ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2135/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2135/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19

aprilie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de

construire de autostrăzi și drumuri naționale și a Legii nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauza de utilitate publica, reclamanta SC D.H.I. SRL a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, anularea Hotărârii nr. 17/2007,

în sensul majorării despăgubirilor acordate de la 151.060 euro la suma de

302.129 euro, obligarea pârâtului la plata dobânzii pentru suma deja

consemnată, la plata sumei de 72.817 euro plus TVA, reprezentând cheltuielile

efectuate pentru elaborarea Planului Urbanistic Zonal precum și la acoperirea

prejudiciului de 5.788.835 euro plus TVA, creat ca urmare a imposibilității de

a mai construi pe suprafața expropriată.

Prin Sentința civilă

nr. 1106 din 27 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă în Dosarul nr. 19092/3/2010, s-a respins, ca neîntemeiată, contestația

formulată de reclamanta SC D.H.I. SRL.

În justificarea

soluției sale, prima instanță a reținut că prin H.G. nr. 1124 din 18 septembrie

2007 s-a aprobat declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate

privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică: „Fluidizare

trafic pe DN Km 8+100 - Km 11 + 100 și Centura rutieră din zona de nord a

Municipiului București, Obiect 5B - extindere la 4 benzi a centurii rutiere a

Municipiului București pe sectorul cuprins între Km 2+400 și intersecția cu DN

2".

Hotărârea contestată,

de stabilire a despăgubirilor nr. 17 din 30 octombrie 2007, prin care s-a

dispus exproprierea și s-a aprobat acordarea, prin consemnare, a despăgubirii

aferente terenului în suprafață de 1.079 mp situat în orașul Voluntari, având

nr. cadastral 3447/1, în cuantum de 151.060 euro, echivalentul a 505.038.900

RON, a fost emisă pe numele SC R.T.L. SRL, astfel cum a rezultat din

documentația cadastrală existentă, sub regimul de reglementare al Legii nr. 198/2004

și H.G. nr. 941/2004.

Întrucât reclamanta

nu a adus la cunoștința terților schimbarea titularului dreptului de

proprietate prin înscrierea acestuia în Cartea Funciară decât la data de 18

august 2008, ulterior emiterii hotărârii contestate, tribunalul a respins, ca

neîntemeiate, susținerile reclamantei referitoare la greșita menționare a SC

R.T.L. SRL, în Ioc de SC D.H.I. SRL, în cuprinsul hotărârii de expropriere,

fără a se putea reține culpa expropriatorului în acest sens.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirii consemnate, tribunalul a reținut din raportul de

expertiză efectuat de către comisia de experți, referitor la suprafața de 1.079

mp, expertiză efectuată conform art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994,

dispoziții aplicabile și în situația imobilelor expropriate în baza Legii nr.

198/2004, că valoarea terenului la data efectuării raportului de expertiză,

respectiv la 16 septembrie 2011, este de 142.430 euro, deci interioară valorii

de 151.060 euro, stabilite de expropriator prin Hotărârea nr. 17/2007.

Față de această

împrejurare, tribunalul a apreciat că suma propusă de expropriator reprezintă o

despăgubire corectă, având în vedere valorile utilizate pe piața imobiliară ca

urmare a oscilației ce a avut loc în acest sector de activitate, motiv pentru

care și în raport de prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994

despăgubirea stabilita prin raportul de expertiza nu poate fi mai mică decât

cea oferită de expropriator.

Referitor la cererea

de acordare a dobânzii la suma stabilită cu titlu de despăgubiri, prima

instanță a apreciat-o ca neîntemeiată, în raport de procedura specială de

stabilire a despăgubirilor prevăzute de dispozițiile art. 19 alin. (11) din

Legea nr. 255/2010.

S-a arătat că

instanța de judecată nu a fost învestită, în mod legal, cu cererea privind

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin imposibilitatea de

edificare a unei construcții pe terenul de 325 mp, cu motivarea că acest capăt

de cerere nu a fost menționat în cererea introductivă, ce nu a fost modificată

de către reclamantă în termenul legal prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc.

civ.

Cu privire la

solicitarea reclamantei de acordare a sumei de 5.788.835 euro plus TVA,

reprezentând prejudiciul ca urmare a imposibilității de a mai construi pe suprafața

expropriată de 1.079 mp, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată în lipsa

unor dovezi concrete din care să rezulte intenția acesteia în sensul menționat,

certificatul de urbanism și PUZ-lui fiind depuse la data de 28 martie 2013,

respectiv 4 aprilie 2013 deci în cursul derulării litigiului, fapt ce nu are

relevanță în raport de situația de la data exproprierii.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței tribunalului a fost admis prin Decizia civilă

nr. 214 din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A fost schimbată, în parte

sentința și a fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri în cuantum de

151.060 euro, în echivalent RON potrivit cursului oficial al BNR, de la data

plății, respectiv de la data consemnării despăgubirii la dispoziția

contestatoarei, în loc de 151.060 euro, echivalentul a 505.038.800 RON

stabiliți la cursul oficial comunicat de Banca Națională a României la data

emiterii Hotărârii de despăgubire nr. 17 din data de 30 octombrie 2007. în

conformitate cu dispozițiile art. 276 C. proc. civ., a dispus obligarea

pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 5.000 RON, reprezentând onorariu

de avocat la fond, 4.500 RON onorarii experți, respectiv 5.000 RON onorariu

avocat în apel, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În adoptarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Exproprierea

terenului în litigiu în suprafață de 1.079 mp situat în Voluntari, județul

Ilfov, având număr cadastral 3447/1, s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr.

