ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2135/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construire de autostrăzi și drumuri naționale și a Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, reclamanta SC D.H.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, anularea Hotărârii nr. 17/2007, în sensul majorării despăgubirilor acordate de la 151.060 euro la suma de 302.129 euro, obligarea pârâtului la plata dobânzii pentru suma deja consemnată, la plata sumei de 72.817 euro plus TVA, reprezentând cheltuielile efectuate pentru elaborarea Planului Urbanistic Zonal precum și la acoperirea prejudiciului de 5.788.835 euro plus TVA, creat ca urmare a imposibilității de a mai construi pe suprafața expropriată.

Prin Sentința civilă nr. 1106 din 27 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. 19092/3/2010, s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta SC D.H.I. SRL. În justificarea soluției sale, prima instanță a reținut că prin H.G.

nr. 1124 din 18 septembrie 2007 s-a aprobat declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică: „Fluidizare trafic pe DN Km 8+100 - Km 11 + 100 și Centura rutieră din zona de nord a Municipiului București, Obiect 5B - extindere la 4 benzi a centurii rutiere a Municipiului București pe sectorul cuprins între Km 2+400 și intersecția cu DN 2". Hotărârea contestată, de stabilire a despăgubirilor nr. 17 din 30 octombrie 2007, prin care s-a dispus exproprierea și s-a aprobat acordarea, prin consemnare, a despăgubirii aferente terenului în suprafață de 1.079 mp situat în orașul Voluntari, având nr. cadastral 3447/1, în cuantum de 151.060 euro, echivalentul a 505.038.900 RON, a fost emisă pe numele SC R.T.L.

SRL, astfel cum a rezultat din documentația cadastrală existentă, sub regimul de reglementare al Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 941/2004. Întrucât reclamanta nu a adus la cunoștința terților schimbarea titularului dreptului de proprietate prin înscrierea acestuia în Cartea Funciară decât la data de 18 august 2008, ulterior emiterii hotărârii contestate, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, susținerile reclamantei referitoare la greșita menționare a SC R.T.L. SRL, în Ioc de SC D.H.I. SRL, în cuprinsul hotărârii de expropriere, fără a se putea reține culpa expropriatorului în acest sens.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirii consemnate, tribunalul a reținut din raportul de expertiză efectuat de către comisia de experți, referitor la suprafața de 1.079 mp, expertiză efectuată conform art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, dispoziții aplicabile și în situația imobilelor expropriate în baza Legii nr. 198/2004, că valoarea terenului la data efectuării raportului de expertiză, respectiv la 16 septembrie 2011, este de 142.430 euro, deci interioară valorii de 151.060 euro, stabilite de expropriator prin Hotărârea nr. 17/2007.

Față de această împrejurare, tribunalul a apreciat că suma propusă de expropriator reprezintă o despăgubire corectă, având în vedere valorile utilizate pe piața imobiliară ca urmare a oscilației ce a avut loc în acest sector de activitate, motiv pentru care și în raport de prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 despăgubirea stabilita prin raportul de expertiza nu poate fi mai mică decât cea oferită de expropriator. Referitor la cererea de acordare a dobânzii la suma stabilită cu titlu de despăgubiri, prima instanță a apreciat-o ca neîntemeiată, în raport de procedura specială de stabilire a despăgubirilor prevăzute de dispozițiile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010.

S-a arătat că instanța de judecată nu a fost învestită, în mod legal, cu cererea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin imposibilitatea de edificare a unei construcții pe terenul de 325 mp, cu motivarea că acest capăt de cerere nu a fost menționat în cererea introductivă, ce nu a fost modificată de către reclamantă în termenul legal prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la solicitarea reclamantei de acordare a sumei de 5.788.835 euro plus TVA, reprezentând prejudiciul ca urmare a imposibilității de a mai construi pe suprafața expropriată de 1.079 mp, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte intenția acesteia în sensul menționat, certificatul de urbanism și PUZ-lui fiind depuse la data de 28 martie 2013, respectiv 4 aprilie 2013 deci în cursul derulării litigiului, fapt ce nu are relevanță în raport de situația de la data exproprierii.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului a fost admis prin Decizia civilă nr. 214 din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A fost schimbată, în parte sentința și a fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri în cuantum de 151.060 euro, în echivalent RON potrivit cursului oficial al BNR, de la data plății, respectiv de la data consemnării despăgubirii la dispoziția contestatoarei, în loc de 151.060 euro, echivalentul a 505.038.800 RON stabiliți la cursul oficial comunicat de Banca Națională a României la data emiterii Hotărârii de despăgubire nr. 17 din data de 30 octombrie 2007. în conformitate cu dispozițiile art. 276 C. proc.

