ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 421/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 421/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 531 din 08 iunie 2011,

Tribunalul Arad, secția civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantul B.R. în contradictoriu cu pârâta A.F.P.V.S.,

a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 40.000 euro, în

echivalent în lei la cursul B.N.R., din ziua plății efective, cu titlu de daune

morale, și a respins celelalte pretenții, ca nefondate; a obligat-o pe pârâtă la

plata sumei de 1.500 de lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut că, la data de 17 martie 2008, pe raza localității

Bârzava, județul Arad, pe DN 7, a avut loc un accident de circulație soldat cu

decesul mamei reclamantului, B.F. Potrivit concluziilor coroborate ale

procesului verbal de cercetare la fața locului și ale raportului de autopsie medico-legală,

cauza decesului a fost un accident rutier, victima fiind mama reclamantului, în

timp ce autorul a părăsit locul accidentului, nefiind identificat până în

prezent, în cadrul cercetărilor efectuate în dosarul penal deschis urmare a

celor constatate. Urmele lăsate la fața locului (urme de frânare-derapare,

bordura de beton de pe marginea drumului ruptă, particule de vopsea pe

îmbrăcămintea victimei etc.), coroborate cu concluziile raportului de autopsie,

conform cărora victima a avut multiplele leziuni externe și interne (rupturi

ale organelor interne-ficat, plămâni, splină, inimă), nu lasă loc la nicio

îndoială că B.F. a decedat urmare a unui accident rutier, petrecut în

localitatea Bârzava, al cărui autor a rămas necunoscut.

Din probele administrate

în cursul cercetărilor penale, nu rezultă vreo culpă a victimei în producerea

accidentului, aceasta neprezentând urme de alcool în sânge, conform buletinului

de analiză toxicologică, depus la dosar. În schimb, în sarcina șoferului

autovehiculului implicat în accident, există suficiente probe de culpă,

inclusiv o prezumție dedusă din părăsirea locului accidentului, imediat după

impact.

Așa fiind, Tribunalul

a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., privind

răspunderea civilă delictuală, deoarece fapta persoanei rămasă necunoscută, de

a accidenta mortal pe defuncta B.F., reprezintă o faptă ilicită, comisă cu

vinovăție, de natură a produce un prejudiciu moral reclamantului, constând în

suferința psihică îndurată ca urmare a morții mamei sale, în astfel de circumstanțe.

Pe de altă parte, Tribunalul

a stabilit și incidența prevederilor art. 61 alin. (3) teza I din Legea nr. 136/1995,

conform cărora fondul de protecție a victimelor străzii este destinat plăților

de despăgubiri pentru vătămări corporale sau decese, dacă autorul a rămas

neidentificat, precum și a prevederilor art. 25

1

din Legea nr. 32/2000,

conform cărora, în astfel de cazuri, calitate procesuală pasivă o are F.P.V.S.,

constituit ca asociație, persoană juridică de drept privat, fără scop

patrimonial, în conformitate cu prevederile legale referitoare la asociații și

fundații.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor solicitate de către reclamant, cu titlu de daune

morale, Tribunalul a apreciat că suma de 120.000 euro este exagerată, în raport

de prejudiciul efectiv încercat de către reclamant.

Fără îndoială că un

prejudiciu moral este destul de greu de cuantificat, deoarece, inclusiv,

suferința psihică și intensitatea trăirii acesteia reprezintă aspecte ce nu pot

fi determinate la adevărata lor valoare, prin mijloacele de probă pe care legea

procesuală le pune la dispoziția judecătorului.

