ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2202/2014

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă sub nr. 1285/1 din 27 martie 2014, SC I. SR:, SC C.P. SRL, C.D., C.A.L., S.C., S.S.A., R.T., R.M., N.I., T.M. au formulat, în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 2167 din 15 aprilie 2013 a acestei instanțe (prin care le-a fost respins recursul împotriva Deciziei nr. 132 din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă). I) În motivarea căii extraordinare de atac exercitate, contestatorii au arătat că au criticat decizia din apel care a invalidat efectele bunei credințe prin luarea în considerare a unor dispoziții legale ulterioare actului de transfer al dreptului de proprietate sau a unor elemente de fapt necorelate cu legislația în vigoare la momentul respectiv.

S-a susținut că această critică privea trei aspecte care se refereau la buna credință și anume: 1) faptul că buna-credință la încheierea actului s-a apreciat prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 247/2005, ceea ce reprezintă o aplicare a unei legi ulterioare nașterii raportului juridic de drept; 2) împrejurarea că depunerea notificării din 9 mai 1997 nu este opozabilă pârâților și nu poate fi reținută ca element în dovedirea relei-credințe a acestora cât timp la momentul cumpărării nu exista o reglementare care să permită acționarilor persoanelor juridice să pretindă restituirea în natură; 3) faptul că, raportat la dispozițiile art. 59 din Decretul nr. 115/1938, aplicabile la momentul transferului dreptului de proprietate, față de lipsa notării din CF individuală a prezentului litigiu, notarea acestuia în CF colectivă nu era opozabilă pârâților contestatori.

Or, dacă în privința primului motiv, instanța de recurs face o analiză complexă, referirea la celelalte două este lacunară, fără ca motivele invocate să fie analizate prin raportare la susținerile recurenților contestatori. - Astfel, neanalizarea aspectului vizând existența notificării din 9 mai 1997 nu duce la concluzia relei-credințe a contestatorilor. Referitor la acest aspect, instanța de recurs a reținut că „notificarea nu trebuia să le fie comunicată pârâților, deoarece era înregistrată chiar în evidențele vânzătoarei, astfel încât, cu diligențe normale, corespunzătoare unui proprietar diligent, s-ar fi putut afla despre existența cererii”. Aceasta, în condițiile în care recurenții au invocat că nicio reglementare în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare nu atribuia efect juridic în eventualitatea scrisorii pe care ar fi trimis-o fostul proprietar.

Instanța de recurs omite să se pronunțe asupra motivului așa cum a fost formulat, statuând, fără fundament, că recurenții ar fi putut afla despre existența notificării prin depunerea unor diligențe normale. - Prin memoriul de recurs s-a invocat, de asemenea, buna-credință cu referire la împrejurarea că înscrierea prezentului litigiu în coala colectivă a cărții funciare, iar nu în cartea individuală a imobilului, s-a efectuat contrar dispozițiilor art. 59 din Decretul nr. 115/1938 aplicabile, coroborat cu faptul că pârâții au făcut demersuri concrete de verificare a existenței vreunei sarcini asupra imobilului, prin solicitarea extrasului de carte funciară. Potrivit art. 59 din Decretul nr. 115/1938, înscrierile privitoare la întreaga clădire se vor face atât în cartea funciară colectivă, cât și în cele individuale.

Rezultă că neînscrierea în cartea funciară individuală nu poate fi opusă subdobânditorului, întrucât la momentul cumpărării unui apartament dintr-o clădire, oricărui cumpărător diligent îi revine obligația de a solicita extras de carte funciară aferent apartamentului ce face obiectul transferului dreptului de proprietate, iar nu și să consulte cartea funciară colectivă a întregii clădiri. Înscrierea în cartea funciară are efect constitutiv de drepturi, astfel încât orice persoană care solicită un extras de carte funciară din care rezultă că imobilul respectiv este lipsit de sarcini, este considerată de bună-credință.

