ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2202/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2202/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția I civilă sub nr. 1285/1 din 27 martie 2014, SC

I. SR:, SC C.P. SRL, C.D., C.A.L., S.C., S.S.A., R.T., R.M., N.I., T.M. au

formulat, în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., contestație în

anulare împotriva Deciziei nr. 2167 din 15 aprilie 2013 a acestei instanțe

(prin care le-a fost respins recursul împotriva Deciziei nr. 132 din 23 iunie

2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă).

I) În motivarea căii

extraordinare de atac exercitate, contestatorii au arătat că au criticat

decizia din apel care a invalidat efectele bunei credințe prin luarea în

considerare a unor dispoziții legale ulterioare actului de transfer al

dreptului de proprietate sau a unor elemente de fapt necorelate cu legislația

în vigoare la momentul respectiv.

S-a susținut că

această critică privea trei aspecte care se refereau la buna credință și anume:

1) faptul că buna-credință la încheierea actului s-a apreciat prin raportare la

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr.

247/2005, ceea ce reprezintă o aplicare a unei legi ulterioare nașterii

raportului juridic de drept; 2) împrejurarea că depunerea notificării din 9 mai

1997 nu este opozabilă pârâților și nu poate fi reținută ca element în

dovedirea relei-credințe a acestora cât timp la momentul cumpărării nu exista o

reglementare care să permită acționarilor persoanelor juridice să pretindă

restituirea în natură; 3) faptul că, raportat la dispozițiile art. 59 din

Decretul nr. 115/1938, aplicabile la momentul transferului dreptului de

proprietate, față de lipsa notării din CF individuală a prezentului litigiu,

notarea acestuia în CF colectivă nu era opozabilă pârâților contestatori.

Or, dacă în privința

primului motiv, instanța de recurs face o analiză complexă, referirea la

celelalte două este lacunară, fără ca motivele invocate să fie analizate prin

raportare la susținerile recurenților contestatori.

- Astfel,

neanalizarea aspectului vizând existența notificării din 9 mai 1997 nu duce la

concluzia relei-credințe a contestatorilor. Referitor la acest aspect, instanța

de recurs a reținut că „notificarea nu trebuia să le fie comunicată pârâților,

deoarece era înregistrată chiar în evidențele vânzătoarei, astfel încât, cu

diligențe normale, corespunzătoare unui proprietar diligent, s-ar fi putut afla

despre existența cererii”.

Aceasta, în

condițiile în care recurenții au invocat că nicio reglementare în vigoare la

data încheierii contractelor de vânzare nu atribuia efect juridic în

eventualitatea scrisorii pe care ar fi trimis-o fostul proprietar.

Instanța de recurs

omite să se pronunțe asupra motivului așa cum a fost formulat, statuând, fără

fundament, că recurenții ar fi putut afla despre existența notificării prin

depunerea unor diligențe normale.

- Prin memoriul de

recurs s-a invocat, de asemenea, buna-credință cu referire la împrejurarea că

înscrierea prezentului litigiu în coala colectivă a cărții funciare, iar nu în

cartea individuală a imobilului, s-a efectuat contrar dispozițiilor art. 59 din

Decretul nr. 115/1938 aplicabile, coroborat cu faptul că pârâții au făcut

demersuri concrete de verificare a existenței vreunei sarcini asupra

imobilului, prin solicitarea extrasului de carte funciară.

Potrivit art. 59 din

Decretul nr. 115/1938, înscrierile privitoare la întreaga clădire se vor face

atât în cartea funciară colectivă, cât și în cele individuale. Rezultă că

neînscrierea în cartea funciară individuală nu poate fi opusă

subdobânditorului, întrucât la momentul cumpărării unui apartament dintr-o

clădire, oricărui cumpărător diligent îi revine obligația de a solicita extras

de carte funciară aferent apartamentului ce face obiectul transferului

dreptului de proprietate, iar nu și să consulte cartea funciară colectivă a

întregii clădiri.

Înscrierea în cartea

funciară are efect constitutiv de drepturi, astfel încât orice persoană care

solicită un extras de carte funciară din care rezultă că imobilul respectiv

este lipsit de sarcini, este considerată de bună-credință.

În respingerea

acestei critici, instanța de recurs a reținut că notarea în cartea funciară

colectivă nu are nicio relevanță pentru realizarea publicității litigiului,

întrucât și o astfel de operațiune asigură informarea terților interesați în

legătură cu existența litigiului în care se dispută dreptul de proprietate,

fără a face vreo referire la susținerile recurenților privind buna-credință în

sensul că, pentru a fi opozabil terților, un atare drept trebuia înscris în

cartea funciară individuală a imobilului.