Cu toate acestea,

prima instanță a constatat că, în cauză, este vorba despre mama reclamantului,

mai precis despre singurul antecesor în linie dreaptă rămas în viață al

acestuia, și singura rudă de gradul întâi pe care reclamantul o avea la

momentul producerii accidentului soldat cu decesul victimei. Pe de altă parte, Tribunalul

a apreciat că nu trebuie omise nici alte împrejurări, cum ar fi vârsta, de 61

de ani, a victimei, faptul că relația dintre reclamant și mama sa s-a

concretizat prin câteva vizite pe an, efectuate de reclamant, care și-a

stabilit reședința și locul de muncă în Italia, în ultimii 8 ani. Din această

perspectivă, împrejurarea că reclamantul își ajuta mama, ori de câte ori venea

acasă, inclusiv prin faptul că îi aducea diverse produse ori bani, reprezintă

aspecte ce țin de normalitate, reliefând conținutul unei relații obișnuite,

normale, dintre o mamă și fiul acesteia.

Este adevărat că,

prin cele două hotărâri judecătorești, depuse de către reclamant, cu titlu de

practică judiciară relevantă în cazuri similare, instanțele arădene au acordat

suma de 100.000 de euro și, respectiv, câte 100.000 euro, pentru părți civile

constituite în dosare penale. În ambele cazuri este vorba despre despăgubiri

solicitate de părțile civile ca urmare a decesului mamelor, respectiv al soției

acestora, în accidente de circulație.

Între spețele

prezentate și cauza de față există, însă, o diferență de nuanță esențială: în

cauzele prezentate drept practică judiciară, victimele decedate erau persoane

relativ tinere (în jur de 40 de ani), fiind, în același timp, întreținători de

familie, iar părțile civile cărora le-au fost acordate despăgubirile erau fie

soț supraviețuitor, fie copii aflați, încă, în întreținerea persoanelor

decedate, la momentul producerii accidentelor, având o viață domestică comună

zilnică.

În raport de acest

context, împrejurările din speța de față sunt diferite, deoarece mama reclamantului

a fost, la data producerii accidentului, o persoană trecută de vârsta de 60 de

ani, iar reclamantul și mama sa nu gospodăreau și nu conviețuiau împreună,

reclamantul fiind cel care mai efectua vizite periodice acasă.

În raport de aceste împrejurări, având

în vedere suma solicitată de către reclamant, sumele acordate de către instanțe

în alte spețe, precum și circumstanțele concrete ale cauzei de față, Tribunalul

a concluzionat că o sumă cifrată la 40.000 de euro reprezintă un echivalent

just al suferinței psihice îndurate de reclamant și, în același timp, o

satisfacție echitabilă pentru pierderea

cauzată de decesul mamei sale.

Prin

Decizia

civilă

nr.

63

din

20

martie

2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

,

secția

I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta A

.

F

.

P

.

V

.

S

.

împotriva sentinței civile sus-menționate,

s-a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că s-a admis, în parte,

acțiunea civilă, a fost obligată pârâta la plata, către reclamant, a sumei de

25.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății, cu titlu de

daune morale.

S-a menținut, în rest, sentința

atacată.

Pentru a pronunța această hotărâre, pe

fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele:

În ceea ce privește greșita întemeiere

a obligației apelantei, de dezdăunare, Curtea a înlăturat acest motiv de apel,

ca nefiind apt să conducă la reformarea sentinței atacate, în condițiile în

care subzistă un temei legal al obligării la plată, reglementat, expres, în

art.

25

1

din Legea

nr.

32/2000.

Referitor la posibila culpă concurentă

a victimei accidentului rutier, din probele depuse la dosar, reprezentând acte

din dosarul de urmărire penală întocmit urmare a accidentului rutier, nu

rezultă că victima accidentului ar fi avut o culpă concurentă în producerea

acestuia. Nu există probe privind sensul de mers în care se deplasa victima,

deoarece nu au existat martori la incidentul rutier, astfel că nu se poate

stabili dacă victima se deplasa conform dispozițiilor

art.

72

alin.

(1)

din O.U.G.

nr.

195/2002, respectiv pe partea stângă a

acostamentului, în sensul ei de mers. Din schița locului accidentului, se poate

observa că nu există trotuar în zonă, iar urmele de frânare au început pe

acostamentul din pământ, nu pe cel asfaltat.