198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construire de autostrăzi

și drumuri naționale, în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr. 228/2008,

exproprierea efectuându-se prin Hotărârea contestată nr. 17 din 30 octombrie

2007.

Depunerea de către

reclamanta la dosarul cauzei a Deciziei de neconstituționalitate nr. 984 din 22

noiembrie 2012 cu privire la dispozițiile art. 9 alin. (3) din Legea nr.

198/2004, nu poate susține critica din apel potrivit căreia, despăgubirea

datorată reprezintă valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză

având ca referință data exproprierii, respectiv data de 30 octombrie 2007, și

nu valoarea imobilului de la data efectuării raportului de expertiză.

În mod legal și

temeinic, prima instanță a avut în vedere și aplicat prevederile art. 26 din

Legea nr. 33/1994, care la alin. (2) provede expres că "experții, precum

și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând imobilele la data

întocmirii raportului de expertiză", coroborându-le cu dispozițiile art.

27 din același act normativ, care arată că "instanța, primind rezultatul

expertizei, îl va compara eu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va

hotărî, în sensul că despăgubirea acordată de către instanță, nu va putea fi

mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea

solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată".

Întrucât valoarea

imobilului rezultată în urma efectuării expertizei este inferioară celei

oferite prin Hotărârea nr. 17 din 30 octombrie 2007 contestata, drept

consecință, cererea reclamantei cu privire la majorarea cuantumului

despăgubirilor, este nefondată.

Cu toate acestea

însă, reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu prin stabilirea despăgubirilor în

RON raportat la moneda euro, în condițiile unui raport de schimb RON/euro

fluctuant, datorat scăderii valorii leu-lui determinată de inflație, paguba

fiind una determinabil, apreciind că se impune ca despăgubirea să fie acordată

în suma menționată în euro, de 151.060 euro - în echivalent în RON la data

plății, potrivit cursului oficial comunicat de Banca Națională a României.

A reținut că acest

prejudiciu este cauzat reclamantei prin omisiunea expropriatorului de a se

raporta, la data efectuării procedurilor de expropriere, la proprietarii reali

ai imobilului, nesolicitându-se relațiile corespunzătoare de la Cartea

Funciară, respectiv la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov,

evidențele acestei instituții asigurând opozabilitatea „erga omnes", așadar

și pârâtei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Or, această omisiune a reprezintă culpa expropriatorului și nu a

expropriatului.

Curtea a respins

cererile de acordare a despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciilor invocate

de reclamantă și rezultate din intenția acesteia de edificare a unor

construcții pe terenul în cauză, respectiv, sumele achitate pentru obținerea

Planului Urbanistic Zonal, cu motivarea ca reprezintă prejudicii incerte,

viitoare ori eventuale, or pentru recuperarea acestora legea impune ca aceste

prejudicii să fie certe și actuale.

În ceea ce privește

solicitarea de despăgubiri pentru suprafața de 325,83 mp menționată de expertul

tehnic în răspunsul la obiecțiuni, cu titlu de acoperire prejudiciu rezultând

din imposibilitatea de edificare a unei construcții - pe o fâșie de teren ce

intră în zona de protecție, calculată de la axul drumului (20 metri), a reținut

că în raport cu principiul disponibilității, pretenția nu a fost solicitată în

condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum corect a reținut

tribunalul. Chiar în condițiile în care instanța ar fi fost legal învestită cu

soluționarea acestei cereri, solicitarea de acordare a despăgubirilor rezultate

din imposibilitatea de construire pe suprafața de teren menționată, apare ca

nefondată în raport de reglementările speciale în domeniu care prevedeau o

limitare și înainte de expropriere, ca sarcină "propter rem" impusă

tuturor proprietarilor de terenuri limitrofe drumurilor naționale și județene

sau autostrăzi.

Cu privire la

contestarea cuantumului despăgubirii acordate de expropriator în raport de

prețul de 212 euro/mp achitat de reclamantă la data perfectării vânzării,

superior celui oferit prin hotărârea de expropriere, a constatat că prețul de

achiziție s-a raportat, la terenul în ansamblu, de o suprafață extinsă de

49.819 mp din care 4.425,73 mp - construcții care au contribuit la sporul de

valoare invocat, dar care însă nu poate determina un alt preț/mp pentru terenul

(tară construcții) expropriat.

