicarea criteriilor de evidențiere a acestuia și raportarea lor la persoana reclamantului, pe de o parte, și, ținând seama de principiile în echitate, pe de altă parte, se impune stabilirea despăgubirii la suma de 25.000 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R., stabilit în ziua plății. Față de soluția pronunțată și de prevederile art. 274 C. proc. civ. , instanța de apel nu a acordat reclamantului cheltuieli de judecată în apel, fiind necuvenite acestei părți, iar apelantei, deoarece nu le-a solicitat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul B.R. și pârâta A.F.P.V.S.

I. Reclamantul B.R. a criticat decizia pentru următoarele motive: Instanța de apel a procedat la o greșită reevaluare a daunelor morale cuvenite reclamantului, în urma decesului mamei sale. Fundamentarea deciziei, în stabilirea cuantumului daunelor morale, pe dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind principiul nediscriminării, nu este greșită, dar este incompletă, deoarece, în speță, sunt incidente și prevederile art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul nr. 11/2007 emis de C.S.A., act normativ care nu este contrazis de prevederile antemenționate și care dispun, drept criteriu legal de apreciere a cuantumului acestor tipuri de prejudicii, legislația și jurisprudența din România.

Din considerentele hotărârii lipsește orice referire la cazuri particulare, și mai ales, la hotărârile depuse de reclamant la dosar, cu titlu de practică judiciară. Pe de altă parte, și aplicarea art. 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului s-a făcut, în mod greșit, deoarece, prin diminuarea daunelor morale acordate de prima instanță, însuși recurentul a ajuns în situația de a fi discriminat. Daca instanța de apel ar fi analizat hotărâri pronunțate în cazuri similare, mai ales cele evidențiate în jurisprudența Curții de Apel Timișoara, ar fi constatat că, în cadrul acestei instanțe, despăgubirile acordate nu se situează la nivelul de 40.000 euro, ci sunt mult mai mari. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și9 C. proc.

civ., recurentul solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă. II. Pârâta A.F.P.V.S. a criticat decizia, pentru următoarele motive: 1. Referitor la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, este incontestabil că acesta a suferit un prejudiciu moral, prin decesul mamei sale, care se impune a fi reparat, dar având în vedere raporturile de familie, circumstanțele socio-economice individuale și naționale și condițiile concrete ale producerii accidentului. Instanța de apel nu a procedat decât la o parțială individualizare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral al reclamantului, plecând de la premisa greșită că relațiile de rudenie reprezintă o prezumție, în sine, a unor relații afective strânse, cu toate că acestea trebuie probate, mai ales că însăși instanța a reținut faptul că reclamantul avea stabilită reședința în Italia de peste 8 ani, iar vizitele acestuia, în țară, erau anuale.

În ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri, greu de stabilit, se impune a se ține seama că acesta trebuie să aibă efect compensatoriu, să se bazeze pe elemente proprii de individualizare și să se raporteze, în lipsa unor criterii legale unanim acceptate, la jurisprudența pentru cazuri similare. Sumele acordate trebuie să fie calificate doar ca despăgubiri, iar hotărârea judecătorului trebuie să cuprindă criteriile care l-au determinat să aprecieze compensația pe care o acordă. Instanța, în acordarea daunelor morale, trebuie să țină seama de faptul că recurenta nu este asigurător.

Reclamantul și mama sa nu gospodăreau împreună, nu conviețuiau; instanța nu trebuia să omită faptul că reclamantul s-a remarcat printr-o completă pasivitate în perioada 2008 (anul decesului) și 2011 (anul în care a inițiat acțiunea); se poate considera că reprezentantul convențional al reclamantului este cel care i-a devoalat acestuia posibilitatea obținerii de despăgubiri, iar nu invers, ca reclamantul să solicite sprijinul avocatului, mai ales că reprezentantul convențional al reclamantului este specializat în accidente rutiere. Fondul este o asociație profesională non profit, constituită prin transpunerea, în legislația românească, a mai multor directive europene, finanțată prin vărsăminte din primele încasate de societățile de asigurare autorizate să emită polițe R.C.A.