Dacă pârâta avea un dubiu cu privire

la constatările organelor de urmărire penală, respectiv contesta concluziile

primei instanțe, avea posibilitatea procesuală de a solicita încuviințarea

efectuării, în cauză, a unei expertize tehnice judiciare, pentru determinarea

dinamicii accidentului, lucru pe care nu l-a făcut. Probele administrate au

fost comunicate apelantei, iar cererea de stabilire a dinamicii accidentului și

a poziției victimei în raport de autoturismul ce a lovit-o nu a fost o cerere

în probațiune, formulată în condițiile

art.

167 și următoarele

C. proc. civ.

, ci o apărare invocată pe calea

întâmpinării (filele 28-33), act procesual din care rezultă, cu evidență,

faptul că apelanta pârâtă nu a propus nicio probă în apărare.

În consecință, nu se poate admite

acest motiv de apel, cu atât mai mult cu cât scopul existenței pârâtei este

repararea prejudiciului cauzat prin accidente rutiere cu autor necunoscut,

legea necondiționând posibilitatea acordării de despăgubiri de culpa exclusivă

a conducătorului auto. Trebuie avute în vedere condițiile în care se produc

aceste incidente rutiere, în care, în majoritatea cazurilor, autorul nu poate

fi identificat, determinat de absența martorilor, astfel că și cerințele

privind probațiunea dinamicii accidentului trebuie privite din această

perspectivă.

În ceea ce privește acordarea

cheltuielilor de judecată, prima instanță a făcut o corectă interpretare și

aplicare a prevederilor

art.

274 și următoarele

C. proc. civ.

, în condițiile în care reclamantul a

încercat o rezolvare amiabilă a litigiului, fără succes, iar pârâta nu a făcut

o recunoaștere a pretențiilor acestuia la prima zi de înfățișare, întâmpinarea

depusă neavând forma cerută de

art.

275

din Cod.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor,

într-adevăr, suma de 40.000 euro, acordată de prima instanță reclamantului,

apare a fi excesiv de mare, în raport de particularitățile speței și de

jurisprudența în materie.

Criteriile reținute de către Tribunal,

pentru cuantificarea despăgubirilor apte să repare prejudiciul moral încercat

de reclamant, prin decesul mamei sale, sunt juste și vor fi avute în vedere și

de către instanța de apel, care și le însușește în întregime, însă suma

stabilită este prea mare pentru a respecta principiul proporționalității,

astfel încât, prin cuantumul stabilit, despăgubirea să nu se transforme într-o

îmbogățire fără justă cauză.

De

asemenea, cu referire la jurisprudența C.E.D.O., care este obligatorie, în

egală măsură, ca și normele Convenției, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de

convenționalitate, instanța a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului

moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei

aprecieri echitabile.

S-a

avut în vedere cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în

situații similare, așa cum rezultă din jurisprudența Înaltei Curți de Casație

și Justiție, clar conturată în ultimii ani, evident cu specificul fiecărei

spețe în parte, pentru a se da eficiență și celorlalte drepturi consacrate de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și principiului nediscriminării,

prevăzut de art. 14.

Referitor la cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale,

judecătorul primei instanțe, în mod corect, a avut în vedere situația concretă

a speței și criterii reale, respectiv vârsta mamei reclamantului, impactul asupra

existenței cotidiene a reclamantului.

Deși a folosit, în

mod pertinent, aceste criterii, judecătorul primei instanțe nu a intrat în

domeniul „ideii în echitate”, specifică jurisprudenței C.E.D.O., pentru a putea

să cuantifice, în mod just, cuantumul despăgubirilor cuvenite. Instanța de apel

a apreciat că, din această perspectivă, nu trebuie ignorate condițiile

socio-economice actuale, suma acordată cu titlu de despăgubiri apărând a fi

disproporționată, mai ales, prin raportare la faptul că reclamantul nu se

gospodărea cu defuncta, dimpotrivă, el o sprijinea financiar, este adevărat,

ocazional.

