ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 314/2010

Asupra recursului

civil de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la data de 8 februarie 2008 la Tribunalul

Argeș, secția civilă, reclamanții T.G., M.M., N.S. și A.G. au chemat în

judecată pe pârâtul SNP P. SA - Sucursala A. SA solicitând obligarea acestuia

să le plătească drepturile salariale cuvenite și neacordate pentru perioada

2005-2007, actualizarea acestor drepturi în raport cu indicele de inflație și

dobânda legală precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin

sentința nr. 235/CM din 6 februarie 2009 Tribunalul Argeș a admis acțiunea, a

obligat pârâtul să plătească reclamanților drepturile salariale suplimentare

neacordate, reprezentând prima de Crăciun pe anul 2004 și primele de Paști și

de Crăciun pe anii 2005-2007 în cuantum de 4.706 lei stabilit prin completarea

raportului de expertiză, drepturi ce se vor actualiza cu indicele de inflație

la data plății efective și la 1500 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva

sentinței au declarat recurs reclamanții și pârâta SC P. SA.

În

cursul judecării recursului pârâta a invocat excepția de neconstituționalitate

a prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima teză (ultima liniuță) C.

muncii - Legea nr. 53/2003, în raport de prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art.

73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României revizuită.

Se arată, în susținerea excepției, că potrivit art. 298 alin. (2) teza ultimă C.

muncii sunt abrogate orice alte dispoziții contrare acestui act normativ.

Art. 1 alin.

(4) din Constituție prevede că statul se organizează potrivit principiului

separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și

judecătorească, în cadrul democrației constituționale.

Art. 1

alin. (5) statuează că în România respectarea Constituției, a supremației sale

și a legilor este obligatorie.

Art. 73

alin. (3) : Prin lege organică se reglementează (…) lit. p) regimul general privind

raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială. Art. 79 alin.

(1) : Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al

Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea

sistematizării, unificării, și coordonării întregii legislații. El ține

evidența oficială a legislației României.

Motivul

de neconstituționalitate invocat a pornit, în principal, de la premisa că

ambele legi mai sus menționate sunt legi organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999)are

caracter special, iar cealaltă (C. muncii) reprezintă dreptul comun în materia

care interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor de muncă și de la

faptul că cele două acte normative reglementează diferit problema competenței

teritoriale a instanței competente să soluționeze astfel de litigii.

S-a

susținut și că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 24/2000, în procesul

de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe

articole sau aliniate din același act normativ ori în două sau mai multe acte

normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la norma de trimitere, cu

mențiunea că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ nu mai există

temei legal pentru operarea abrogării implicit, categorie în care se încadrează

și norma de drept atacată pentru neconstituționalitate.

Prin

încheierea pronunțată la 1 iunie 2009 Curtea de Apel Piteșt, secția civilă,

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu

minori și de familie a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale,

apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel,

s-a constatat că, în realizarea demersului de sesizare a Curții

Constituționale, instanța de drept comun are obligația să verifice dacă textul

a cărui neconstituționalitate s-a invocat are legătură cu soluționarea cauzei

și că această legătură trebuie privită din perspectiva normelor de drept

material și procesual, cărora le este circumscris litigiul dedus judecății.

Cum

însă, în speță, ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a

unor norme de drept succesive privitoare la competența teritorială a

instanțelor de drept comun, adică o problemă de interpretare și de aplicare în

timp a legii procesual civile care,în mod necontestat, este în competența

jurisdicțională a instanțelor de drept comun, curtea de apel a reținut că, în

speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

și, pe cale de consecință, că nu se justifică sesizarea Curții Constituționale.

Împotriva

acestei soluții a declarat recurs pârâta, care a susținut caracterul nelegal al

încheierii în ce privește aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Invocând

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din

Legea nr. 53/2003 recurenta a pretins că acest text introduce un caz de

abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a dispozițiilor

Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, prin care se

reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a

făcut referire de asemenea, la raportul dintre norma specială (conținută de

Legea nr. 168/1999) și cea generală (C. muncii), la faptul că acestea

reglementează diferit problema competenței teritoriale în materia conflictelor

de muncă, precum și la împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență

teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este

sau nu în vigoare.

Analizând

recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele

considerente:

În

drept, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, această instanță decide asupra excepțiilor

ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei

în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Rezultă

că legiuitorul a statuat că pot face obiectul unei astfel de excepții „legi sau

ordonanțe” ori „dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare”,

adică norme de drept în vigoare care trebuie să aibă „legătură cu soluționarea

cauzei”, anume, în aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să judece

litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul acestuia.

În

speță, dispoziția legală atacată, cuprinsă în art. 298 alin. (2), liniuța

finală C. muncii prevede că „Pe data intrării în vigoare a prezentului cod se

abrogă: (…) - orice alte dispoziții contrare.”.

Această

dispoziție, care instituie un caz de abrogare expresă indirectă, și nu un caz

de abrogare implicită (tacită), cum eronat susține pârâta, nu reglementează

competența teritorială a niciunei instanțe și nu este de natură, prin ea

însăși, să constituie fundamentul judecății unei pricini în fond sau a unei

excepții procesuale ci, presupune o verificare și o determinare a acțiunii în

timp a legii care o cuprinde (C. muncii), în raport cu legea anterioară( Legea nr.

168/1999).

În

aplicarea unui astfel de text de lege, judecătorul are a stabili, folosind

metodele de interpretare - printre care și regulile de interpretare logică, cu trimitere

la cea potrivit căreia legea specială constituie excepția și este de strictă

interpretare - care este momentul și care dispoziții din legea anterioară au

ieșit din vigoare prin abrogare și, după caz, care au supraviețuit, și

respectiv, care este momentul și ce dispoziții ale legii noi sunt de imediată

aplicare și, după caz, care retroactivează.

Rezultă

că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al excepției de

neconstituționalitate, în realitate, constituie o metodă de interpretare a unei

norme de drept - în speță supusă analizei, a unei norme prin care s-a instituit

un caz de abrogare expresă implicită - metodă care solicită să fie aplicată

astfel încât să impună concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din

legea anterioară, referitor la care s-ar putea reține că ar cădea sub incidența

abrogării, în realitate nu a fost abrogată, ci este încă în vigoare și se

aplică cu prioritate.

Or,

metodele de interpretare a normelor de drept sunt instrumente de lucru lăsate

la îndemâna interpretului, în speță, a judecătorului cauzei, și ele nu se

confundă nici cu textele de drept pe care le interpretează și nici cu

concluziile la care ajunge interpretul.

Întrucât

nu sunt norme de drept, ci doar ajută la înțelegerea sau determinarea

conținutului acestora, metodele de interpretare nu pot intra în conflict cu

normele constituționale.

Cu atât

mai puțin, posibilele concluzii ale interpretului unei norme de drept, rezultat

al folosirii unor anumite metode de interpretare, chiar dacă, în mod firesc,

contribuie la soluționarea unei cauze, nu pot constitui, de asemenea obiect al

unei excepții de neconstituționalitate.

Aceasta,

întrucât nici metodele de interpretare ale unei norme de drept și nici

posibilele concluzii ale interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin

dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/2001 pentru a fi obiect al unei

astfel de excepții, adică nu sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte de

drept.

Așa

fiind, pentru considerentele arătate care, în parte le completează pe cele

reținute de curtea de apel, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus

judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursuldeclarat

de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 1 iunie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi 22 ianuarie 2010.