civ., a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat la fond, 4.500 RON onorarii experți, respectiv 5.000 RON onorariu avocat în apel, cu titlu de cheltuieli de judecată. În adoptarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Exproprierea terenului în litigiu în suprafață de 1.079 mp situat în Voluntari, județul Ilfov, având număr cadastral 3447/1, s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construire de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificării prin O.U.G.

nr. 228/2008, exproprierea efectuându-se prin Hotărârea contestată nr. 17 din 30 octombrie 2007. Depunerea de către reclamanta la dosarul cauzei a Deciziei de neconstituționalitate nr. 984 din 22 noiembrie 2012 cu privire la dispozițiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, nu poate susține critica din apel potrivit căreia, despăgubirea datorată reprezintă valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză având ca referință data exproprierii, respectiv data de 30 octombrie 2007, și nu valoarea imobilului de la data efectuării raportului de expertiză.

În mod legal și temeinic, prima instanță a avut în vedere și aplicat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care la alin. (2) provede expres că "experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând imobilele la data întocmirii raportului de expertiză", coroborându-le cu dispozițiile art. 27 din același act normativ, care arată că "instanța, primind rezultatul expertizei, îl va compara eu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî, în sensul că despăgubirea acordată de către instanță, nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată". Întrucât valoarea imobilului rezultată în urma efectuării expertizei este inferioară celei oferite prin Hotărârea nr. 17 din 30 octombrie 2007 contestata, drept consecință, cererea reclamantei cu privire la majorarea cuantumului despăgubirilor, este nefondată.

Cu toate acestea însă, reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu prin stabilirea despăgubirilor în RON raportat la moneda euro, în condițiile unui raport de schimb RON/euro fluctuant, datorat scăderii valorii leu-lui determinată de inflație, paguba fiind una determinabil, apreciind că se impune ca despăgubirea să fie acordată în suma menționată în euro, de 151.060 euro - în echivalent în RON la data plății, potrivit cursului oficial comunicat de Banca Națională a României. A reținut că acest prejudiciu este cauzat reclamantei prin omisiunea expropriatorului de a se raporta, la data efectuării procedurilor de expropriere, la proprietarii reali ai imobilului, nesolicitându-se relațiile corespunzătoare de la Cartea Funciară, respectiv la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, evidențele acestei instituții asigurând opozabilitatea „erga omnes", așadar și pârâtei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Or, această omisiune a reprezintă culpa expropriatorului și nu a expropriatului. Curtea a respins cererile de acordare a despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciilor invocate de reclamantă și rezultate din intenția acesteia de edificare a unor construcții pe terenul în cauză, respectiv, sumele achitate pentru obținerea Planului Urbanistic Zonal, cu motivarea ca reprezintă prejudicii incerte, viitoare ori eventuale, or pentru recuperarea acestora legea impune ca aceste prejudicii să fie certe și actuale. În ceea ce privește solicitarea de despăgubiri pentru suprafața de 325,83 mp menționată de expertul tehnic în răspunsul la obiecțiuni, cu titlu de acoperire prejudiciu rezultând din imposibilitatea de edificare a unei construcții - pe o fâșie de teren ce intră în zona de protecție, calculată de la axul drumului (20 metri), a reținut că în raport cu principiul disponibilității, pretenția nu a fost solicitată în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum corect a reținut tribunalul. Chiar în condițiile în care instanța ar fi fost legal învestită cu soluționarea acestei cereri, solicitarea de acordare a despăgubirilor rezultate din imposibilitatea de construire pe suprafața de teren menționată, apare ca nefondată în raport de reglementările speciale în domeniu care prevedeau o limitare și înainte de expropriere, ca sarcină "propter rem" impusă tuturor proprietarilor de terenuri limitrofe drumurilor naționale și județene sau autostrăzi.

Cu privire la contestarea cuantumului despăgubirii acordate de expropriator în raport de prețul de 212 euro/mp achitat de reclamantă la data perfectării vânzării, superior celui oferit prin hotărârea de expropriere, a constatat că prețul de achiziție s-a raportat, la terenul în ansamblu, de o suprafață extinsă de 49.819 mp din care 4.425,73 mp - construcții care au contribuit la sporul de valoare invocat, dar care însă nu poate determina un alt preț/mp pentru terenul (tară construcții) expropriat. La data de 15 noiembrie 2013, reclamanta, în temeiul art. 281 2 C. proc. civ. a formulat cerere de completare a deciziei pronunțate de curtea de apel.