Ca atare, nu există

nicio referire relativ la criticile aduse pe aspectul bunei-credințe,

susținerile care conturau motivul de recurs menționat fiind omise din analiză.

II) Instanța de

recurs a săvârșit o eroare materială constând în neobservarea prevederilor

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu persoanele fizice, care stipulau

că dispozițiile aplicabile raportului juridic dintre părți sunt cele ale Legii

nr. 112/1995.

În acest sens,

pârâții au arătat că perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare privind pe

N., S., R. și T. s-a făcut în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce atrăgea

aplicabilitatea la speță a dispoz. art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de recurs a

reținut însă, că „acestea au fost încheiate sub imperiul Legii nr. 85/1992

republicată în urma modificării prin Legea nr. 79/1997, iar nu în baza Legii

nr. 112/1995”.

Pornind de la această

situație premisă, instanța de recurs nu a mai procedat la examinarea motivului

de recurs formulat de către pârâți, apreciind că se raportează la dispozițiile

Legii nr. 112/1995, pe care le-a considerat lipsite de incidență în speță.

În felul acesta,

instanța a omis mențiunile cuprinse în mod expres și neechivoc în chiar

cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare în sensul că acestea se încheie în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Analizând aspectele

deduse judecății prin intermediul contestației în anulare promovate, Înalta

Curte constată următoarele:

Conform dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ., text care fundamentează demersul judiciar de față,

„hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

Contestația în

anulare fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, se poate exercita

numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, nefiind posibil ca

prin intermediul ei să se poată remedia greșeli de judecată, respectiv, de

interpretare a actelor deduse judecății, de interpretare și aplicare a

dispozițiilor legale considerate aplicabile speței.

Pentru a fi incident

motivul de contestație prevăzut de teza a II-a art. 318 C. proc. civ., invocat

în principal de către contestatori, este necesar ca instanța de recurs să fi

omis din greșeală, analiza vreunuia din motivele prevăzute de art. 304 din

același cod, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de părți, care

trebuie subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină.

Instanța de recurs

are obligația de a răspunde, punctual, criticilor formulate, fără a i se impune

analiza tuturor argumentelor cuprinse în motivele de recurs, nefiind vizate de

textul legal anterior citat nici nemulțumirile părților față de răspunsul la

motivele de recurs. Aceasta, întrucât instanța sesizată cu contestație în

anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea considerentelor pe

temeiul cărora anumite motive de recurs au fost respinse și, în funcție de

rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunțată în

cauză.

I) Făcând aplicarea

acestor considerațiuni de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta

Curte constată că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor

supuse controlului de legalitate, iar faptul, pretins de către contestatori, că

în motivarea soluției adoptate nu s-ar fi făcut referire la toate argumentele

invocate de aceștia în motivele de recurs, nu echivalează cu o omisiune în

sensul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Astfel, contestatorii

au susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra criticii privind

înlăturarea, de către instanța de apel, a apărărilor referitoare la

buna-credință a acestora în dobândirea imobilelor în litigiu, prin aplicarea

unor dispoziții legale ulterioare actului de transfer al dreptului de

proprietate sau a unor elemente de fapt necorelate cu legislația în vigoare la

acel moment.

Au mai arătat

contestatorii că aspectul bunei-credințe viza: inaplicabilitatea în cauză a

dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (intrate în vigoare

ulterior nașterii raportului juridic dedus judecății); inopozabilitatea, în

raport cu aceștia, a notificării din 9 mai 1997, având în vedere inexistența,

la acea dată, a unei reglementări care să permită acționarilor persoanelor

juridice să pretindă restituirea în natură; inopozabilitatea notării litigiului

în cartea funciară colectivă, întrucât dispozițiile art. 59 din Decretul nr.

115/1938 aplicabil la momentul transferului dreptului de proprietate prevedea

obligativitatea notării în cartea funciară individuală.

În ce privește

pronunțarea și motivarea aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, înșiși contestatorii au arătat că „… Înalta Curte

face o analiză complexă cuprinsă în decizia contestată …”, sens în care este

evident că presupusa „omisiune” reglementată de art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. nu vizează acest aspect.

Referitor la

chestiunile privind inopozabilitatea, față de pârâții contestatori, a notificării

formulate la data de 9 mai 1997 și a înscrierii în cartea funciară colectivă a

litigiului, aceștia au precizat că soluția instanței de recurs „… este

lacunară, fără ca motivele invocate să fie analizate prin raportare la

susținerile formulate …”.