Nu poate exista un

plafon maximal sau minimal cu privire la sumele acordate, însă judecătorul nu

poate extrage, din contextul general al comunității, al modului de viață

obișnuit, doar profilul psiho-afectiv al reclamantului, pentru că atunci se

încalcă principiile în echitate, care țin de fundamentul unei justiții

democratice și care reprezintă temeiul jurisprudenței C.E.D.O.

În această logică

juridică, Curtea a apreciat că prejudiciul moral suferit de către reclamant

este cert, dar, prin aplicarea criteriilor de evidențiere a acestuia și

raportarea lor la persoana reclamantului, pe de o parte, și, ținând seama de

principiile în echitate, pe de altă parte, se impune stabilirea despăgubirii la

suma de 25.000 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R., stabilit în ziua

plății.

Față de soluția pronunțată și de

prevederile

art.

274

C. proc. civ.

, instanța de apel nu a acordat

reclamantului cheltuieli de judecată în apel, fiind necuvenite acestei părți,

iar apelantei, deoarece nu le-a solicitat.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamantul

B.R.

și pârâta

A.F.P.V.S.

I. Reclamantul

B.R.

a criticat decizia pentru următoarele

motive:

Instanța de apel a procedat la o greșită

reevaluare a daunelor morale cuvenite reclamantului, în urma decesului mamei sale.

Fundamentarea

deciziei, în stabilirea cuantumului daunelor morale, pe dispozițiile art. 14

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind principiul nediscriminării,

nu este greșită, dar este incompletă, deoarece, în speță, sunt incidente și

prevederile art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul nr. 11/2007 emis de C.S.A., act

normativ care nu este contrazis de prevederile antemenționate și care dispun, drept

criteriu legal de apreciere a cuantumului acestor tipuri de prejudicii, legislația

și jurisprudența din România. Din considerentele hotărârii lipsește orice

referire la cazuri particulare, și mai ales, la hotărârile depuse de reclamant

la dosar, cu titlu de practică judiciară.

Pe de altă parte, și

aplicarea art. 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului s-a făcut, în

mod greșit, deoarece, prin diminuarea daunelor morale acordate de prima

instanță, însuși recurentul a ajuns în situația de a fi discriminat.

Daca instanța de apel

ar fi analizat hotărâri pronunțate în cazuri similare, mai ales cele

evidențiate în jurisprudența Curții de Apel Timișoara, ar fi constatat că, în

cadrul acestei instanțe, despăgubirile acordate nu se situează la nivelul de

40.000 euro, ci sunt mult mai mari.

Cererea de recurs a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și9 C. proc. civ., recurentul

solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii

apelului declarat de pârâtă.

II. Pârâta

A.F.P.V.S.

a criticat decizia, pentru

următoarele motive:

morale acordate reclamantului, este incontestabil că acesta a suferit un

prejudiciu moral, prin decesul mamei sale, care se impune a fi reparat, dar

având în vedere raporturile de familie, circumstanțele socio-economice

individuale și naționale și condițiile concrete ale producerii accidentului.

Instanța de apel nu a

procedat decât la o parțială individualizare a despăgubirilor pentru

prejudiciul moral al reclamantului, plecând de la premisa greșită că relațiile

de rudenie reprezintă o prezumție, în sine, a unor relații afective strânse, cu

toate că acestea trebuie probate, mai ales că însăși instanța a reținut faptul

că reclamantul avea stabilită reședința în Italia de peste 8 ani, iar vizitele

acestuia, în țară, erau anuale.

În ceea ce privește

cuantumul acestor despăgubiri, greu de stabilit, se impune a se ține seama că

acesta trebuie să aibă efect compensatoriu, să se bazeze pe elemente proprii de

individualizare și să se raporteze, în lipsa unor criterii legale unanim acceptate,

la jurisprudența pentru cazuri similare.

Sumele acordate

trebuie să fie calificate doar ca despăgubiri, iar hotărârea judecătorului

trebuie să cuprindă criteriile care l-au determinat să aprecieze compensația pe

care o acordă.