în România. Fondul este obligat, în virtutea normele sale de funcționare, să intervină pentru a acorda despăgubiri „persoanelor păgubite prin accidente de autovehicule, dacă autovehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule”. Asemenea suferințe sunt subînțelese, iar, ca atare, trebuie compensate material, însă, pe de altă parte, această compensație trebuie să fie una rezonabilă, și nu un mijloc de îmbogățire. Suma trebuie să se raporteze, totuși, și la vârsta și situația juridică a părții prejudiciate în momentul producerii accidentului. Ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

De aceea, se impune reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, la nivelul mediilor instanțelor de judecată din România, pentru spețe similare, evident în raport cu gradul de individualizare evidențiat mai sus. În consecință, recurenta susține că, în speță, este justificat un cuantum al despăgubirilor de 50.000 lei. 2. Cu privire la cheltuielile de judecată, recurenta susține că cererea formulată de reclamant trebuia respinsă ca nefondată. F.P.V.S. a încercat soluționarea cererii reclamantului în mod amiabil, dar dacă acesta a interpretat solicitările Fondului, de completare a documentației de la dosarul de daună, ca o rea-credință, atunci trebuie arătat că, de soliditatea dosarului de daună, depinde succesul acțiunii în regres, formulată după plată (în cazul identificării conducătorului auto vinovat de producerea accidentului).

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea, în parte, a deciziei atacate, reconsiderarea cuantumului daunelor morale acordate și respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente: I. Recurentul reclamant susține că decizia atacată nu cuprinde considerente legate de hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele naționale în cauze similare cu cea de față, cu alte cuvinte că nu s-a ținut seama, în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în apel, de criteriul jurisprudenței naționale, prevăzut de art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 11/2007 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Critica recurentului va fi analizată nu din perspectiva Ordinului nr. 11/2007, sus-menționat, care era abrogat la data introducerii cererii de chemare în judecată (17 martie 2011, data poștei), prin Ordinul C.S.A.

nr. 8/2008, ci raportat la dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, în vigoare la această dată. Textul de lege sus-menționat reia, în întregime, conținutul dispoziției legale din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, în sensul că, la stabilirea despăgubirilor în caz de deces, se au în vedere daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Este adevărat că, în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel nu face referire expresă la hotărârile judecătorești depuse de reclamant, cu titlu de practică judiciară relevantă în materie, în dosarul primei instanțe, și nici la hotărâri pronunțate în alte cauze concrete, similare cu cea care formează obiectul prezentului litigiu, dar, a menționat că își însușește, în totalitate, criteriile reținute de Tribunal în cuantificarea prejudiciului, pe care le-a apreciat ca fiind juste (pag.

10, parag. 1 din decizia atacată). Or, Tribunalul a analizat jurisprudența depusă de reclamant în dosarul instrumentat de această instanță, nemaifiind necesar a se proceda la o nouă examinare, de către Curte, în condițiile în care instanța de control judiciar a precizat confirmarea criteriilor de care a ținut seama prima instanță, în cuantificarea despăgubirilor.

În plus, reducerea cuantumului despăgubirilor, în apel, nu a fost rezultatul unei alte abordări a jurisprudenței naționale în materie, la care să fi procedat Curtea, și care, în aceste condiții, ar fi impus o nouă analiză a hotărârilor pronunțate de instanțele naționale, în materie, ci a interpretării jurisprudenței C.E.D.O., din perspectiva ideii de „echitate”, a examinării condițiilor actuale socio-economice și a particularităților speței, privind relația de familie dintre reclamant și defuncta sa mamă, cu privire la care instanța de apel a reținut că nu gospodăreau împreună, reclamantul fiind cel care îi acorda, ocazional, sprijin material.

De asemenea, în această evaluare, Curtea de Apel a făcut referire și la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazuri similare, considerent care, chiar generic fiind (instanța de apel nu a concretizat, prin exemplificarea unor asemenea hotărâri, jurisprudența instanței supreme), nu a fost combătut de recurent, prin invocarea unor hotărâri ale acestei instanțe, care să cuprindă soluții contrare, respectiv un cuantum mai mare decât cel acordat de instanța de apel. Cât privește jurisprudența Curții de Apel Timișoara, invocată de recurent în susținerea tezei stabilirii greșite a cuantumului despăgubirilor cuvenite lui, prin decizia recurată, în afara deciziei penale, pronunțate în recurs, de această instanță, depusă în dosarul de fond și analizată de Tribunal, partea nu a invocat și nici dovedit existența jurisprudenței curții de apel respective, prin care să se fi acordat, în cauze similare, sume de bani mai mari decât cea stabilită în speța de față.