La data de 15

noiembrie 2013, reclamanta, în temeiul art. 281

2

C. proc. civ. a

formulat cerere de completare a deciziei pronunțate de curtea de apel. În

susținerea cererii, reclamanta a arătat ca instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra două dintre componentele prejudiciului, respectiv asupra obligării

pârâtei la plata dobânzii aferente sumei de 346.180 euro solicitate cu titlu de

despăgubiri, respectiv asupra actualizării cuantumului despăgubirii cu rata

inflației comunicate de Institutul Național de Statistică la data la care se

face plata efectivă a acesteia.

Prin Decizia civilă

nr. 5A din 13 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondată, cererea de

completare formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a constatat că cererea de completare a dispozitivului

deciziei din apel nu se încadrează în prevederile art. 281

2

C. proc.

civ. care vizează situația în care instanța a omis a se pronunța asupra unui

capăt de cerere principal, accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau

incidentale, situație care însă nu se regăsește în speță.

De asemenea, instanța

a reținut că susținerile reclamantei vizează însăși calea de atac. Prin soluția

dată, curtea de apel s-a pronunțat și asupra chestiunii acordării prejudiciului

datorat inflației cât și asupra chestiunii acordării dobânzii legale aferente

sumei solicitate cu titlu de despăgubiri.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel cât și împotriva deciziei date în completarea acesteia,

reclamanta a formulat prezentul recurs.

În motivarea

recursului declarat împotriva Deciziei nr. 5A din 13 ianuarie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, reclamanta a criticat soluția din perspectiva dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ. A susținut că instanța de apel a dat decizia prin

aplicarea greșită a prevederilor art. 281

2

C. proc. civ. întrucât

din dispozitivul deciziei nu reiese că instanța s-a pronunțat asupra tuturor

componentelor prejudiciului, aceasta limitându-și soluția doar asupra

despăgubirilor în echivalentul în RON al sumei în euro calculate la cursul

euro-leu de la data efectuării plății efective, omițând a se pronunța supra

ratei inflației și asupra dobânzii legale solicitate.

În termen legal,

împotriva Deciziei nr. 214 din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie reclamanta a

formulat recurs, prevalându-se de motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea

primului motiv de recurs (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), pârâta a susținut ca

motivarea deciziei din apel nu examinează apărările și susținerile părților,

confirmând m termeni generali situația de fapt și dezlegarea în drept adoptată

de prima instanță.

Din perspectiva

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a

arătat următoarele:

Instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994

apreciind că potrivit dispozițiilor tezei a II-a din textul de lege menționat,

despăgubirile se calculează în raport de momentul transferului dreptului de

proprietate, astfel încât expropriatul să nu suporte riscul deprecierii valorii

imobilului între momentul transferului dreptului de proprietate și momentul

efectuării expertizei.

De asemenea, instanța

de apel în mod greșit a reținut succesiunea prevederilor legale cu privire la

aplicabilitatea art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, întrucât acest articol

a fost introdus prin Legea nr. 184/2008 și a fost abrogat prin O.U.G nr.

228/2008, drept urmare, cuantumul despăgubirilor nu trebuie raportat la

momentul întocmirii raportului de expertiză, ci la momentul transferului

dreptului de proprietate, având în vedere faptul că plata despăgubiri nu fusese

efectuată până la data intrării în vigoare a Legii nr. 184/2008, art. 9 alin.

(3) fiind aplicabil pe perioada între emiterea hotărârii și plata

despăgubirilor.

În acest sens,

valoarea despăgubirilor ce trebuiau a fi acordate pentru imobilul expropriat

sunt în cuantum de 346.180 euro, conform concluziilor raportului de expertiză

aflat la dosarul cauzei. De asemenea, despăgubirile ce se cuvin expropriatului

se compune atât din valoarea reală a imobilului dar și din prejudiciul creat

proprietarului. Față de acestea, în mod greșit instanța a reținut că nu pot fi

acordate alte componente ale prejudiciului creat ca urmare a exproprierii, deși

acestea vizau un prejudiciu cert, determinat, așa cum prevăd dispozițiile art.

26 din Legea nr. 33/1994. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 483 C. civ.,

fructele se cuvin proprietarului, însă de la data exproprierii, iar atributele,

inclusiv dreptul de dispoziție, au fost întrunite în persoana pârâtei.

Referitor la prejudiciul

în cuantum de 5.788.835 euro plus TVA cauzat de imposibilitatea construirii pe

terenul expropriat, acesta a fost probat prin contractul de împrumut încheiat

de către reclamantă cu RB în scopul dezvoltării unui proiect imobiliar pe

suprafața ce a făcut obiectul exproprierii, cu Planul Urbanistic Zonal și cu

Certificatul de Urbanism.

În ceea ce privește

acordarea dobânzilor la suma stabilită ca despăgubire pentru suprafața

expropriată, în mod netemeinic instanța de apel a făcut referire la

dispozițiile art. 19 pct. 11 din Legea nr. 255/2010, întrucât a fost privată de

dreptul de a avea acces la suma consemnată pe numele proprietarului, suma fiind

consemnată în mod greșit la dispoziția R.T.L. SRL.