Instanța, în

acordarea daunelor morale, trebuie să țină seama de faptul că recurenta nu este

asigurător.

Reclamantul și mama

sa nu gospodăreau împreună, nu conviețuiau; instanța nu trebuia să omită faptul

că reclamantul s-a remarcat printr-o completă pasivitate în perioada 2008 (anul

decesului) și 2011 (anul în care a inițiat acțiunea); se poate considera că reprezentantul

convențional al reclamantului este cel care i-a devoalat acestuia posibilitatea

obținerii de despăgubiri, iar nu invers, ca reclamantul să solicite sprijinul

avocatului, mai ales că reprezentantul convențional al reclamantului este

specializat în accidente rutiere.

Fondul este o

asociație profesională non profit, constituită prin transpunerea, în legislația

românească, a mai multor directive europene, finanțată prin vărsăminte din

primele încasate de societățile de asigurare autorizate să emită polițe R.C.A.

în România.

Fondul este obligat,

în virtutea normele sale de funcționare, să intervină pentru a acorda

despăgubiri „persoanelor păgubite prin accidente de autovehicule, dacă

autovehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas

neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii

produse prin accidente de autovehicule”.

Asemenea suferințe

sunt subînțelese, iar, ca atare, trebuie compensate material, însă, pe de altă

parte, această compensație trebuie să fie una rezonabilă, și nu un mijloc de

îmbogățire. Suma trebuie să se raporteze, totuși, și la vârsta și situația

juridică a părții prejudiciate în momentul producerii accidentului.

Ceea ce trebuie

evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul,

nu prejudiciul ca atare.

De aceea, se impune reducerea

cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, la nivelul mediilor

instanțelor de judecată din România, pentru spețe similare, evident în raport cu

gradul de individualizare evidențiat mai sus. În consecință, recurenta susține

că, în speță, este justificat un cuantum al despăgubirilor de 50.000 lei.

cheltuielile de judecată, recurenta susține că cererea formulată de reclamant

trebuia respinsă ca nefondată.

F.P.V.S. a încercat

soluționarea cererii reclamantului în mod amiabil, dar dacă acesta a

interpretat solicitările Fondului, de completare a documentației de la dosarul

de daună, ca o rea-credință, atunci trebuie arătat că, de soliditatea dosarului

de daună, depinde succesul acțiunii în regres, formulată după plată (în cazul

identificării conducătorului auto vinovat de producerea accidentului).

Recurenta pârâtă a

solicitat admiterea căii de atac, modificarea, în parte, a deciziei atacate, reconsiderarea

cuantumului daunelor morale acordate și respingerea cererii de obligare a

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia

civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate,

pentru următoarele considerente:

I. Recurentul

reclamant susține că decizia atacată nu cuprinde considerente legate de hotărâri

judecătorești pronunțate de instanțele naționale în cauze similare cu cea de

față, cu alte cuvinte că nu s-a ținut seama, în stabilirea cuantumului

despăgubirilor acordate în apel, de criteriul jurisprudenței naționale,

prevăzut de art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 11/2007 pentru

punerea în aplicare a

Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii

produse prin accidente de vehicule,

emis de Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor.

Critica

recurentului va fi analizată nu din perspectiva Ordinului nr. 11/2007,

sus-menționat, care era abrogat la data introducerii cererii de chemare în

judecată (17 martie 2011, data poștei), prin Ordinul C.S.A. nr. 8/2008, ci

raportat la dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010,

în vigoare la această dată.

Textul de lege

sus-menționat reia, în întregime, conținutul dispoziției legale din Ordinul

C.S.A. nr. 11/2007, în sensul că, la stabilirea despăgubirilor în caz de deces,

se au în vedere daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența

din România.