În susținerea cererii, reclamanta a arătat ca instanța de apel nu s-a pronunțat asupra două dintre componentele prejudiciului, respectiv asupra obligării pârâtei la plata dobânzii aferente sumei de 346.180 euro solicitate cu titlu de despăgubiri, respectiv asupra actualizării cuantumului despăgubirii cu rata inflației comunicate de Institutul Național de Statistică la data la care se face plata efectivă a acesteia. Prin Decizia civilă nr. 5A din 13 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondată, cererea de completare formulată de reclamantă. Pentru a pronunța această soluție, instanța a constatat că cererea de completare a dispozitivului deciziei din apel nu se încadrează în prevederile art. 281 2 C. proc.

civ. care vizează situația în care instanța a omis a se pronunța asupra unui capăt de cerere principal, accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, situație care însă nu se regăsește în speță. De asemenea, instanța a reținut că susținerile reclamantei vizează însăși calea de atac. Prin soluția dată, curtea de apel s-a pronunțat și asupra chestiunii acordării prejudiciului datorat inflației cât și asupra chestiunii acordării dobânzii legale aferente sumei solicitate cu titlu de despăgubiri. Împotriva deciziei pronunțate în apel cât și împotriva deciziei date în completarea acesteia, reclamanta a formulat prezentul recurs. În motivarea recursului declarat împotriva Deciziei nr. 5A din 13 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta a criticat soluția din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. A susținut că instanța de apel a dat decizia prin aplicarea greșită a prevederilor art. 281 2 C. proc. civ. întrucât din dispozitivul deciziei nu reiese că instanța s-a pronunțat asupra tuturor componentelor prejudiciului, aceasta limitându-și soluția doar asupra despăgubirilor în echivalentul în RON al sumei în euro calculate la cursul euro-leu de la data efectuării plății efective, omițând a se pronunța supra ratei inflației și asupra dobânzii legale solicitate. În termen legal, împotriva Deciziei nr. 214 din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În susținerea primului motiv de recurs (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), pârâta a susținut ca motivarea deciziei din apel nu examinează apărările și susținerile părților, confirmând m termeni generali situația de fapt și dezlegarea în drept adoptată de prima instanță. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat următoarele: Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 apreciind că potrivit dispozițiilor tezei a II-a din textul de lege menționat, despăgubirile se calculează în raport de momentul transferului dreptului de proprietate, astfel încât expropriatul să nu suporte riscul deprecierii valorii imobilului între momentul transferului dreptului de proprietate și momentul efectuării expertizei.

De asemenea, instanța de apel în mod greșit a reținut succesiunea prevederilor legale cu privire la aplicabilitatea art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, întrucât acest articol a fost introdus prin Legea nr. 184/2008 și a fost abrogat prin O.U.G nr. 228/2008, drept urmare, cuantumul despăgubirilor nu trebuie raportat la momentul întocmirii raportului de expertiză, ci la momentul transferului dreptului de proprietate, având în vedere faptul că plata despăgubiri nu fusese efectuată până la data intrării în vigoare a Legii nr. 184/2008, art. 9 alin. (3) fiind aplicabil pe perioada între emiterea hotărârii și plata despăgubirilor. În acest sens, valoarea despăgubirilor ce trebuiau a fi acordate pentru imobilul expropriat sunt în cuantum de 346.180 euro, conform concluziilor raportului de expertiză aflat la dosarul cauzei.

De asemenea, despăgubirile ce se cuvin expropriatului se compune atât din valoarea reală a imobilului dar și din prejudiciul creat proprietarului. Față de acestea, în mod greșit instanța a reținut că nu pot fi acordate alte componente ale prejudiciului creat ca urmare a exproprierii, deși acestea vizau un prejudiciu cert, determinat, așa cum prevăd dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 483 C. civ., fructele se cuvin proprietarului, însă de la data exproprierii, iar atributele, inclusiv dreptul de dispoziție, au fost întrunite în persoana pârâtei. Referitor la prejudiciul în cuantum de 5.788.835 euro plus TVA cauzat de imposibilitatea construirii pe terenul expropriat, acesta a fost probat prin contractul de împrumut încheiat de către reclamantă cu RB în scopul dezvoltării unui proiect imobiliar pe suprafața ce a făcut obiectul exproprierii, cu Planul Urbanistic Zonal și cu Certificatul de Urbanism.