O măsură privativă de

proprietate trebuie să păstreze echilibrul just între exigențele interesului

general ai comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale

individului, așa cum prevăd dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, instanța de apel a omis să se

pronunțe în raport de acordarea dobânzii și în raport de actualizarea cu rata

inflației a sumei acordate cu titlu de despăgubiri și a dispus acordarea

despăgubirilor în echivalentul în lei al sumei în euro calculată la cursul euro

RON al Băncii Naționale a României de la data la care se va efectua plata.

Referitor la

prejudiciul creat de imposibilitatea de edificare de construcții pe terenul de

325 mp, în mod corect instanța a constatat că acesta nu era menționat în

cererea introductivă și nu a fost modificată în termenul legal, întrucât scopul

pentru care a fost introdusă cererea de chemare în judecată a fost tocmai

pentru a se determina din ce se compune despăgubirea a cărei majorare am

solicitat-o și care trebuia să rezulte din probatoriul administrat în cauză.

Conform raportului de

expertiză topografic efectuat în cauză a fost declarată inutilizabilă suprafața

de 325 mp în raport de dispozițiile O.G. nr. 43 din 1997, motiv pentru care

solicită instanței de recurs să constate că întreaga structură a terenului din

punct de vedere al retragerilor construcțiilor este cu totul diferită de cea

reținută în apel.

La acordarea

despăgubirilor, instanța de apel ar fi trebuit sa țină seama și de prejudiciul

creat ca urmare a micșorării garanției afectate ipotecii constituite urmare a

exproprierii, având în vedere ca la momentul contractării împrumutului, ipoteca

a vizat inclusiv suprafața expropriată.

Prin recursul

pârâtului Statul român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România, a fost criticat decizia din apel din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea acestui motiv de

nelegalitate, pârâtul a susținut că instanța a Scut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, în sensul în care în mod

greșit a fost reținută culpa expropriatorului pentru privarea de folosință a

reclamantei cu privire la suma consemnată cu titlu de despăgubiri. De asemenea,

nu se poate reține culpa pârâtului împrejurarea că în intervalul de timp scurs

de la consemnarea sumei de bani și până la pronunțarea hotărârii de către

instanța de judecată, cursul de schimb valutar a înregistrat fluctuații.

Arată în continuare

că nici cererea privind actualizarea despăgubirii cu rata inflației nu este

fondată, fiind în contradicție atât cu prevederile Legii nr. 198/2004 cât și cu

caracterul special, derogatoriu al acestui act normativ care nu poate fi

interpretat extensiv prin raportare la o monedă străină, aleasă de către

reclamantă.

De asemenea,

stabilirea cuantumului despăgubirilor prin raportare la cursul RON/euro are

drept consecință modificarea nemijlocită a cuantumului global al acestora, ceea

ce conduce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei.

Solicită înlăturarea

obligației de plată a cheltuielilor de judecată dispusă de către instanța de

apel.

Analizând recursul

declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 5A din 13 ianuarie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, Înalta Curte apreciază că acesta este neîntemeiat sub

aspectele ce se vor preciza prin cele ce urmează.

Potrivit art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ., "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se

pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri

conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen

în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri,

iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15

zile de la pronunțare. "

Încuviințarea unei

cereri de completare a unei hotărâri judecătorești este admisibilă exclusiv

atunci când instanța a omis a se pronunța, lăsându-l complet nesoluționat,

asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri

conexe sau incidentale. Din interpretarea per a contrario a textului de lege

redat, nu se poate uza de această procedură a completării hotărârii atunci când

instanța a soluționat un capăt de cerere ori o cerere conexă sau incidental,

acordând însă autorului cererii o sumă mai mică decât cea pretinsă ori, mai

puțin decât s-a solicitat.

Instanța constată că

cererea reclamantei privind acordarea dobânzii aferente sumei de 346.180 euro

solicitate cu titlu de despăgubiri și actualizarea cuantumului acestei cu rata

inflației, a fost soluționată de către instanța de apel. Astfel, curtea de apel

în considerentele deciziei recurate a reținut că "prejudiciul cauzat

reclamantei prin Hotărârea nr. 17 din 2007 privind stabilirea despăgubirilor în

RON, raportat la moneda euro, în condițiile unui raport de schimb euro/RON

fluctuant datorat scăderii valorii leului determinat de inflație, este una

determinabilă", motiv pentru care a apreciat că se impune ca despăgubirile

să fie plătite la cursul oficial euro - RON comunicat de Banca Națională a

României la data efectuării plății. Cu privire la celelalte componente ale

prejudiciului, inclusiv cererea pentru acordarea dobânzii aferente sumei

datorate cu titlu de despăgubiri, instanța de apel a apreciat că nu este

întemeiată întrucât reclamanta nu a produs dovezi care să demonstreze

caracterul cert și prezent al acestora așa cum impun rigorile normative".

Înalta Curte mai

reține că în dispozitivul deciziei a cărei completare a fost solicitată, se

menționează că instanța " respinge celelalte pretenții ale contestatoarei,

ca neîntemeiate".