Este adevărat că, în

cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel nu face referire expresă la hotărârile

judecătorești depuse de reclamant, cu titlu de practică judiciară relevantă în

materie, în dosarul primei instanțe, și nici la hotărâri pronunțate în alte

cauze concrete, similare cu cea care formează obiectul prezentului litigiu,

dar, a menționat că își însușește, în totalitate, criteriile reținute de

Tribunal în cuantificarea prejudiciului, pe care le-a apreciat ca fiind juste

(pag. 10, parag. 1 din decizia atacată). Or, Tribunalul a analizat jurisprudența

depusă de reclamant în dosarul instrumentat de această instanță, nemaifiind

necesar a se proceda la o nouă examinare, de către Curte, în condițiile în care

instanța de control judiciar a precizat confirmarea criteriilor de care a ținut

seama prima instanță, în cuantificarea despăgubirilor. În plus, reducerea

cuantumului despăgubirilor, în apel, nu a fost rezultatul unei alte abordări a

jurisprudenței naționale în materie, la care să fi procedat Curtea, și care, în

aceste condiții, ar fi impus o nouă analiză a hotărârilor pronunțate de

instanțele naționale, în materie, ci a interpretării jurisprudenței C.E.D.O.,

din perspectiva ideii de „echitate”, a examinării condițiilor actuale socio-economice

și a particularităților speței, privind relația de familie dintre reclamant și

defuncta sa mamă, cu privire la care instanța de apel a reținut că nu

gospodăreau împreună, reclamantul fiind cel care îi acorda, ocazional, sprijin

material.

De asemenea, în

această evaluare, Curtea de Apel a făcut referire și la practica Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în cazuri similare, considerent care, chiar generic

fiind (instanța de apel nu a concretizat, prin exemplificarea unor asemenea

hotărâri, jurisprudența instanței supreme), nu a fost combătut de recurent,

prin invocarea unor hotărâri ale acestei instanțe, care să cuprindă soluții contrare,

respectiv un cuantum mai mare decât cel acordat de instanța de apel.

Cât privește

jurisprudența Curții de Apel Timișoara, invocată de recurent în susținerea

tezei stabilirii greșite a cuantumului despăgubirilor cuvenite lui, prin

decizia recurată, în afara deciziei penale, pronunțate în recurs, de această

instanță, depusă în dosarul de fond și analizată de Tribunal, partea nu a

invocat și nici dovedit existența jurisprudenței curții de apel respective,

prin care să se fi acordat, în cauze similare, sume de bani mai mari decât cea

stabilită în speța de față. Or, în acest sens, sarcina probei îi revenea,

conform art. 1169 C. civ.

Referitor la

nerespectarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța de apel, în cazul

lui, susținerile sunt neîntemeiate. Diminuarea daunelor morale acordate de

prima instanță, în urma admiterii apelului, nu reprezintă, de plano, încălcarea

principiului enunțat, recurentul nesusținând, în mod concret, pentru ce

argumente consideră că s-a procedat la nerespectarea art. 14 din Convenție, de

către Curte, și ce situații similare lui, soluționate, prin hotărâri

irevocabile, ar fi determinat acordarea unor sume de bani superioare celei

stabilite prin decizia recurată.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este

nefondat, urmând să-l respingă ca atare, raportat la dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. și la neîntrunirea, în cauză, a cerințelor motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9.

În privința motivului

de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat ca temei al

căii de atac, acesta nu va fi analizat de Înalta Curte, întrucât criticile

formulate de reclamant nu se circumscriu cazului de modificare respectiv.

Recurentul nu susține, în cererea de recurs, interpretarea greșită a vreunui

act juridic dedus judecății, în sens de convenție sau act juridic unilateral, cu

consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia.

II. Recursul declarat

de pârâtă este, de asemenea, nefondat.