În ceea ce privește acordarea dobânzilor la suma stabilită ca despăgubire pentru suprafața expropriată, în mod netemeinic instanța de apel a făcut referire la dispozițiile art. 19 pct. 11 din Legea nr. 255/2010, întrucât a fost privată de dreptul de a avea acces la suma consemnată pe numele proprietarului, suma fiind consemnată în mod greșit la dispoziția R.T.L. SRL. O măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze echilibrul just între exigențele interesului general ai comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, așa cum prevăd dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, instanța de apel a omis să se pronunțe în raport de acordarea dobânzii și în raport de actualizarea cu rata inflației a sumei acordate cu titlu de despăgubiri și a dispus acordarea despăgubirilor în echivalentul în lei al sumei în euro calculată la cursul euro RON al Băncii Naționale a României de la data la care se va efectua plata. Referitor la prejudiciul creat de imposibilitatea de edificare de construcții pe terenul de 325 mp, în mod corect instanța a constatat că acesta nu era menționat în cererea introductivă și nu a fost modificată în termenul legal, întrucât scopul pentru care a fost introdusă cererea de chemare în judecată a fost tocmai pentru a se determina din ce se compune despăgubirea a cărei majorare am solicitat-o și care trebuia să rezulte din probatoriul administrat în cauză.

Conform raportului de expertiză topografic efectuat în cauză a fost declarată inutilizabilă suprafața de 325 mp în raport de dispozițiile O.G. nr. 43 din 1997, motiv pentru care solicită instanței de recurs să constate că întreaga structură a terenului din punct de vedere al retragerilor construcțiilor este cu totul diferită de cea reținută în apel. La acordarea despăgubirilor, instanța de apel ar fi trebuit sa țină seama și de prejudiciul creat ca urmare a micșorării garanției afectate ipotecii constituite urmare a exproprierii, având în vedere ca la momentul contractării împrumutului, ipoteca a vizat inclusiv suprafața expropriată. Prin recursul pârâtului Statul român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, a fost criticat decizia din apel din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, pârâtul a susținut că instanța a Scut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, în sensul în care în mod greșit a fost reținută culpa expropriatorului pentru privarea de folosință a reclamantei cu privire la suma consemnată cu titlu de despăgubiri. De asemenea, nu se poate reține culpa pârâtului împrejurarea că în intervalul de timp scurs de la consemnarea sumei de bani și până la pronunțarea hotărârii de către instanța de judecată, cursul de schimb valutar a înregistrat fluctuații. Arată în continuare că nici cererea privind actualizarea despăgubirii cu rata inflației nu este fondată, fiind în contradicție atât cu prevederile Legii nr. 198/2004 cât și cu caracterul special, derogatoriu al acestui act normativ care nu poate fi interpretat extensiv prin raportare la o monedă străină, aleasă de către reclamantă.

De asemenea, stabilirea cuantumului despăgubirilor prin raportare la cursul RON/euro are drept consecință modificarea nemijlocită a cuantumului global al acestora, ceea ce conduce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei. Solicită înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată dispusă de către instanța de apel. Analizând recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 5A din 13 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Înalta Curte apreciază că acesta este neîntemeiat sub aspectele ce se vor preciza prin cele ce urmează. Potrivit art. 281 2 alin. (1) C. proc.

civ., "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare. " Încuviințarea unei cereri de completare a unei hotărâri judecătorești este admisibilă exclusiv atunci când instanța a omis a se pronunța, lăsându-l complet nesoluționat, asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Din interpretarea per a contrario a textului de lege redat, nu se poate uza de această procedură a completării hotărârii atunci când instanța a soluționat un capăt de cerere ori o cerere conexă sau incidental, acordând însă autorului cererii o sumă mai mică decât cea pretinsă ori, mai puțin decât s-a solicitat. Instanța constată că cererea reclamantei privind acordarea dobânzii aferente sumei de 346.180 euro solicitate cu titlu de despăgubiri și actualizarea cuantumului acestei cu rata inflației, a fost soluționată de către instanța de apel.

Astfel, curtea de apel în considerentele deciziei recurate a reținut că "prejudiciul cauzat reclamantei prin Hotărârea nr. 17 din 2007 privind stabilirea despăgubirilor în RON, raportat la moneda euro, în condițiile unui raport de schimb euro/RON fluctuant datorat scăderii valorii leului determinat de inflație, este una determinabilă", motiv pentru care a apreciat că se impune ca despăgubirile să fie plătite la cursul oficial euro - RON comunicat de Banca Națională a României la data efectuării plății.