Față de această

împrejurare, Înalta Curte constată că în cauză instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor prevăzute de art. 281

2

alin. (1) C.

proc. civ., în sensul în care în mod legal a constatat că nu se impune

completarea dispozitivului deciziei, nemenționarea enumerativă a tuturor

pretențiilor reclamantei în cuprinsul dispozitivului nu poate echivala cu o

omisiune de pronunțare. Cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat mai sus, în

considerentele deciziei a fost demonstrat caracterul neîntemeiat al acestora,

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanta împotriva Deciziei nr. 214A din 30 septembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestuia,

pentru considerentele care succed:

Așa cum rezultă din

motivarea recursului, una dintre critici vizează faptul că instanța de apel nu

a analizat toate apărările și susținerile părților.

Critica formulată a

fost circumscrisă de reclamantă sferei de aplicabilitate a motivului de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la

nemotivarea hotărârii judecătorești.

Înalta Curte reține

că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de judecată are

obligația de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care

i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate

cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor reținute nu se poate

exercita controlul judiciar.

Hotărârea ar putea fi

modificată pentru acest motiv de ordine publică dacă: există contradicție între

considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul

că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este

întemeiată; lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a

copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

Se constată, în

cauză, că admițând apelul declarat de contestatoare, judecătorii apelului au

indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format

convingerea, motivând de ce apelul este fondat.

În aceste condiții,

Înalta Curte constată că invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

este lipsită de o susținere pertinentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs,

care urmează să fie respins ca atare.

Criticile reclamantei

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care vizează

interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și a succesiunii prevederilor legale cu

privire la aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004,

sunt nefondate, pentru argumentele ce succed.

Întrucât ambele texte

legale invocate reglementează aceiași chestiune, respectiv modalitatea de

stabilire a cuantumului despăgubirilor, Înalta Curte urmează a le examina

împreună.

Din înscrisul aflat

la dosarul Tribunalului București, reiese că Hotărârea nr. 17 din 30 octombrie

2007, contestată de reclamanți, a fost emisă în baza dispozițiilor Legii nr.

198/2004.

Cuantumul

despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul cu care

se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială,

la data întocmirii raportului de expertiză (..)",

Din interpretarea

sistematică a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și a prevederilor art.

21 - 27 din aceeași lege, care reglementează procedura judiciară a

exproprierii, rezultă fără dubiu că raportul de expertiză la care se referă

art. 26 din Legea nr. 33/1994 este cei efectuat prin intermediul instanței de

judecată.

În atare condiții,

cum reclamanta a înțeles să-și asume demersul judiciar prin intermediul căruia

a înțeles să conteste cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator; aceasta

trebuie să-și asume și momentul în raport de care urma să se stabilească

judiciar despăgubirea, neputând solicita, contrar normei de drept, calcularea

despăgubirii la un alt moment.

Așadar, Legea-cadru

în materia exproprierilor nr. 33/1994, stabilește un criteriu legal ce trebuie

avut în vedere de comisia de experți, în sensul că evaluarea imobilului supus

exproprierii se face în raport de prețurile de tranzacționare ale unor imobile

similare, de la data efectuării raportului de expertiză, adică de la o dată cât

mai apropiată de momentul pronunțării hotărârii prin care se stabilește

cuantumul despăgubirii.

Creșterea sau

descreșterea valorii imobilului supus exproprierii, consecință a fluctuației

pieței în domeniul imobiliar, are un caracter generai, iar corecția acestui

fenomen a generat necesitatea stabilirii valorii despăgubirilor prin raportare

la valoarea de piață a imobilului la momentul cel mai apropiat de finalizarea

procedurii de expropriere.

În acest sens s-a

pronunța și Curtea Constituțională care prin Decizia nr. 395 din 1 octombrie

2013, a reținut că art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 vizează stabilirea

despăgubirilor în caz de neînțelegere între părți cu privire la cuantumul acestora

în faza judiciară a procedurii exproprierii. Potrivit acestui text de lege,

evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport cu prețurile de

tranzacționare a unor imobile similare, de la data întocmirii raportului de

expertiză, adică la o dată cât mai apropiată de momentul pronunțării hotărârii

prin care se stabilește cuantumul despăgubirii. Prin urmare, instanța nu se

poate raporta la valoarea despăgubirilor stabilită la momentul emiterii actului

de expropriere, deoarece tocmai contestarea valorii despăgubirii stabilite la

acel moment a declanșat procesul între părți, respectiv faza judiciară a

procedurii de expropriere,

În argumentarea

motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanții au mai susținut că instanța de apel a făcut o greșită

apreciere asupra daunelor cauzate de măsura exproprierii.

Așa cum a fost

reținut și mai sus, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994,

despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul

cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, (..), precum art. 9

alin. (3) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de

construcție de autostrăzi și drumuri naționale, introdus prin Legea nr.