Instanța de apel a enunțat

criteriile avute în vedere la decizia pronunțată, respectiv cele reținute de

prima instanță (circumstanțele producerii accidentului soldat cu moartea mamei

reclamantului, vârsta victimei, gradul de rudenie între victimă și reclamant,

relațiile de familie dintre cei doi, practica judiciară națională în materie, concretizată

în hotărârile judecătorești penale, depuse de reclamant), unele dintre aceste

criterii fiind reevaluate de instanța de apel. În plus, Curtea s-a referit și la

jurisprudența C.E.D.O. și la cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

aprecierea cuantumului despăgubirilor, având în vedere, deci, toate criteriile

stabilite de jurisprudență și doctrină, în determinarea cuantumului daunelor

morale, contrar susținerilor recurentei pârâte.

De asemenea, în ceea

ce privește relațiile de familie dintre victimă și reclamant, Curtea nu a

pornit de la premisa că, în sine, o asemenea relație implică afecțiunea strânsă

între cei doi, ci a circumstanțiat, la situația din speță, modul în care s-au

derulat raporturile de familie, acesta fiind un element determinat în

micșorarea, în apel, a despăgubirilor morale acordate reclamantului, de prima

instanță. Cu cât anume a înțeles instanța de apel să reducă despăgubirile

stabilite prin sentință, în raport de acest criteriu, reprezintă, însă, o

chestiune de apreciere a probelor administrate, în consecință, de temeinicie a

deciziei recurate, aspect ce nu mai poate fi examinat în recurs, față de

structura actuală a căii de atac, și care presupune invocarea și analiza doar a

motivelor de nelegalitate (în acest sens, motivul de casare care permitea

verificarea situației de fapt stabilită de instanțele de fond, raportat la

probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost

abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000).

Referitor la

criteriul jurisprudenței naționale în materie, cum s-a arătat deja, în

examinarea recursului declarat de reclamant, acesta a fost avut în vedere de

către instanța de apel, iar pârâta, întocmai ca și reclamantul, nu a produs

alte dovezi de practică în materie, care să conducă, în cazul pârâtei, la

reducerea și mai drastică a daunelor morale acordate în apel.

În ceea ce privește

calitatea recurentei pârâte în care aceasta este obligată la plata daunelor

morale, de asociație non profit, finanțată din vărsămintele încasate de la

societățile de asigurare, iar nu în calitate de asigurător, critica este, de

asemenea, neîntemeiată. Niciun moment, Curtea de Apel nu a considerat că pârâta

acționează în calitate de asigurător, sens în care a și făcut referire la

incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 25

1

din Legea nr. 32/2000

privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, ca temei al

obligației de plată a despăgubirilor morale, de către pârâtă. În plus,

indiferent de calitatea în care datorează pârâta despăgubiri, de natura

acesteia, de asociație non profit, de documentele care au fundamentat constituirea

acesteia (directive europene) și de fondurile din care se îndestulează,

criteriile care stau la baza aprecierii despăgubirilor cuvenite persoanelor

prejudiciate, în cazul în care autorul accidentului soldat cu vătămarea sau

moartea victimei este necunoscut, sunt aceleași. Legea (art. 49 pct. 2 lit. d)

din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010) și principiile stabilite în jurisprudența și

doctrina în materie nu fac nicio distincție, din perspectiva criteriilor de

acordare a daunelor morale și, în cele din urmă, a însuși dreptului la

despăgubiri al persoanei prejudiciate, după cum daunele sunt datorate în

temeiul unui contract de asigurare, caz în care răspunde asigurătorul, în

temeiul poliței R.C.A., sau, ca, în speță, o astfel de răspundere, bazată pe

contractul de asigurare, nu poate fi antrenată, deoarece autorul accidentului

rămâne necunoscut. Tocmai în scopul de a fi protejate și victimele accidentelor

cu autor necunoscut sau, în caz de deces, persoanele direct interesate,

prevăzute de lege, s-a constituit și pârâta, ca F.P.V.S., iar protecția trebuie

să se facă, în mod egal și în aceleași condiții, în ipoteza enunțată, cu cea

acordată victimelor în care autorul faptei ilicite este cunoscut, iar

răspunderea civilă este antrenată în baza contractului de asigurare. O

interpretare contrară a dispozițiilor legale în materie ar presupune o

discriminare între cei prejudiciați, ceea ce este de neacceptat, față de

dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României și de art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