Cu privire la celelalte componente ale prejudiciului, inclusiv cererea pentru acordarea dobânzii aferente sumei datorate cu titlu de despăgubiri, instanța de apel a apreciat că nu este întemeiată întrucât reclamanta nu a produs dovezi care să demonstreze caracterul cert și prezent al acestora așa cum impun rigorile normative". Înalta Curte mai reține că în dispozitivul deciziei a cărei completare a fost solicitată, se menționează că instanța " respinge celelalte pretenții ale contestatoarei, ca neîntemeiate". Față de această împrejurare, Înalta Curte constată că în cauză instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor prevăzute de art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care în mod legal a constatat că nu se impune completarea dispozitivului deciziei, nemenționarea enumerativă a tuturor pretențiilor reclamantei în cuprinsul dispozitivului nu poate echivala cu o omisiune de pronunțare.

Cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat mai sus, în considerentele deciziei a fost demonstrat caracterul neîntemeiat al acestora, În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta împotriva Deciziei nr. 214A din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele care succed: Așa cum rezultă din motivarea recursului, una dintre critici vizează faptul că instanța de apel nu a analizat toate apărările și susținerile părților. Critica formulată a fost circumscrisă de reclamantă sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care se referă la nemotivarea hotărârii judecătorești. Înalta Curte reține că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de judecată are obligația de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor reținute nu se poate exercita controlul judiciar. Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică dacă: există contradicție între considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

Se constată, în cauză, că admițând apelul declarat de contestatoare, judecătorii apelului au indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, motivând de ce apelul este fondat. În aceste condiții, Înalta Curte constată că invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este lipsită de o susținere pertinentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs, care urmează să fie respins ca atare. Criticile reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care vizează interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și a succesiunii prevederilor legale cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, sunt nefondate, pentru argumentele ce succed.

Întrucât ambele texte legale invocate reglementează aceiași chestiune, respectiv modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, Înalta Curte urmează a le examina împreună. Din înscrisul aflat la dosarul Tribunalului București, reiese că Hotărârea nr. 17 din 30 octombrie 2007, contestată de reclamanți, a fost emisă în baza dispozițiilor Legii nr. 198/2004. Cuantumul despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (..)", Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și a prevederilor art. 21 - 27 din aceeași lege, care reglementează procedura judiciară a exproprierii, rezultă fără dubiu că raportul de expertiză la care se referă art. 26 din Legea nr. 33/1994 este cei efectuat prin intermediul instanței de judecată.

În atare condiții, cum reclamanta a înțeles să-și asume demersul judiciar prin intermediul căruia a înțeles să conteste cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator; aceasta trebuie să-și asume și momentul în raport de care urma să se stabilească judiciar despăgubirea, neputând solicita, contrar normei de drept, calcularea despăgubirii la un alt moment. Așadar, Legea-cadru în materia exproprierilor nr. 33/1994, stabilește un criteriu legal ce trebuie avut în vedere de comisia de experți, în sensul că evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport de prețurile de tranzacționare ale unor imobile similare, de la data efectuării raportului de expertiză, adică de la o dată cât mai apropiată de momentul pronunțării hotărârii prin care se stabilește cuantumul despăgubirii.

Creșterea sau descreșterea valorii imobilului supus exproprierii, consecință a fluctuației pieței în domeniul imobiliar, are un caracter generai, iar corecția acestui fenomen a generat necesitatea stabilirii valorii despăgubirilor prin raportare la valoarea de piață a imobilului la momentul cel mai apropiat de finalizarea procedurii de expropriere. În acest sens s-a pronunța și Curtea Constituțională care prin Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, a reținut că art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 vizează stabilirea despăgubirilor în caz de neînțelegere între părți cu privire la cuantumul acestora în faza judiciară a procedurii exproprierii. Potrivit acestui text de lege, evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport cu prețurile de tranzacționare a unor imobile similare, de la data întocmirii raportului de expertiză, adică la o dată cât mai apropiată de momentul pronunțării hotărârii prin care se stabilește cuantumul despăgubirii.