Ca atare,

contestatorii înșiși recunosc că instanța de recurs s-a pronunțat asupra

criticilor deduse judecății, nemulțumirile vizând în realitate, modalitatea în

care s-a dat dezlegare acestora.

Astfel, contestatorii

combat considerentul deciziei din recurs care, examinând aspectul legat de

efectele juridice ale notificării, reține că existența ei ar fi putut fi

cunoscută „pe baza unor demersuri normale, corespunzătoare unui proprietar

diligent”, că „… nu era necesară existența unei dispoziții legale exprese, care

să prevadă efectul de suspendare a vânzării în cazul depunerii notificării din

partea persoanelor deposedate de imobil, pentru ca părțile să se abțină de la

perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare” și că „… notificarea din 9 mai

1997 nu trebuia să le fie comunicată pârâților, deoarece era înregistrată chiar

în evidențele vânzătoarei RAGCL Sibiu, astfel încât, cu demersuri normale,

corespunzătoare unui proprietar diligent, recurenții ar fi putut afla despre

existența cererii …”, concluzionând că „… existența Notificării din 9 mai 1997

și posibilitatea recurenților de a lua cunoștință de această cerere sunt

elemente suficiente pentru stabilirea relei credințe a cumpărătorilor, cum, în

mod corect, a stabilit și instanța de apel …”.

Referitor la susținerile

potrivit cărora, la data formulării notificării din 9 mai 1997, nu exista o

legislație care să permită acționarilor unei persoane juridice să pretindă

măsuri reparatorii în natură pentru imobilele ce au aparținut persoanei

juridice respective, instanța de recurs a reținut că „… raportat la această

notificare, indiferent de legislația existentă, orice posibil cumpărător

trebuia să se abțină de la încheierea actului de vânzare-cumpărare până la

soluționarea cererii respective …”.

Contrar acestor

argumente ale instanței de recurs, contestatorii pretind că au desfășurat

demersurile în cadrul legal existent care nu necesita verificări „ale cererilor

de restituire ale fostului proprietar” și respectiv, nu conferea dreptul

persoanelor juridice de a solicita restituirea imobilului în natură, tinzând

astfel, la un control de legalitate în afara cadrului procesual permis de

exercitarea unei contestații în anulare.

Sub acest aspect,

demersul lor este asimilabil din punct de vedere procedural, unui nou recurs

care pune în discuție, de o manieră nepermisă în sistemul ierarhiei și

unicității căilor de atac, legalitatea deciziei irevocabile pronunțate în

recurs.

- Tot astfel, cu

referire la aspectul vizând lipsa notării litigiului în cartea funciară

individuală, element pe care pârâții-contestatori și-au fundamentat de

asemenea, buna-credință, se constată că instanța de recurs l-a examinat și a

răspuns susținerilor părților.

Așa cum contestatorii

înșiși menționează în motivele contestației în anulare, instanța de recurs a

statuat că este suficientă, pentru asigurarea publicității litigiului,

împrejurarea că notarea acestuia s-a făcut în C.F. colectivă, o astfel de

operațiune asigurând informarea terților interesați. Totodată, s-a apreciat că

„nici nu era necesară notarea litigiului în C.F., pentru reținerea

relei-credințe a părților contractante, deoarece atitudinea subiectivă a

cumpărătorilor se circumscrie unor criterii de fapt mai largi decât cele

raportate strict la efectele pe care le-ar produce evidențele de C.F. și „unei

sume întregi de factori care o configurează”.

Faptul că nu a fost

primit punctul de vedere al recurenților-pârâți nu înseamnă, cum total eronat

pretind aceștia, că ar fi rămas în afara analizei critica (de fapt, un argument

al susținerii bunei lor credințe).

În realitate, ca și

în ipoteza anterior examinată, contestatorii pun în discuție modalitatea în

care instanța a răspuns criticilor formulate, iar nu o situație de neanalizare

a acestora.

În concluzie, se

constată că promovarea contestației în anulare de față, întemeiată pe art. 318

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., nu poate fi primită dintr-un dublu

considerent.

Pe de o parte, deși

se susține că ar fi rămas neanalizat un motiv de recurs, în realitate, din

chiar motivele contestației rezultă că este vorba despre argumente aduse în

sprijinul criticii de nelegalitate.

Or, așa cum s-a

arătat deja și cum s-a statuat în mod constant în doctrină și în jurisprudență,

ceea ce trebuie să reprezinte obiect de analiză în cadrul controlului de

legalitate declanșat prin exercitarea recursului sunt criticile încadrabile în

cazurile de modificare sau casare, iar nu diferitele argumente aduse în

sprijinul acestora.

Această interpretare

era suficientă, prin ea însăși, pentru a considera demersul contestatorilor

lipsit de fundament.