În respingerea acestei critici, instanța de recurs a reținut că notarea în cartea funciară colectivă nu are nicio relevanță pentru realizarea publicității litigiului, întrucât și o astfel de operațiune asigură informarea terților interesați în legătură cu existența litigiului în care se dispută dreptul de proprietate, fără a face vreo referire la susținerile recurenților privind buna-credință în sensul că, pentru a fi opozabil terților, un atare drept trebuia înscris în cartea funciară individuală a imobilului. Ca atare, nu există nicio referire relativ la criticile aduse pe aspectul bunei-credințe, susținerile care conturau motivul de recurs menționat fiind omise din analiză. II) Instanța de recurs a săvârșit o eroare materială constând în neobservarea prevederilor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu persoanele fizice, care stipulau că dispozițiile aplicabile raportului juridic dintre părți sunt cele ale Legii nr. 112/1995.

În acest sens, pârâții au arătat că perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare privind pe N., S., R. și T. s-a făcut în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce atrăgea aplicabilitatea la speță a dispoz. art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanța de recurs a reținut însă, că „acestea au fost încheiate sub imperiul Legii nr. 85/1992 republicată în urma modificării prin Legea nr. 79/1997, iar nu în baza Legii nr. 112/1995”. Pornind de la această situație premisă, instanța de recurs nu a mai procedat la examinarea motivului de recurs formulat de către pârâți, apreciind că se raportează la dispozițiile Legii nr. 112/1995, pe care le-a considerat lipsite de incidență în speță. În felul acesta, instanța a omis mențiunile cuprinse în mod expres și neechivoc în chiar cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare în sensul că acestea se încheie în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Analizând aspectele deduse judecății prin intermediul contestației în anulare promovate, Înalta Curte constată următoarele: Conform dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., text care fundamentează demersul judiciar de față, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”. Contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, se poate exercita numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, nefiind posibil ca prin intermediul ei să se poată remedia greșeli de judecată, respectiv, de interpretare a actelor deduse judecății, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale considerate aplicabile speței.

Pentru a fi incident motivul de contestație prevăzut de teza a II-a art. 318 C. proc. civ., invocat în principal de către contestatori, este necesar ca instanța de recurs să fi omis din greșeală, analiza vreunuia din motivele prevăzute de art. 304 din același cod, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de părți, care trebuie subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină. Instanța de recurs are obligația de a răspunde, punctual, criticilor formulate, fără a i se impune analiza tuturor argumentelor cuprinse în motivele de recurs, nefiind vizate de textul legal anterior citat nici nemulțumirile părților față de răspunsul la motivele de recurs. Aceasta, întrucât instanța sesizată cu contestație în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea considerentelor pe temeiul cărora anumite motive de recurs au fost respinse și, în funcție de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunțată în cauză.

I) Făcând aplicarea acestor considerațiuni de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul, pretins de către contestatori, că în motivarea soluției adoptate nu s-ar fi făcut referire la toate argumentele invocate de aceștia în motivele de recurs, nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Astfel, contestatorii au susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra criticii privind înlăturarea, de către instanța de apel, a apărărilor referitoare la buna-credință a acestora în dobândirea imobilelor în litigiu, prin aplicarea unor dispoziții legale ulterioare actului de transfer al dreptului de proprietate sau a unor elemente de fapt necorelate cu legislația în vigoare la acel moment.

Au mai arătat contestatorii că aspectul bunei-credințe viza: inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (intrate în vigoare ulterior nașterii raportului juridic dedus judecății); inopozabilitatea, în raport cu aceștia, a notificării din 9 mai 1997, având în vedere inexistența, la acea dată, a unei reglementări care să permită acționarilor persoanelor juridice să pretindă restituirea în natură; inopozabilitatea notării litigiului în cartea funciară colectivă, întrucât dispozițiile art. 59 din Decretul nr. 115/1938 aplicabil la momentul transferului dreptului de proprietate prevedea obligativitatea notării în cartea funciară individuală.

În ce privește pronunțarea și motivarea aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, înșiși contestatorii au arătat că „… Înalta Curte face o analiză complexă cuprinsă în decizia contestată …”, sens în care este evident că presupusa „omisiune” reglementată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu vizează acest aspect. Referitor la chestiunile privind inopozabilitatea, față de pârâții contestatori, a notificării formulate la data de 9 mai 1997 și a înscrierii în cartea funciară colectivă a litigiului, aceștia au precizat că soluția instanței de recurs „… este lacunară, fără ca motivele invocate să fie analizate prin raportare la susținerile formulate …”. Ca atare, contestatorii înșiși recunosc că instanța de recurs s-a pronunțat asupra criticilor deduse judecății, nemulțumirile vizând în realitate, modalitatea în care s-a dat dezlegare acestora.