Prin urmare, instanța nu se poate raporta la valoarea despăgubirilor stabilită la momentul emiterii actului de expropriere, deoarece tocmai contestarea valorii despăgubirii stabilite la acel moment a declanșat procesul între părți, respectiv faza judiciară a procedurii de expropriere, În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au mai susținut că instanța de apel a făcut o greșită apreciere asupra daunelor cauzate de măsura exproprierii. Așa cum a fost reținut și mai sus, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, (..), precum art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, introdus prin Legea nr. 184/2008, publicată în M. Of.

ai României nr. 40 din 31 octombrie 2008, care a modificat actul normativ mai sus evocat, statua asupra faptului că în determinarea cuantumului despăgubirilor trebuie să se aibă în vedere momentul transferului dreptului de proprietate. Însă, prin O.U.G. nr. 228/2008 pentru modificarea unor acte normative, publicată în M. Of. al României nr. 3 din 5 ianuarie 2009, art. 9 revine la forma anterioară Legii nr. 184/2008 și al cărui conținut a fost păstrat până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (19 aprilie 2010). Potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, hotărârea contestată a fost emisă la data de 30 octombrie 2007, moment la care conținutul art. 9 din Legea nr. 198/2004 nu fusese modificat de Legea nr. 184/2008.

Împrejurarea că în perioada cuprinsă între data emiterii hotărârii de despăgubire, 30 octombrie 2007 și data consemnării despăgubirilor la dispoziția expropriatului, Legea nr. 198/2998 sub imperiul căruia s-a derulat procedura exproprierii, în speță, art. 9 alin. (3), a suferit modificări succesive de conținut, nu poate îndreptăți partea ca, prin încălcarea principiului potrivit căruia actul juridic se supune legii în vigoare la data emiterii acestuia, să invoce incidența unui text de lege într-o formă care nu era aplicabilă la data emiterii actului. În speță, Hotărârea nr. 17 din 30 octombrie 2007 contestată a fost emisă sub imperiul Legii nr. 198/2004 care prin art. 9 stabilea că în procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor se va avea în vedere momentul întocmirii raportului de expertiză, iar nu momentul transferului dreptului de proprietate, cum greșit susține reclamanta.

Pe de altă parte, în cadrul procesual deschis de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța de judecată nu exercită un veritabil control de legalitate al hotărârii expropriatorului pe aspectul cuantumului despăgubirilor. Deși cererea adresată instanței are, în parte, caracteristicile unei căi de atac împotriva hotărârii administrative, legiuitorul însuși intitulând-o „cale de atac", în realitate, este vorba despre o cerere în pretenții, prin care se tinde la stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor. Momentul în raport de care se stabilesc cuantumul despăgubirilor în faza procedurii judiciare a exproprierii este cel prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004 cu referire la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv data raportului de expertiză legal întocmit în cursul judecății, nefiind fondate criticile recurentei pe acest aspect.

Art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care face trimitere art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 (astfel cum acest din urmă text legal era în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, contestată de reclamantă, respectiv, Hotărârea nr. 17 din 30 octombrie 2007), prevede că: „La calcularea și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia. Curtea constată, așadar, că în cuantumul despăgubiri sunt incluse daunele efective, certe, cunoscute și determinate sau determinabile la momentul exproprierii, iar nu și daunele viitoare, incerte și care nu pot fi determinate sau determinabile la momentul exproprierii.

Reclamanta susține că folosul de tras pe care îl pretinde cu titlu de despăgubire pentru suprafața de teren expropriată pe care urma să edifice un complex rezidențial, ar consta în prețul cu care urmau să fie vândute aceste imobile, dacă ar fi fost realizat proiectul de construire.

Reclamanta ar fi trebuit să facă dovada, pentru admisibilitatea acestei cereri, că la momentul exproprierii, erau în vigoare contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilele ce urmau a fi construite sau cel puțin, promisiuni de vânzare-cumpărare, și că în aceste contracte a fost stipulat prețul de vânzare indicat de reclamanta, respectiv, că prin exproprierea acestei suprafețe de 1.079 mp, contractele de vânzare-cumpărate sau promisiunile de vânzare-cumpărare în ființă și în curs de executare nu au mai putut fi executate, reclamanta fiind astfel lipsită de prețul care i s-ar fi cuvenit pentru vânzarea imobilelor, în temeiul acelor contracte de vânzare-cumpărare Or, o astfel de dovadă nu a fost făcută de către reclamantă, deși sarcina îi incumbă acesteia, în condițiile art. 1169 C. civ., coroborat cu art. 26 alin. (2) teza finală din Legea nr. 33/1994.

Este adevărat că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, dar nu este mai puțin adevărat că, pentru a fi susceptibil de reparare integrală, prejudiciul trebuie să îndeplinească anumite condiții, printre care și pe aceea de a fi cert, adică existența și întinderea sa să fie una sigură. Acest folos de tras, pretins de reclamantă cu titlu de beneficii pe care ar fi putut să le obțină din vânzarea imobilelor, dacă ar fi fost edificate, nu reprezintă un prejudiciu cert, a cărui existență și întindere să fie sigură, astfel încât, un astfel de prejudiciu, incert și nesigur, nu este susceptibil de reparare, așa cum nefondat pretinde reclamanta.