184/2008, publicată în M. Of. ai României nr. 40 din 31 octombrie 2008, care a

modificat actul normativ mai sus evocat, statua asupra faptului că în

determinarea cuantumului despăgubirilor trebuie să se aibă în vedere momentul

transferului dreptului de proprietate. Însă, prin O.U.G. nr. 228/2008 pentru

modificarea unor acte normative, publicată în M. Of. al României nr. 3 din 5

ianuarie 2009, art. 9 revine la forma anterioară Legii nr. 184/2008 și al cărui

conținut a fost păstrat până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată

(19 aprilie 2010).

Potrivit

înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, hotărârea contestată a fost emisă la

data de 30 octombrie 2007, moment la care conținutul art. 9 din Legea nr.

198/2004 nu fusese modificat de Legea nr. 184/2008.

Împrejurarea că în

perioada cuprinsă între data emiterii hotărârii de despăgubire, 30 octombrie

2007 și data consemnării despăgubirilor la dispoziția expropriatului, Legea nr.

198/2998 sub imperiul căruia s-a derulat procedura exproprierii, în speță, art.

9 alin. (3), a suferit modificări succesive de conținut, nu poate îndreptăți

partea ca, prin încălcarea principiului potrivit căruia actul juridic se supune

legii în vigoare la data emiterii acestuia, să invoce incidența unui text de

lege într-o formă care nu era aplicabilă la data emiterii actului.

În speță, Hotărârea

nr. 17 din 30 octombrie 2007 contestată a fost emisă sub imperiul Legii nr.

198/2004 care prin art. 9 stabilea că în procedura de stabilire a cuantumului

despăgubirilor se va avea în vedere momentul întocmirii raportului de

expertiză, iar nu momentul transferului dreptului de proprietate, cum greșit

susține reclamanta.

Pe de altă parte, în

cadrul procesual deschis de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța

de judecată nu exercită un veritabil control de legalitate al hotărârii

expropriatorului pe aspectul cuantumului despăgubirilor.

Deși cererea adresată

instanței are, în parte, caracteristicile unei căi de atac împotriva hotărârii

administrative, legiuitorul însuși intitulând-o „cale de atac", în realitate,

este vorba despre o cerere în pretenții, prin care se tinde la stabilirea de

către instanță a cuantumului despăgubirilor.

Momentul în raport de

care se stabilesc cuantumul despăgubirilor în faza procedurii judiciare a

exproprierii este cel prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004 cu referire la

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv data raportului de expertiză

legal întocmit în cursul judecății, nefiind fondate criticile recurentei pe

acest aspect.

Art. 26 din Legea nr.

33/1994, la care face trimitere art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 (astfel

cum acest din urmă text legal era în vigoare la data emiterii hotărârii de

stabilire a despăgubirilor, contestată de reclamantă, respectiv, Hotărârea nr.

17 din 30 octombrie 2007), prevede că: „La calcularea și de daunele aduse

proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare

și dovezile prezentate de aceștia.

Curtea constată,

așadar, că în cuantumul despăgubiri sunt incluse daunele efective, certe,

cunoscute și determinate sau determinabile la momentul exproprierii, iar nu și

daunele viitoare, incerte și care nu pot fi determinate sau determinabile la

momentul exproprierii.

Reclamanta susține că

folosul de tras pe care îl pretinde cu titlu de despăgubire pentru suprafața de

teren expropriată pe care urma să edifice un complex rezidențial, ar consta în

prețul cu care urmau să fie vândute aceste imobile, dacă ar fi fost realizat

proiectul de construire. Reclamanta ar fi trebuit să facă dovada, pentru

admisibilitatea acestei cereri, că la momentul exproprierii, erau în vigoare

contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilele ce urmau a fi

construite sau cel puțin, promisiuni de vânzare-cumpărare, și că în aceste

contracte a fost stipulat prețul de vânzare indicat de reclamanta, respectiv,

că prin exproprierea acestei suprafețe de 1.079 mp, contractele de

vânzare-cumpărate sau promisiunile de vânzare-cumpărare în ființă și în curs de

executare nu au mai putut fi executate, reclamanta fiind astfel lipsită de

prețul care i s-ar fi cuvenit pentru vânzarea imobilelor, în temeiul acelor

contracte de vânzare-cumpărare

Or, o astfel de

dovadă nu a fost făcută de către reclamantă, deși sarcina îi incumbă acesteia,

în condițiile art. 1169 C. civ., coroborat cu art. 26 alin. (2) teza finală din

Legea nr. 33/1994.

Este adevărat că

potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din

valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor

persoane îndreptățite, dar nu este mai puțin adevărat că, pentru a fi

susceptibil de reparare integrală, prejudiciul trebuie să îndeplinească anumite

condiții, printre care și pe aceea de a fi cert, adică existența și întinderea

sa să fie una sigură.

Acest folos de tras,

pretins de reclamantă cu titlu de beneficii pe care ar fi putut să le obțină

din vânzarea imobilelor, dacă ar fi fost edificate, nu reprezintă un prejudiciu

cert, a cărui existență și întindere să fie sigură, astfel încât, un astfel de

prejudiciu, incert și nesigur, nu este susceptibil de reparare, așa cum

nefondat pretinde reclamanta.