Or, în acest sens, sarcina probei îi revenea, conform art. 1169 C. civ. Referitor la nerespectarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța de apel, în cazul lui, susținerile sunt neîntemeiate. Diminuarea daunelor morale acordate de prima instanță, în urma admiterii apelului, nu reprezintă, de plano, încălcarea principiului enunțat, recurentul nesusținând, în mod concret, pentru ce argumente consideră că s-a procedat la nerespectarea art. 14 din Convenție, de către Curte, și ce situații similare lui, soluționate, prin hotărâri irevocabile, ar fi determinat acordarea unor sume de bani superioare celei stabilite prin decizia recurată.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și la neîntrunirea, în cauză, a cerințelor motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9. În privința motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat ca temei al căii de atac, acesta nu va fi analizat de Înalta Curte, întrucât criticile formulate de reclamant nu se circumscriu cazului de modificare respectiv. Recurentul nu susține, în cererea de recurs, interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, în sens de convenție sau act juridic unilateral, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

II. Recursul declarat de pârâtă este, de asemenea, nefondat. Instanța de apel a enunțat criteriile avute în vedere la decizia pronunțată, respectiv cele reținute de prima instanță (circumstanțele producerii accidentului soldat cu moartea mamei reclamantului, vârsta victimei, gradul de rudenie între victimă și reclamant, relațiile de familie dintre cei doi, practica judiciară națională în materie, concretizată în hotărârile judecătorești penale, depuse de reclamant), unele dintre aceste criterii fiind reevaluate de instanța de apel. În plus, Curtea s-a referit și la jurisprudența C.E.D.O. și la cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aprecierea cuantumului despăgubirilor, având în vedere, deci, toate criteriile stabilite de jurisprudență și doctrină, în determinarea cuantumului daunelor morale, contrar susținerilor recurentei pârâte.

De asemenea, în ceea ce privește relațiile de familie dintre victimă și reclamant, Curtea nu a pornit de la premisa că, în sine, o asemenea relație implică afecțiunea strânsă între cei doi, ci a circumstanțiat, la situația din speță, modul în care s-au derulat raporturile de familie, acesta fiind un element determinat în micșorarea, în apel, a despăgubirilor morale acordate reclamantului, de prima instanță.

Cu cât anume a înțeles instanța de apel să reducă despăgubirile stabilite prin sentință, în raport de acest criteriu, reprezintă, însă, o chestiune de apreciere a probelor administrate, în consecință, de temeinicie a deciziei recurate, aspect ce nu mai poate fi examinat în recurs, față de structura actuală a căii de atac, și care presupune invocarea și analiza doar a motivelor de nelegalitate (în acest sens, motivul de casare care permitea verificarea situației de fapt stabilită de instanțele de fond, raportat la probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000).

Referitor la criteriul jurisprudenței naționale în materie, cum s-a arătat deja, în examinarea recursului declarat de reclamant, acesta a fost avut în vedere de către instanța de apel, iar pârâta, întocmai ca și reclamantul, nu a produs alte dovezi de practică în materie, care să conducă, în cazul pârâtei, la reducerea și mai drastică a daunelor morale acordate în apel. În ceea ce privește calitatea recurentei pârâte în care aceasta este obligată la plata daunelor morale, de asociație non profit, finanțată din vărsămintele încasate de la societățile de asigurare, iar nu în calitate de asigurător, critica este, de asemenea, neîntemeiată.

Niciun moment, Curtea de Apel nu a considerat că pârâta acționează în calitate de asigurător, sens în care a și făcut referire la incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 25 1 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, ca temei al obligației de plată a despăgubirilor morale, de către pârâtă. În plus, indiferent de calitatea în care datorează pârâta despăgubiri, de natura acesteia, de asociație non profit, de documentele care au fundamentat constituirea acesteia (directive europene) și de fondurile din care se îndestulează, criteriile care stau la baza aprecierii despăgubirilor cuvenite persoanelor prejudiciate, în cazul în care autorul accidentului soldat cu vătămarea sau moartea victimei este necunoscut, sunt aceleași.

Legea (art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010) și principiile stabilite în jurisprudența și doctrina în materie nu fac nicio distincție, din perspectiva criteriilor de acordare a daunelor morale și, în cele din urmă, a însuși dreptului la despăgubiri al persoanei prejudiciate, după cum daunele sunt datorate în temeiul unui contract de asigurare, caz în care răspunde asigurătorul, în temeiul poliței R.C.A., sau, ca, în speță, o astfel de răspundere, bazată pe contractul de asigurare, nu poate fi antrenată, deoarece autorul accidentului rămâne necunoscut.