Față de cele mai sus arătate, contractul de împrumut, contractul de ipotecă, a Planului Urbanistic Zonal și studiile de piață depuse la dosarul cauzei, nu pot constitui probe care să demonstreze existența prejudiciului cauzat reclamantei. Reclamanta se mai apără prin aceea că potrivit art. 483 C. civ., fructele se cuvin proprietarului, or la data exproprierii atributele dreptului real erau întrunite în persoana pârâtului Statui român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA. Acest argument nu este relevant în cazul de față fiind vorba despre o expropriere, și nu de transferul dreptului de proprietate în baza unui contract de vânzare-cumpărare, motivul respingerii acestui capăt de cerere fiind de ordin pur probator, după cum s-a și arătat.

Or, în lipsa unor contracte de vânzare-cumpărare sau promisiuni de vânzare-cumpărare care să oblige pe reclamant la predarea imobilelor care nu au putut fi edificate din cauza exproprierii, solicitarea reclamantei privind acordarea de despăgubiri pentru folosul tras nu își găsește nicio justificare pentru justa soluționare a cauzei, motiv pentru care în mod corect instanța de apel a respins acest capăt de cerere. În ceea ce privește cererea reclamantei privind acordarea despăgubirilor rezultate din imposibilitatea de construire pe terenul rămas neexpropriat, de 325 mp, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este legală în raport de următoarele considerente: Conform art. 129 alin. final C. proc.

civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Reiese că instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, aceasta neputându-se pronunța decât cu privire la ceea ce, în mod legal, a fost învestită. Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cererea de modificare a cererii de chemare în judecată nu poate fi făcută decât până la prima zi de înfățișare definită de art. 134 ca fiind termenul la care părțile legal citate, pot pune concluzii. Neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul prevăzut de lege este sancționată de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., cu decăderea, ceea ce înseamnă că aceasta nu va fi analizată de către instanța de judecată.

În cauza de față, prin notele scrise depuse pentru termenul din data de 20 mai 2013, când instanța a și rămas în pronunțare, recurenta a formulat un nou capăt de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru imposibilitate de construire pe terenul în suprafață de 325 mp, ceea ce echivalează cu o modificare a cererii introductive de instanță. În condițiile în care primul termen de înfățișare a fost la data de 11 octombrie 2010, în raport de textele legale evocate, Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat în mod legal atunci când a validat soluția tribunalului privind constatarea că cererea de despăgubiri pentru suprafața de 325 mp a fost depusă cu eludarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) din C. proc.

civ. Față de cele mai sus arătate, susținerile reclamantei potrivit cărora modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcuta și ulterior termenului prevăzut de dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. întrucât vizează prejudicii necunoscute de parte la momentul introducerii acțiunii, descoperite în urma administrării de probe, nu poate fi primită față de conținutul prevederilor art. 129 C. proc. civ. redat mai sus. Privitor la critica reclamantei care vizează greșita aplicare a prevederilor legale în ceea ce privește solicitarea de acoperire a prejudiciului datorat imposibilității de accesare a sumei stabilită cu titlu despăgubire ca urmare a consemnării acesteia în mod greșit la dispoziția R.T.L.

SRL, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acesteia pentru considerentele ce vor fi expuse în cadrul analizei recursului pârâtului, dat fiind că aceasta reprezintă o critică comună a ambilor recurenți, fiecare criticând hotărârea din perspectiva propriei situații generate prin pronunțarea deciziei din apel care a admis capătul de cerere respectiv doar în ceea ce privește recunoașterea dreptului reclamantei de a fi despăgubită la valoarea cursului euro - leu de la data plății efective. Recursul pârâtului Statul român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a fost găsit fondat, în sensul următoarelor considerente: Potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 198/2004 "Plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate în baza prevederilor art. 4 alin. (1) se face în baza cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum și de către orice persoană care justifică un interes legitim.

(2) Cererea pentru plata despăgubirilor va conține numele și prenumele titularilor drepturilor reale, adresa de domiciliu, actele doveditoare referitoare la existența drepturilor reale asupra bunului imobil expropriat.