Față de cele mai sus

arătate, contractul de împrumut, contractul de ipotecă, a Planului Urbanistic

Zonal și studiile de piață depuse la dosarul cauzei, nu pot constitui probe

care să demonstreze existența prejudiciului cauzat reclamantei.

Reclamanta se mai

apără prin aceea că potrivit art. 483 C. civ., fructele se cuvin

proprietarului, or la data exproprierii atributele dreptului real erau

întrunite în persoana pârâtului Statui român prin Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA. Acest argument nu este relevant

în cazul de față fiind vorba despre o expropriere, și nu de transferul

dreptului de proprietate în baza unui contract de vânzare-cumpărare, motivul

respingerii acestui capăt de cerere fiind de ordin pur probator, după cum s-a

și arătat. Or, în lipsa unor contracte de vânzare-cumpărare sau promisiuni de

vânzare-cumpărare care să oblige pe reclamant la predarea imobilelor care nu au

putut fi edificate din cauza exproprierii, solicitarea reclamantei privind

acordarea de despăgubiri pentru folosul tras nu își găsește nicio justificare

pentru justa soluționare a cauzei, motiv pentru care în mod corect instanța de

apel a respins acest capăt de cerere.

În ceea ce privește

cererea reclamantei privind acordarea despăgubirilor rezultate din

imposibilitatea de construire pe terenul rămas neexpropriat, de 325 mp, Înalta

Curte constată că soluția instanței de apel este legală în raport de

următoarele considerente:

Conform art. 129

alin. final C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății. Reiese că instanța este ținută de limitele

învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, aceasta

neputându-se pronunța decât cu privire la ceea ce, în mod legal, a fost

învestită. Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., cererea de modificare a cererii de chemare în judecată nu poate fi făcută

decât până la prima zi de înfățișare definită de art. 134 ca fiind termenul la

care părțile legal citate, pot pune concluzii. Neîndeplinirea oricărui act de

procedură în termenul prevăzut de lege este sancționată de art. 103 alin. (1)

C. proc. civ., cu decăderea, ceea ce înseamnă că aceasta nu va fi analizată de

către instanța de judecată.

În cauza de față,

prin notele scrise depuse pentru termenul din data de 20 mai 2013, când

instanța a și rămas în pronunțare, recurenta a formulat un nou capăt de cerere

privind acordarea de despăgubiri pentru imposibilitate de construire pe terenul

în suprafață de 325 mp, ceea ce echivalează cu o modificare a cererii

introductive de instanță.

În condițiile în care

primul termen de înfățișare a fost la data de 11 octombrie 2010, în raport de

textele legale evocate, Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat în

mod legal atunci când a validat soluția tribunalului privind constatarea că

cererea de despăgubiri pentru suprafața de 325 mp a fost depusă cu eludarea

dispozițiilor art. 132 alin. (1) din C. proc. civ.

Față de cele mai sus

arătate, susținerile reclamantei potrivit cărora modificarea cererii de chemare

în judecată poate fi făcuta și ulterior termenului prevăzut de dispozițiile

art. 132 alin. (1) C. proc. civ. întrucât vizează prejudicii necunoscute de parte

la momentul introducerii acțiunii, descoperite în urma administrării de probe,

nu poate fi primită față de conținutul prevederilor art. 129 C. proc. civ.

redat mai sus.

Privitor la critica

reclamantei care vizează greșita aplicare a prevederilor legale în ceea ce

privește solicitarea de acoperire a prejudiciului datorat imposibilității de

accesare a sumei stabilită cu titlu despăgubire ca urmare a consemnării

acesteia în mod greșit la dispoziția R.T.L. SRL, Înalta Curte reține caracterul

nefondat al acesteia pentru considerentele ce vor fi expuse în cadrul analizei

recursului pârâtului, dat fiind că aceasta reprezintă o critică comună a

ambilor recurenți, fiecare criticând hotărârea din perspectiva propriei

situații generate prin pronunțarea deciziei din apel care a admis capătul de

cerere respectiv doar în ceea ce privește recunoașterea dreptului reclamantei

de a fi despăgubită la valoarea cursului euro - leu de la data plății efective.

Recursul pârâtului

Statul român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România a fost găsit fondat, în sensul următoarelor considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 198/2004 "Plata despăgubirilor pentru

imobilele expropriate în baza prevederilor art. 4 alin. (1) se face în baza

cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum și de către

orice persoană care justifică un interes legitim. (2) Cererea pentru plata

despăgubirilor va conține numele și prenumele titularilor drepturilor reale,

adresa de domiciliu, actele doveditoare referitoare la existența drepturilor

reale asupra bunului imobil expropriat. Cererea, împreună cu documentele

doveditoare, originale și/sau copii legalizate, va fi depusă în termen de 10

zile de la data aducerii la cunoștință publică, prin afișare la sediul

consiliului local pe raza căruia se află imobilul a tabelelor prevăzute la art.