pretinsa „pasivitate” a reclamantului în valorificarea dreptului său la

despăgubiri, aceasta nu se conturează într-un element determinant în stabilirea

cuantumului daunelor morale cuvenite, atât timp cât nu se transformă într-un

impediment la valorificarea pretențiilor și care nu poate fi legat decât de

depășirea termenului de prescripție în care poate fi formulată acțiunea în

despăgubiri, ceea ce nu este cazul în speță. Prima instanță a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune, considerând că, în raport de data producerii

accidentului, 17 martie 2008, și data introducerii acțiunii în despăgubiri, 17

martie 2011 - data poștei, acțiunea a fost formulată în termenul de prescripție

(încheierea de ședință din 20 aprilie 2011), aspect necombătut de pârâtă în

fazele procesuale ulterioare.

De asemenea,

împrejurarea că, la baza demersului inițiat de reclamant ar fi stat

reprezentantul său convențional, specialist în accidente rutiere, reprezintă un

aspect total nerelevant, de vreme ce aceasta nu se transformă într-un caz de

fraudare a legii. Reprezentarea părții prin avocat este absolut permisă în

proces, la fel și asistarea judiciară, inclusiv prin consilierea părții, client

al avocatului respectiv, iar specializarea acestuia din urmă într-o anumit

domeniu al dreptului nu constituie decât un argument în plus, în abordarea unei

asistențe calificate, ceea ce este scopul și interesul oricărui client în

opțiunea sa pentru un anumit avocat.

În final, contrar

susținerilor recurentei pârâte, ceea ce se evaluează, cu precădere, pentru

stabilirea cuantumului despăgubirilor, este nu despăgubirea în sine, ci

prejudiciul suferit de partea reclamantă, sens în care instanța de apel a și

procedat, potrivit tuturor criteriilor enunțate mai sus.

Prin urmare, Curtea

de Apel a pronunțat, în evaluarea prejudiciului creat reclamantului, o decizie

cu respectarea tuturor cerințelor legale, neexistând argumente care să

justifice reducerea sumei acordate de această instanță, în recurs.

cheltuielile de judecată stabilite de prima instanță, în favoarea

reclamantului, confirmate, de Curte, în apel, criticile din recurs nu au

legătură cu argumentele instanței de apel în menținerea soluției Tribunalului,

sub acest aspect. Cum s-a arătat deja, și Curtea a reținut că s-a încercat

rezolvarea pe cale amiabilă a litigiului, ceea ce susține și recurenta, dar,

față de eșecul acestui demers, a mai arătat că s-a promovat acțiunea ce formează

obiectul litigiului de față, în cadrul căreia pârâta putea obține înlăturarea

sa de la plata respectivelor cheltuieli avansate de reclamant, în primă

instanță, doar prin recunoașterea pretențiilor părții adverse, în condițiile art.

275 C. proc. civ. Or, a mai constat instanța de apel, că întâmpinarea depusă în

dosarul primei instanțe nu îndeplinește cerințele textului de lege

sus-menționat.

Recurenta nu a

combătut, în niciun fel, partea a doua a argumentării deciziei din apel,

susținând doar aspecte total nerelevante față de considerentele Curții, legate

de buna sa credință în întocmirea dosarului de daună și importanța acestui

dosar într-o eventuală acțiune în regres, îndreptată împotriva autorului

accidentului, în cazul în care acesta ar fi depistat.

Prin urmare,

criticile privind cheltuielile de judecată, raportat la modul în care recurenta

a înțeles să le formuleze, în afara considerentelor Curții, sub acest aspect,

nu pot fi primite.

Având în vedere

aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

urmează să respingă, ca nefondat, și recursul declarat de pârâtă, nefiind

întrunite condițiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamantul B.R. și de pârâta A.F.P.V.S. împotriva Deciziei

civile nr. 63 din data de 20 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 04 februarie 2013.