Cererea, împreună cu documentele doveditoare, originale și/sau copii legalizate, va fi depusă în termen de 10 zile de la data aducerii la cunoștință publică, prin afișare la sediul consiliului local pe raza căruia se află imobilul a tabelelor prevăzute la art. 4 alin. (5). (3) Dovada dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de probă admise de lege, inclusiv în zonele în care se aplică Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor referitoare la cărțile funciare, cu modificările ulterioare, în funcție de modalitatea de dobândire a drepturilor - convențională, judiciară, legală, succesorală, înțelegând prin dobândire și constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul unor legi speciale.

(4) în cazul în care titularii drepturilor reale nu depun cererea și/sau documentele doveditoare, potrivit prevederilor alin. (1) și (2), expropriatorul va notifica acestora sumele propuse pentru plata despăgubirilor și le va consemna într-un cont bancar deschis pe numele expropriatului. Despăgubirile vor fi eliberate în condițiile prezentei legi.". Din dispozițiile legale mai sus evocate, rezultă că reclamanta nu era în imposibilitate absolută de a accesa despăgubirile consemnate în mod greșit de către expropriator pe numele altui proprietar, devreme ce actul normativ îi permitea ca, pe baza unei cereri și a dovezii calității de proprietar asupra terenului supus exproprierii, să solicite ca despăgubirile să fie consemnate la dispoziția sa.

De asemenea, nu poate fi reținută culpa pârâtului pentru prejudiciu creat reclamantei ca urmare a blocării sumei acordate cu titlu de despăgubiri pe toată durata desfășurării procedurilor judiciare de contestare a cuantumului acestora, prejudiciu constând, în opinia recurentei, în diferența de curs valutar, dobânzi și rata inflației. Aceasta întrucât, pretinsul prejudiciu, nu este rezultatul unui fapt juridic care să atragă răspunderea civilă delictuală, cu atât mai mult cu cât este rezultatul manifestării de voință a reclamantei în baza unor prevederi legale imperative care prevede că cel nemulțumit de cuantumul despăgubirilor se poate adresa instanței judecătorești, urmând ca plata despăgubirilor să se facă sub condiția pronunțării unei hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.

Astfel, art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 stabilesc în mod imperativ că în cazul în care titularul dreptului real nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma se consemnează pe numele titularului și va fi eliberată pe baza cererii formulate în acest sens, însoțită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declarația autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii. Ca atare, consecința faptului că reclamanta a declanșat procedura judiciară ce a determinat aplicarea prevederilor art. 5 alin. (8) din actul normativ mai sus menționat, nu pot fi imputate expropriatorului.

Pârâtul, Statul Român prin Compania "Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, în calitate de expropriator, nu poate fi obligat la plata sumei reprezentând diferența de curs valutar dintre momentul emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor și data soluționării cauzei, în condițiile în care valoarea stabilită prin raportul expertiză efectuat la judecata în fond a stabilit o valoare inferioară valorii stabilite prin Hotărârea nr. 17/2007. La stabilirea cuantumului despăgubirilor poate fi avut în vedere fie momentul emiterii hotărârii de către comisia specială, în măsura în care despăgubirile au fost corect stabilite de aceasta și, în controlul judecătoresc, instanța respinge contestația, fie momentul întocmirii raportului de expertiză pentru situația în care, stabilindu-se că, în realitate, cuantumul despăgubirilor a fost sub valoarea de circulație a imobilului, instanța admite contestația și majorează cuantumul.

Prin urmare, în speța de față, cuantumul despăgubirilor în euro acordate persoanelor expropriate se raportează la valoarea euro din momentul emiterii hotărârii de către expropriator, respectiv la suma de 151.060 euro (505.038,900 RON), având în vedere că raportul de expertiză efectuat în cauză a stabilit că valoarea terenului expropriat este inferioară celei oferite de expropriator. Nu se poate imputa pârâtului faptul că, în intervalul de timp scurs de la consemnarea sumei de bani pe numele expropriaților și până la pronunțarea hotărârii de către instanța de judecată, cursul de schimb valutar a înregistrat fluctuații, nefiind culpa expropriatorului în eventuala apreciere sau depreciere a monedei naționale în raport de moneda euro.

Prin raportare la cele mai sus expuse, soluția adoptată de instanța de apel este nelegală, motiv pentru care, având în vedere considerentele expuse, se impune ca în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de pârât și modificarea, în parte, a Deciziei nr. 214A din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanta SC D.H.I. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 1106 din 27 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC D.H.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 214A din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie precum și împotriva Deciziei civile nr. 5A din 13 ianuarie 2014 pronunțată de aceiași curte de apel. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA împotriva Deciziei nr. 214A din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia atacată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC D.H.I. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1106 din 27 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iulie 2014. Procesat de GGC - LM