Pe de altă parte, așa

cum s-a menționat cu ocazia analizei anterioare, toate aspectele deduse

judecății în cadrul recursului și reluate prin contestația în anulare de față,

au constituit obiect de preocupare și de examinare pentru instanța de recurs,

găsindu-și o dezlegare punctuală în considerentele deciziei atacate.

În realitate,

contestatorii sunt nemulțumiți de modalitatea, nefavorabilă lor, în care

instanța a dat rezolvare acestor aspecte, tinzând, în pofida statuărilor unei

hotărâri irevocabile, să supună din nou controlului de legalitate aceleași

împrejurări.

II) În cadrul celui

de-al doilea motiv al contestației în anulare, se pretinde săvârșirea unei

greșeli materiale în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., care ar fi

condus ea însăși, la neexaminarea motivului de recurs fundamentat pe

dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar această situație ar atrage, încă o dată,

incidența art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

S-a arătat, în acest

sens că, deși pârâții-recurență persoane fizice au pretins că încheierea

contractelor lor de vânzare-cumpărare s-ar fi făcut în temeiul Legii nr.

112/1995, cu aplicabilitatea, implicită, a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a considerat greșit (și acesta ar fi

conținutul erorii materiale) că perfectarea celor patru contracte de

vânzare-cumpărare s-a realizat în temeiul Legii nr. 85/1992.

O asemenea susținere

din partea contestatorilor neagă accepțiunea noțiunii de greșeală materială

dată de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ca temei al

contestației în anulare.

Potrivit textului

menționat, în interpretarea sa doctrinară și aplicarea jurisprudențială

constantă, eroarea materială, aptă să fundamenteze o contestație în anulare,

este aceea care vizează greșelile de ordin formal, procedural ale judecății iar

nu pretinse greșeli vizând temeiul juridic al pretențiilor și nici modalitatea

în care instanța a făcut aplicarea dispoziției legale considerate incidente.

În speță,

contestatorii pretind eroarea instanței asupra actului normativ în baza căruia

s-au încheiat contractele de vânzare, în condițiile în care acest aspect a

constituit obiect de dezbatere în cadrul procesului și a fost tranșat de către

instanța de recurs.

Astfel, în considerentele

deciziei s-a reținut, cu referire punctuală la aspectul menționat, că „Legea

nr. 112/1995 a fost avută în vedere la încheierea actelor juridice doar în ceea

ce privește condițiile de preț și de exceptare de la vânzare a anumitor

categorii de imobile iar nu ca act normativ care a fundamentat înstrăinarea

bunurilor respective” și că, prin urmare, „criticile recurenților privind

aprecierea bunei-credințe raportat la Legea nr. 112/1995, nu vor mai fi

examinate”.

Ca atare, nu poate fi

vorba, cum susțin contestatorii, de o eroare materială, adică de confuzia

formală a instanței asupra temeiului juridic al încheierii contractelor

respective, fiind în realitate, raționamentul explicit al instanței,

fundamentul adoptării soluției în privința uneia din criticile deduse

judecății.

- Tot astfel, este

lipsită de orice substanță, construcția juridică a contestatorilor, conform

căreia săvârșirea pretinsei erori materiale ar fi condus totodată și la

neexaminarea unui motiv de recurs respectiv, cel întemeiat pe dispozițiile

Legii nr. 112/1995.

Aceasta întrucât, așa

cum s-a arătat anterior, nu este vorba în speță despre o eroare materială, ci

de rezultatul evaluării jurisdicționale aparținând instanței de recurs în

legătură cu un aspect controversat, dezbătut în cadrul litigiului.

În același timp, nu

există, în sensul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., o neexaminare

involuntară a criticii din recurs menționate, câtă vreme instanța justifică în

considerentele deciziei, inutilitatea examinării respectivului motiv, în

condițiile în care anterior tranșase că este incident un alt temei juridic

decât cel la care se raportaseră recurenții.

Potrivit

considerentelor expuse, Înalta Curte constată că motivele contestației în

anulare nu se subsumează niciuneia din ipotezele avute în vedere de

reglementarea dată acestei căi de atac prin dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

și că, în realitate, prin demersul inițiat, contestatorii tind să pună în

discuție, în afara cadrului procedural, statuările unei hotărâri irevocabile,

intrate în puterea lucrului judecat, contestația în anulare urmând să fie

respinsă în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii SC I. SRL, SC C.P.

SRL, C.D., C.A.L., S.C., S.S.A., R.T., R.M., N.I. și T.M. împotriva Deciziei

nr. 2167 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 septembrie 2014.

Procesat de GGC - LM