Astfel, contestatorii combat considerentul deciziei din recurs care, examinând aspectul legat de efectele juridice ale notificării, reține că existența ei ar fi putut fi cunoscută „pe baza unor demersuri normale, corespunzătoare unui proprietar diligent”, că „… nu era necesară existența unei dispoziții legale exprese, care să prevadă efectul de suspendare a vânzării în cazul depunerii notificării din partea persoanelor deposedate de imobil, pentru ca părțile să se abțină de la perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare” și că „… notificarea din 9 mai 1997 nu trebuia să le fie comunicată pârâților, deoarece era înregistrată chiar în evidențele vânzătoarei RAGCL Sibiu, astfel încât, cu demersuri normale, corespunzătoare unui proprietar diligent, recurenții ar fi putut afla despre existența cererii …”, concluzionând că „… existența Notificării din 9 mai 1997 și posibilitatea recurenților de a lua cunoștință de această cerere sunt elemente suficiente pentru stabilirea relei credințe a cumpărătorilor, cum, în mod corect, a stabilit și instanța de apel …”.

Referitor la susținerile potrivit cărora, la data formulării notificării din 9 mai 1997, nu exista o legislație care să permită acționarilor unei persoane juridice să pretindă măsuri reparatorii în natură pentru imobilele ce au aparținut persoanei juridice respective, instanța de recurs a reținut că „… raportat la această notificare, indiferent de legislația existentă, orice posibil cumpărător trebuia să se abțină de la încheierea actului de vânzare-cumpărare până la soluționarea cererii respective …”. Contrar acestor argumente ale instanței de recurs, contestatorii pretind că au desfășurat demersurile în cadrul legal existent care nu necesita verificări „ale cererilor de restituire ale fostului proprietar” și respectiv, nu conferea dreptul persoanelor juridice de a solicita restituirea imobilului în natură, tinzând astfel, la un control de legalitate în afara cadrului procesual permis de exercitarea unei contestații în anulare.

Sub acest aspect, demersul lor este asimilabil din punct de vedere procedural, unui nou recurs care pune în discuție, de o manieră nepermisă în sistemul ierarhiei și unicității căilor de atac, legalitatea deciziei irevocabile pronunțate în recurs. - Tot astfel, cu referire la aspectul vizând lipsa notării litigiului în cartea funciară individuală, element pe care pârâții-contestatori și-au fundamentat de asemenea, buna-credință, se constată că instanța de recurs l-a examinat și a răspuns susținerilor părților. Așa cum contestatorii înșiși menționează în motivele contestației în anulare, instanța de recurs a statuat că este suficientă, pentru asigurarea publicității litigiului, împrejurarea că notarea acestuia s-a făcut în C.F.

colectivă, o astfel de operațiune asigurând informarea terților interesați. Totodată, s-a apreciat că „nici nu era necesară notarea litigiului în C.F., pentru reținerea relei-credințe a părților contractante, deoarece atitudinea subiectivă a cumpărătorilor se circumscrie unor criterii de fapt mai largi decât cele raportate strict la efectele pe care le-ar produce evidențele de C.F. și „unei sume întregi de factori care o configurează”. Faptul că nu a fost primit punctul de vedere al recurenților-pârâți nu înseamnă, cum total eronat pretind aceștia, că ar fi rămas în afara analizei critica (de fapt, un argument al susținerii bunei lor credințe). În realitate, ca și în ipoteza anterior examinată, contestatorii pun în discuție modalitatea în care instanța a răspuns criticilor formulate, iar nu o situație de neanalizare a acestora.

În concluzie, se constată că promovarea contestației în anulare de față, întemeiată pe art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., nu poate fi primită dintr-un dublu considerent. Pe de o parte, deși se susține că ar fi rămas neanalizat un motiv de recurs, în realitate, din chiar motivele contestației rezultă că este vorba despre argumente aduse în sprijinul criticii de nelegalitate. Or, așa cum s-a arătat deja și cum s-a statuat în mod constant în doctrină și în jurisprudență, ceea ce trebuie să reprezinte obiect de analiză în cadrul controlului de legalitate declanșat prin exercitarea recursului sunt criticile încadrabile în cazurile de modificare sau casare, iar nu diferitele argumente aduse în sprijinul acestora.