Tocmai în scopul de a fi protejate și victimele accidentelor cu autor necunoscut sau, în caz de deces, persoanele direct interesate, prevăzute de lege, s-a constituit și pârâta, ca F.P.V.S., iar protecția trebuie să se facă, în mod egal și în aceleași condiții, în ipoteza enunțată, cu cea acordată victimelor în care autorul faptei ilicite este cunoscut, iar răspunderea civilă este antrenată în baza contractului de asigurare. O interpretare contrară a dispozițiilor legale în materie ar presupune o discriminare între cei prejudiciați, ceea ce este de neacceptat, față de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României și de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește pretinsa „pasivitate” a reclamantului în valorificarea dreptului său la despăgubiri, aceasta nu se conturează într-un element determinant în stabilirea cuantumului daunelor morale cuvenite, atât timp cât nu se transformă într-un impediment la valorificarea pretențiilor și care nu poate fi legat decât de depășirea termenului de prescripție în care poate fi formulată acțiunea în despăgubiri, ceea ce nu este cazul în speță. Prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, considerând că, în raport de data producerii accidentului, 17 martie 2008, și data introducerii acțiunii în despăgubiri, 17 martie 2011 - data poștei, acțiunea a fost formulată în termenul de prescripție (încheierea de ședință din 20 aprilie 2011), aspect necombătut de pârâtă în fazele procesuale ulterioare.

De asemenea, împrejurarea că, la baza demersului inițiat de reclamant ar fi stat reprezentantul său convențional, specialist în accidente rutiere, reprezintă un aspect total nerelevant, de vreme ce aceasta nu se transformă într-un caz de fraudare a legii. Reprezentarea părții prin avocat este absolut permisă în proces, la fel și asistarea judiciară, inclusiv prin consilierea părții, client al avocatului respectiv, iar specializarea acestuia din urmă într-o anumit domeniu al dreptului nu constituie decât un argument în plus, în abordarea unei asistențe calificate, ceea ce este scopul și interesul oricărui client în opțiunea sa pentru un anumit avocat. În final, contrar susținerilor recurentei pârâte, ceea ce se evaluează, cu precădere, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, este nu despăgubirea în sine, ci prejudiciul suferit de partea reclamantă, sens în care instanța de apel a și procedat, potrivit tuturor criteriilor enunțate mai sus.

Prin urmare, Curtea de Apel a pronunțat, în evaluarea prejudiciului creat reclamantului, o decizie cu respectarea tuturor cerințelor legale, neexistând argumente care să justifice reducerea sumei acordate de această instanță, în recurs. 2. Cu privire la cheltuielile de judecată stabilite de prima instanță, în favoarea reclamantului, confirmate, de Curte, în apel, criticile din recurs nu au legătură cu argumentele instanței de apel în menținerea soluției Tribunalului, sub acest aspect. Cum s-a arătat deja, și Curtea a reținut că s-a încercat rezolvarea pe cale amiabilă a litigiului, ceea ce susține și recurenta, dar, față de eșecul acestui demers, a mai arătat că s-a promovat acțiunea ce formează obiectul litigiului de față, în cadrul căreia pârâta putea obține înlăturarea sa de la plata respectivelor cheltuieli avansate de reclamant, în primă instanță, doar prin recunoașterea pretențiilor părții adverse, în condițiile art. 275 C. proc.

civ. Or, a mai constat instanța de apel, că întâmpinarea depusă în dosarul primei instanțe nu îndeplinește cerințele textului de lege sus-menționat. Recurenta nu a combătut, în niciun fel, partea a doua a argumentării deciziei din apel, susținând doar aspecte total nerelevante față de considerentele Curții, legate de buna sa credință în întocmirea dosarului de daună și importanța acestui dosar într-o eventuală acțiune în regres, îndreptată împotriva autorului accidentului, în cazul în care acesta ar fi depistat. Prin urmare, criticile privind cheltuielile de judecată, raportat la modul în care recurenta a înțeles să le formuleze, în afara considerentelor Curții, sub acest aspect, nu pot fi primite.

Având în vedere aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, și recursul declarat de pârâtă, nefiind întrunite condițiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.R. și de pârâta A.F.P.V.S. împotriva Deciziei civile nr. 63 din data de 20 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 februarie 2013.