4 alin. (5). (3) Dovada dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale

asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de probă admise de

lege, inclusiv în zonele în care se aplică Decretul-lege nr. 115/1938 pentru

unificarea dispozițiilor referitoare la cărțile funciare, cu modificările

ulterioare, în funcție de modalitatea de dobândire a drepturilor -

convențională, judiciară, legală, succesorală, înțelegând prin dobândire și

constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul unor legi

speciale. (4) în cazul în care titularii drepturilor reale nu depun cererea

și/sau documentele doveditoare, potrivit prevederilor alin. (1) și (2), expropriatorul

va notifica acestora sumele propuse pentru plata despăgubirilor și le va

consemna într-un cont bancar deschis pe numele expropriatului. Despăgubirile

vor fi eliberate în condițiile prezentei legi.". Din dispozițiile legale

mai sus evocate, rezultă că reclamanta nu era în imposibilitate absolută de a

accesa despăgubirile consemnate în mod greșit de către expropriator pe numele

altui proprietar, devreme ce actul normativ îi permitea ca, pe baza unei cereri

și a dovezii calității de proprietar asupra terenului supus exproprierii, să

solicite ca despăgubirile să fie consemnate la dispoziția sa.

De asemenea, nu poate

fi reținută culpa pârâtului pentru prejudiciu creat reclamantei ca urmare a

blocării sumei acordate cu titlu de despăgubiri pe toată durata desfășurării

procedurilor judiciare de contestare a cuantumului acestora, prejudiciu

constând, în opinia recurentei, în diferența de curs valutar, dobânzi și rata

inflației. Aceasta întrucât, pretinsul prejudiciu, nu este rezultatul unui fapt

juridic care să atragă răspunderea civilă delictuală, cu atât mai mult cu cât

este rezultatul manifestării de voință a reclamantei în baza unor prevederi

legale imperative care prevede că cel nemulțumit de cuantumul despăgubirilor se

poate adresa instanței judecătorești, urmând ca plata despăgubirilor să se facă

sub condiția pronunțării unei hotărârii judecătorești definitive și irevocabile

de stabilire a cuantumului acesteia.

Astfel, art. 5 alin.

(8) din Legea nr. 198/2004 stabilesc în mod imperativ că în cazul în care

titularul dreptului real nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma se

consemnează pe numele titularului și va fi eliberată pe baza cererii formulate

în acest sens, însoțită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească

definitivă și irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după

caz, de declarația autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute

în hotărârea de stabilire a despăgubirii.

Ca atare, consecința

faptului că reclamanta a declanșat procedura judiciară ce a determinat

aplicarea prevederilor art. 5 alin. (8) din actul normativ mai sus menționat,

nu pot fi imputate expropriatorului.

Pârâtul, Statul Român

prin Compania "Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

SA, în calitate de expropriator, nu poate fi obligat la plata sumei

reprezentând diferența de curs valutar dintre momentul emiterii hotărârii de

stabilire a despăgubirilor și data soluționării cauzei, în condițiile în care

valoarea stabilită prin raportul expertiză efectuat la judecata în fond a

stabilit o valoare inferioară valorii stabilite prin Hotărârea nr. 17/2007.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor poate fi avut în vedere fie momentul emiterii

hotărârii de către comisia specială, în măsura în care despăgubirile au fost

corect stabilite de aceasta și, în controlul judecătoresc, instanța respinge

contestația, fie momentul întocmirii raportului de expertiză pentru situația în

care, stabilindu-se că, în realitate, cuantumul despăgubirilor a fost sub

valoarea de circulație a imobilului, instanța admite contestația și majorează

cuantumul.

Prin urmare, în speța

de față, cuantumul despăgubirilor în euro acordate persoanelor expropriate se

raportează la valoarea euro din momentul emiterii hotărârii de către

expropriator, respectiv la suma de 151.060 euro (505.038,900 RON), având în

vedere că raportul de expertiză efectuat în cauză a stabilit că valoarea

terenului expropriat este inferioară celei oferite de expropriator.

Nu se poate imputa

pârâtului faptul că, în intervalul de timp scurs de la consemnarea sumei de

bani pe numele expropriaților și până la pronunțarea hotărârii de către

instanța de judecată, cursul de schimb valutar a înregistrat fluctuații,

nefiind culpa expropriatorului în eventuala apreciere sau depreciere a monedei

naționale în raport de moneda euro.

Prin raportare la

cele mai sus expuse, soluția adoptată de instanța de apel este nelegală, motiv

pentru care, având în vedere considerentele expuse, se impune ca în raport de

dispozițiile art. 312 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de pârât și

modificarea, în parte, a Deciziei nr. 214A din 30 septembrie 2013 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanta SC D.H.I.

SRL, împotriva Sentinței civile nr. 1106 din 27 mai 2013, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC D.H.I. SRL împotriva Deciziei

civile nr. 214A din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie precum și împotriva

Deciziei civile nr. 5A din 13 ianuarie 2014 pronunțată de aceiași curte de

apel.

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA împotriva Deciziei nr. 214A din 30 septembrie 2013 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Modifică decizia

atacată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC

D.H.I. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1106 din 27 mai 2013, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 iulie 2014.

Procesat de GGC - LM