Această interpretare era suficientă, prin ea însăși, pentru a considera demersul contestatorilor lipsit de fundament. Pe de altă parte, așa cum s-a menționat cu ocazia analizei anterioare, toate aspectele deduse judecății în cadrul recursului și reluate prin contestația în anulare de față, au constituit obiect de preocupare și de examinare pentru instanța de recurs, găsindu-și o dezlegare punctuală în considerentele deciziei atacate. În realitate, contestatorii sunt nemulțumiți de modalitatea, nefavorabilă lor, în care instanța a dat rezolvare acestor aspecte, tinzând, în pofida statuărilor unei hotărâri irevocabile, să supună din nou controlului de legalitate aceleași împrejurări. II) În cadrul celui de-al doilea motiv al contestației în anulare, se pretinde săvârșirea unei greșeli materiale în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., care ar fi condus ea însăși, la neexaminarea motivului de recurs fundamentat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar această situație ar atrage, încă o dată, incidența art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. S-a arătat, în acest sens că, deși pârâții-recurență persoane fizice au pretins că încheierea contractelor lor de vânzare-cumpărare s-ar fi făcut în temeiul Legii nr. 112/1995, cu aplicabilitatea, implicită, a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a considerat greșit (și acesta ar fi conținutul erorii materiale) că perfectarea celor patru contracte de vânzare-cumpărare s-a realizat în temeiul Legii nr. 85/1992. O asemenea susținere din partea contestatorilor neagă accepțiunea noțiunii de greșeală materială dată de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., ca temei al contestației în anulare. Potrivit textului menționat, în interpretarea sa doctrinară și aplicarea jurisprudențială constantă, eroarea materială, aptă să fundamenteze o contestație în anulare, este aceea care vizează greșelile de ordin formal, procedural ale judecății iar nu pretinse greșeli vizând temeiul juridic al pretențiilor și nici modalitatea în care instanța a făcut aplicarea dispoziției legale considerate incidente. În speță, contestatorii pretind eroarea instanței asupra actului normativ în baza căruia s-au încheiat contractele de vânzare, în condițiile în care acest aspect a constituit obiect de dezbatere în cadrul procesului și a fost tranșat de către instanța de recurs.

Astfel, în considerentele deciziei s-a reținut, cu referire punctuală la aspectul menționat, că „Legea nr. 112/1995 a fost avută în vedere la încheierea actelor juridice doar în ceea ce privește condițiile de preț și de exceptare de la vânzare a anumitor categorii de imobile iar nu ca act normativ care a fundamentat înstrăinarea bunurilor respective” și că, prin urmare, „criticile recurenților privind aprecierea bunei-credințe raportat la Legea nr. 112/1995, nu vor mai fi examinate”. Ca atare, nu poate fi vorba, cum susțin contestatorii, de o eroare materială, adică de confuzia formală a instanței asupra temeiului juridic al încheierii contractelor respective, fiind în realitate, raționamentul explicit al instanței, fundamentul adoptării soluției în privința uneia din criticile deduse judecății.

- Tot astfel, este lipsită de orice substanță, construcția juridică a contestatorilor, conform căreia săvârșirea pretinsei erori materiale ar fi condus totodată și la neexaminarea unui motiv de recurs respectiv, cel întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995. Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat anterior, nu este vorba în speță despre o eroare materială, ci de rezultatul evaluării jurisdicționale aparținând instanței de recurs în legătură cu un aspect controversat, dezbătut în cadrul litigiului. În același timp, nu există, în sensul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., o neexaminare involuntară a criticii din recurs menționate, câtă vreme instanța justifică în considerentele deciziei, inutilitatea examinării respectivului motiv, în condițiile în care anterior tranșase că este incident un alt temei juridic decât cel la care se raportaseră recurenții.

Potrivit considerentelor expuse, Înalta Curte constată că motivele contestației în anulare nu se subsumează niciuneia din ipotezele avute în vedere de reglementarea dată acestei căi de atac prin dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și că, în realitate, prin demersul inițiat, contestatorii tind să pună în discuție, în afara cadrului procedural, statuările unei hotărâri irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat, contestația în anulare urmând să fie respinsă în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii SC I. SRL, SC C.P. SRL, C.D., C.A.L., S.C., S.S.A., R.T., R.M., N.I. și T.M. împotriva Deciziei nr. 2167 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2014. Procesat de GGC - LM